5. Fără oglindă
Nu vreau să povestesc despre mine. Să-mi separ amintirile mele de ale celorlalţi este un proces dureros. Inutil. La ce foloseşte să povestesc despre mine copil, când ceea ce sunt acum nu este curgerea firească a ceea ce am fost atunci? Între Deirdre şi Laura s-au rupt toate podurile. Singura care îmi aduce aminte de ea este bătrâna din Amsterdam.Trec prin mine culori şi sunete. Ceea ce rămâne înainte să închizi ochii. Pojghiţa aceea de realitate pe care nu te înduri să o scuturi înainte de a te duce.
Dacă îţi este dat să îţi scrii amintirile tale şi numai ale tale, dacă nu poţi împrumuta câte puţin din toţi cei care s-au adunat în învelişul de vise, ar trebui cel puţin să ţi se dea o mână, ceva de scris şi un caiet.
Să pot simţi creionul dur între degete. Să îmi ating mica adâncitură pe degetul mijlociu, apărută încetul cu încetul de când eram copil, chiar în locul unde îmi sprijineam creionul de deget. Să simt pielea mai aspră acolo, apoi să mă aplec şi să miros caietul, filă cu filă.
În camera în care sunt, la aproximativ doi metri de mine, se află o oglindă. De unde sunt, nu mă pot vedea în ea. Îmi este ruşine să-l rog pe Arius. Întotdeauna am avut impresia că mă priveşte altfel decât ceilalţi copii cu care am lucrat până acum. Când se uită la mine, mă priveşte până în adâncul măruntaielor. Fizic. Până în adâncul măruntaielor pe care nu le mai am. Mă face să îmi doresc să îi pun mâinile peste ochi, să trec apoi în spatele lui şi să o iau la fugă. Şi tot ce fac, tot ce pot face, este să rămân, privindu-l la rându-mi, cu ochii larg deschişi.
Adevărul este că am uitat toate acestea. Tot ce trebuie să spun aici, toate zilele copilăriei mele s-au încolăcit ca un cuib de şerpi la iernat. Să îi trezesc acum, când încă nu văd nici o urmă de lumină, este o adevărată nebunie. Dar nebunia mă priveşte din oglinda la care nu ajung.
6. Muscari
Tata m-a învăţat să pescuiesc când aveam vreo patru ani. Îmi comandase o lansetă, special pentru mine, scurtă, fină, şi o mulinetă mică, uşoară. În seara dinainte m-a luat la el în birou. De masă era prinsă veioza mare cu lupă şi picior flexibil. De jur împrejur, adunate ca în cuibul unei gaiţe, toate nimicurile care îi iau ochii unui profan: mosoare cu aţă de toate culorile, pene de păun, de gâscă, de raţă sălbatică, de fazan, blană de iepure, de vulpe, ghemotoace ca de lână roşii, verzi, toate nuanţele de arămiu, fire de mătase lucitoare, mărgele, cârlige, foarfeci şi, în mijlocul tuturora, menghina de legat. Am ieşit din birou vreo două ore mai târziu, cu degetele înţepate, cu ochii arzând, cu gâtul înţepenit. Prima mea Adams a ieşit cu picioarele şi aripile de aceeaşi parte a corpului. Ani de zile a stat agăţată de pălăria de muscar, până în ziua în care am pus-o alături de Thomas & Thomas-ul de bambus, pe malul râului Kaitum, în Suedia, lăsându-le acolo pentru a pleca înspre clinica unde aveam să devin, iremediabil, ceea ce sunt acum.În dimineaţa care a urmat atunci, în copilărie, tata m-a dus pe râu în sus, înspre izvoare. Purtam costumul nou breathable, mă mişcam greu şi mă împiedicam la tot pasul. Tremuram, de frig şi de nerăbdare. Mergeam în spatele lui, iar când a intrat în apă, m-am oprit uitându-mă la scobitura făcută de râu în munte, la vârtejele iscate de pietre şi am şoptit:
- Tata, mi-e teamă.
Nu a întors capul spre mine. Cu mişcări uşoare, fără zgomot, a desprins capătul firului de pe mulinetă şi a început să lege musca. Am auzit apoi un ţăcănit sec, iar mâinile au început să se legene în cel mai fantastic dans pe care îl văzusem vreodată. Lanseta şi firul se arcuiau în continuarea braţului, ocolind inexplicabil crengile din dreapta sa, fără să atingă apa, aproape fără să atingă aerul. Dimineaţa se ridica rece, albă de aburi, din malurile abrupte.
apoi firul s-a aşezat lin pe suprafaţa apei
mulineta a încetat să toace secundele
mâna stângă a tatei a început să dirijeze musca în curgerea apei înspre una dintre pietre
eu tremuram mi-am pus ochelarii pe care mi-i dăduse tata
sclipirile au dispărut
lanseta s-a încordat brusc
mâinile tatei au sărit în aer
scurt
şi iar mulineta păcănind nebună
eu dintr-o dată până la brâu în gheaţă
încercând să văd
păstrăvul lumânare de apă
atâta tăcere pietrele scrâşnind în munte
şi tata cu faţa spre mine acum
- De ce îţi este teamă, Deirdre? Peştii nu visează.
Şi râdeam amândoi. Mi-a dus păstrăvul la buze înainte de a-l trimite înapoi.
Dimineaţa căzuse ca o grămadă de cârpe murdare la picioarele noastre, Pentru prima dată conştientă de corpul meu, de existenţa cumva în afara mea a braţelor unduind lanseta, cu ochii în lacrimi, m-am aruncat în pescuit cu disperare şi foame.
firul meu biciuind frigul din jur
până când a plesnit cu zgomot
Deirdre Deirdre Deirdre
am cunoscut o fată
mă voi ştiţi cum se apleacă Deirdre a mea deasupra râului cum îl pândeşte
şi râul se curbează sub umbra ei
sub aburul care îi iese pe gură
am cunoscut o fată acum învaţă copiii să prindă vise
Visez şi acum că pescuiesc. Când deschid ochii, simt durerea în braţul drept. Atunci însă a fost prima noapte în care nu am visat nimic. M-am întins între cearceafurile mirosind a măr, am zvâcnit de câteva ori o lansetă imaginară prin aer, apoi am închis ochii şi am continuat să urmăresc curgerea muştei o dată cu apa, să înţep, până când am adormit şi toate s-au prefăcut într-un întuneric desăvârşit, cald, fără sunet. De fapt, nu ştiu dacă nu cumva absenţa completă a visului, golul de întuneric, nu erau chiar ele un vis.
Nu am spus nimic nimănui despre zilele şi nopţile împărţite între cele două droguri, pescuitul şi visele. Am continuat să mă hrănesc şi să le hrănesc, pe rând, cu zgârcenie şi frică.