7. Orice vis trebuie să spună o poveste / 8. Lalele şi Pink Martini

Citiţi episodul precedent aici.



Am învăţat cine sunt. Pentru cei mai mulţi oameni, realitatea este experimentală. Cu mine însă, e altfel. Satul meu, muntele, râul, pădurea. Casa mea. Mama, Tata. Moartea lor, mai ales.

În întunericul cald al serii în care mi-au spus despre vise, m-am refugiat în singurul cireş din grădină şi am închis ochii. Mi-am imaginat că adorm şi că umbrele din jur se topesc într-un întuneric gol, din care nu răzbate nici-un sunet, în care nu se oglindeşte nicio imagine. Mi-am imaginat trezirea cu sentimentul că cineva mi-a furat orele de somn. Cu sentimentul că am murit puţin, între ora la care m-am întins în pat şi aceea în care am deschis ochii. Moartea trebuie să fie o glumă rea. Închizi ochii şi dintr-o dată ţi se fură totul, iar în locul tău rămâne un gol în care aerul se grăbeşte să se scurgă. Eşti nu.

Dar tocmai asta nu mai au copiii, îmi spusese Mama. Ei închid ochii şi, în spatele pleoapelor, nu se formează nimic. Dacă nu visezi când dormi, tu şi lumea ta încetează să existe. Dacă într-o zi ar dormi cu toţii în acelaşi timp...

Cu degetele aproape trecute prin scoarţa copacului, încerc să prind zgomotele nopţii. Sunt înconjurată de copii care îşi întind mâinile înspre ochii mei, îi pipăie, îmi ridică pleoapele. Îşi ling apoi degetele de sare, mă privesc râzând. Cu uşurare, închid ochii, şi în locul lor rămâne un vag miros de frunze şi pietre ude.

Cobor şi mă îndrept legănându-mă înspre casă. Mama stă pe treapta de la intrare. Mă ia de mână şi îmi spune încet:
- Te-am visat înainte de a fi. Stai lângă mine să-ţi povestesc?
- Mi-e frig, Mama.

Are alături pulovărul ei vernil, moale, în care îmi place să îmi bag nasul când mă îmbrăţişează. Mi-l dă, apoi mă ia în braţe. Stau cu faţa înspre cer, iar chipul ei se proiectează uriaş deasupra stelelor.
- Îmi descoperiseră o tumoră pe creier, pe glanda hipofiză. Este o glandă micuţă, care stă aici undeva în spatele nasului, şi e responsabilă de toate celelalte glande din corp.
- Adică are grijă de ele?
- Cam aşa... le controlează.
- Mama? Nu ştiu ce este o tumoră.

Ochii ei mă caută cald. V-am mai spus cât de frumos zâmbea Mama?
- E o creştere anormală, o aglomerare de celule care nu au ce căuta acolo.

Aha. Ştiam despre celule.
- Făcusem în ziua aceea o investigaţie, ca o poză care îţi arată ce este sub piele, dincolo de carne, dincolo de oase. Tumora se vedea clar, ca o cireaşă. Înainte să îmi facă pozele acelea, a trebuit să semnez că nu sunt însărcinată. Am semnat. Investigaţia putea să facă rău copilului.

Toată seara m-am uitat la fotografiile tumorei, uneori mi se părea că începe să îşi întindă braţe ca de caracatiţă şi că îmi cuprinde creierul.
- Mama, ce-i aceea o tumoră?
- Tocmai ţi-am spus, Laura.
- Nu, nu mi-ai spus. Nu mi-ai spus despre tumora ta. Ce face o tumoră?
- Uneori omoară.

Nici o ezitare în glasul ei, învăluitor ca marginile neclare ale stelelor care îi înconjurau faţa.

Stau cu obrazul lipit de burta ei. Aici am fost eu. Tumora asta nu a omorât pe nimeni. Niciodată nu am citit ultimele pagini ale unei poveşti înainte, de data aceasta însă mă bucur că am găsit ultima pagină mai întâi.
- Ce ai făcut?
- Nimic. Am plâns mult în seara aceea. Tata şi cu mine ne doream un copil. Habar n-aveam dacă sunt sau nu însărcinată, testele ieşiseră toate negative şi nu aveam nici un motiv să cred că sunt. Aveam impresia cumva că tumora aceea îmi sufocă pântecele.
- Eu eram acolo?
- Da, erai, dar n-am ştiut decât în dimineaţa următoare. În seara aceea m-am visat într-un spital. Totul era alb în jur, pereţii, gresia, mobila, ferestrele, clanţele de la uşi. Până şi eu eram îmbrăcată într-un halat alb, iar papucii din picioare, moi şi albi, se topeau în liniştea coridoarelor. Deschideam uşă după uşă. La un moment dat, aproape că m-am izbit de o călugăriţă. M-am uitat speriată la ea, doar ea părea reală acolo, aşa cum era îmbrăcată în rasa ei neagră, cu ochii mari, negri şi ei. "Nu ai voie aici", îmi spune. "Unde să mă duc?". Plângeam şi în vis cum plânsesem toată seara. M-a întrebat de ce. Faţa ei părea că se materializează din albul dimprejur. Se uita la mine cu răbdare. I-am spus: "Cred că sunt însărcinată". Mi-a zâmbit. "Nu e minune mai mare în lumea aceasta decât aceea care se petrece în pântecele tău." Am povestit despre tumoră, dar ea a scos dintr-un buzunar un creuzet de piatră. Tot albă. M-a atins cu degetele uşor pe faţă, culegând câteva lacrimi. Le-a trecut apoi în creuzet şi s-a uitat înspre mine, cu acelaşi zâmbet. Mi-a spus că voi avea o fetiţă albă şi frumoasă. Mi-a şters faţa cu mâna ei aspră, s-a aplecat înspre mine şi mi-a şoptit "Să nu mai plângi niciodată, copilul tău este bine."

Mă leagănă uşor. Braţele îi miros a ploaie verde, a flori căzute pe pământul umed. Iar eu, copilul din lacrimi, îmi strecor mâinile în uterul ei, scot de acolo lumea ca un imens bol de cristal şi o strecor în sân. Sunt mare acum, sunt mare, la fel de mare ca somnul.
- Câteodată aş vrea să am şi eu o broscuţă albastră ca tine, Laura. Să întreb noaptea, când mă trezesc dintr-un vis: "unde e broscuţa mea albastră?" Să o găsesc apoi şi să adorm zâmbind.
- Îţi voi da eu mami, îţi voi da eu o broscuţă şi vei adormi la loc şi tu.

Nu am mai întrebat despre creuzet.

Ascult Pink Martini. Muzica se strecoară cu voluptate printre hainele aruncate pe jos, peste lenjeria albastră de pat, printre hârtii şi cărţi amestecate. Se pliază de colţurile pereţilor, se întoarce apoi liniştită şi se încolăceşte ca o pisică lângă obrazul meu.

Îmi simt oasele cuprinse de o lâncezeală dulce. Din toate bagajele, am desfăcut azi-noapte doar bulbii de lalele. N-am mai apucat să îi plantez, Dorin a venit prea repede. Am făcut dragoste. El, cu femeia lui vioară, eu, cu bărbaţi care mă privesc drept în ochi, eu, pe străzile mele înguste din Amsterdam, el, pe trepte largi de lemn. El, adânc, fără lumină, şuierător, eu, ameţitor, în alternanţe de flash / întuneric, ca o melodie insinuantă. Dimineaţa mi-a pus mâna pe gât şi mi-a spus că nu poate să adune tot timpul ăsta în pachete expres.

Ridic într-un final telefonul. Apa se aude încă şiroind în baie.
- Good morning, love.
- Good morning, Böri.
- Everything ok? How's my lonely Bucharest?
- Lonely as ever. How's our wicked Amsterdam?
- Missing you, naughty Tania. Been on the streets last night, after I took you to the airport. It was cold and shiny.
- What was shiny, my dear?
- The air. Won't you come back?
- I will. Gotta go now. Take care of our flowers.
- Ok babe. Bye.
- Bye Böri.

Mă uit pe fereastră. Teiului i-au dat din nou frunzele. L-au tăiat în primăvara trecută şi-am crezut că moare. Acum îşi întinde nonşalant crengile ciuntite, pline de verde, fără să-i pese cât e de urât. În Bucureşti vine primăvara într-o dimineaţă prăfoasă. Uneori nu mai pleacă niciodată. Atunci plantez lalele şi le aşez în balconul albastru.