Flacăra Roşie (I) - Sonata pentru acordeon, de Radu Aldulescu

A existat, în primii ani postrevoluţionari, un interval gol al receptării critice profesioniste şi sistematice. Între momentul retragerii din oficiul de cronicari a ultimilor "mohicani" din generaţia '60 (1991-1993) şi cel al apariţiei unei noi promoţii de comentatori (1997-2000) se observă un no man's land care s-ar fi cuvenit gestionat de către "optzecişti" şi "nouăzecişti". Dacă aceştia n-ar fi avut alte preocupaţiuni, de bună seamă mai importante... Era în fond miza lor să urmărească o literatură în sfârşit scăpată din chingile cenzurii şi care începuse deja să producă proză şi poezie pe stoc. Şi aceasta fiindcă, în pofida ignoranţilor şi cârtitorilor care "nu înţeleg" rostul şi rolul criticii, operele lirice şi prozastice nu pot respira fără ea. În acei ani romantici ai exploziei de tipărituri, scriitorii cu adevărat buni s-au pierdut în plutonul miilor de veleitari - un fel de amestec inform, de pastă din care criticii de meserie ar fi trebuit să-i extragă.

Este şi cazul lui Radu Aldulescu, autor care nu a reuşit să debuteze editorial înainte de Revoluţie, iar când a făcut-o, în 1993, n-a prea mai avut pe cine să impresioneze. N-a prea mai fost cine să-l citească şi să-l analizeze, deşi prozatorul primise Premiul Uniunii Scriitorilor pentru un prim şi splendid roman: Sonata pentru acordeon. Deficitul de imagine al acestui romancier pursânge (nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât) este cu siguranţă remediabil, dar el a avut drept cauze carenţele ori dezinteresul criticilor, nicidecum hibe ale cărţilor sale. Solide la propriu şi la figurat, dense şi totodată trepidante, cinematografice în sensul bun al termenului, scrise cu o veritabilă artă compoziţională şi stilistică, aceste romane de sute de pagini publicate în ultimii cincisprezece ani îşi aşteaptă încă lectorii. Inclusiv pe cei ce se prezintă drept critici literari şi care afirmă - sancta simplicitas! - că n-au citit nimic de Radu Aldulescu.

Gurile rele, de serviciile cărora niciodată nu ne putem lipsi, i-au şi lipit scriitorului "nouăzecist" o etichetă: un autor cu vână, dar scriind numai din talent şi din "redarea" numeroaselor experienţe de viaţă prin care a trecut. Un prozator fără cultură, fără cap teoretic, fără manieră, care boxează la nesfârşit între corzile romanelor sale, fugărindu-şi dintr-un colţ în altul personajele. Nu găsim la el pic de intertextualitate, deşi biografism ar fi: şi încă din abundenţă. Mi se par realmente amuzante astfel de obiecţii, din seria celor care i-au fost aduse, în altă epocă literară, şi lui Marin Preda (cum poate să înjure de mamă un asistent la Filozofie, fie el şi "cel mai iubit dintre pământeni"?). Fiindcă se confundă, din candoare sau în mod voit, eul creator cu eul biografic; şi romanul realist-obiectiv, cu cel postmodern, autoreferenţial şi metatextual ("doricul" cu "corinticul", în termenii lui Nicolae Manolescu).

Radu Aldulescu se înscrie în cea mai bună tradiţie a marii proze obţinute prin acumularea şi filtrarea de mici istorii, biografii, destine umane. Această filiaţie se vede mai clar în Sonata pentru acordeon, cronica unei familii şi a unui mediu proletar făcută prin juxtapunere şi compactare epică. În Amantul Colivăresei, ca şi în Istoria eroilor dintr-un ţinut de verdeaţă şi răcoare, perspectiva se lărgeşte treptat, în spaţiu şi în timp, prin cercuri concentrice având în centrul configurator un personaj-cheie. Utilizând cu dexteritate şi în mod creativ stilul indirect liber şi pe cel direct legat, alternând persoanele gramaticale şi înfăţişând "eroii" din exterior sau dinlăuntrul lor, autorul face să crească volumul şi complexitatea unor ficţiuni sprijinite pe câte o axă narativă şi caracterologică. Ponderea faptelor, structura obiectivă a lumii epice sunt aşadar marcate şi influenţate de psihologia, morala şi comportamentul unui subiect, precum în romanul "ionic" (deşi fără extrema solipsistă de acolo). În Istoria eroilor..., subiectul, în această accepţiune, este un scriitor, Aurel Golea, iar subiectele subiectului, ca să zic aşa, sunt existenţele altora şi viaţa sa.

În Sonata pentru acordeon, perspectiva fluctuează, fiind "ocupată", succesiv, de o pluralitate de euri care vor să se manifeste şi să se exprime. Fraţii vitregi Marian şi Gelu Dei apar în scene în care se pune reflectorul pe ei, un observator atent, scormonitor făcând naveta şi intermediind la nesfârşit între noi şi personaje. De regulă, acestea se individualizează şi devin pregnante prin vorbele, tonul, gestica, mimica, faptele şi înjurăturile colorate, captate vizual şi auditiv, ca în proza comportamentistă. Apar însă şi infiltrări în interiorul conştiinţei lor, flash-uri ce luminează deodată gânduri profunde, lacunar exprimate, sentimente încă ascunse, obsesii care îi macină pe sub aparenţa de băieţi duri, de Ferentari. Vezi, pare că ne avertizează prozatorul, folosindu-se cu subtilitate de ubicuităţile ori alternările naratoriale; gândeşte-te numai, întăreşte el, vorbind atât cu lectorul relaxat, cât şi cu personajul istovit de "ocna de viaţă". Ai zice, revine vocea supraconştiinţei, căutând aproximări şi echivalări cât mai adecvate pentru a exprima - în acest mod colocvial - ceea ce e atât de greu exprimabil: răbdarea pe care protagonistul din edenul socialist şi-o pierde încetul cu încetul, speranţele care îi lâncezesc. Eroii aceia fugitivi, picareşti din proza lui Radu Aldulescu, care tot schimbă locul pentru a schimba odată "norocul", nu apar în acest cadru. Cu excepţia unui Pitic mare cartofor, pe care toţi îl caută, dar nimeni (dintre miliţieni, securişti, activişti) nu-l poate găsi, personajele sunt aici blocate, legate cu lanţuri de mediul lor familial şi profesional. Au venit şi s-au înşurubat aici, la capătul Bucureştilor, angajându-se şi muncind pe brânci în vreun depou sau o fabrică. Ciocioana, mama fraţilor Dei cu un nume desprins parcă dintr-un film neorealist italian, lucrează toată ziua la bandă, la Flacăra Roşie, unde va munci apoi şi Nina, fiica sa, şi probabil urmaşele urmaşelor ei... Marian, în iadul depoului său, aproape că nu se mai distinge din canalele "înnoroiate cu flegmă de motorină amestecată cu ulei şi apă", fiind zilnic tocat de compresoarele locomotivelor electrice. Şomerii nu au un program fix, dar prestează activităţi alternative nu mai puţin solicitante. Curvele (ca Mantiliza) preacurvesc. Sectoristul Piroteală vine regulat să-şi ia tainul. Un boxer ca Gigi Bombonaru, cu cât repurtează mai multe victorii, cu atât ia mai mulţi pumni în cap. Un coşciugar bate suta de ani tot încropind coşciuge. La rândul său, cizmarul Gică Dei, ăl bătrân din familia ramificată sub ochii noştri, îi ţine practic pe toţi: mamă şi soţie, copii şi nepoţi.

Romanul este în bună măsură static fiindcă această lume proletară e legată şi fixată de noua glie, a Statului. Casele vor fi demolate şi înlocuite de blocuri, curţile vor dispărea, păsările, purceii, mieii vor lua conturul fluid al viselor de oameni cu foamea-n gât, pierzând tot mai mult timp la cozi tot mai dese. Imobilismul mediului scanat şi radiografiat de romancier se datorează însă, după cum vom vedea, nu numai ingineriei şi planificării sociale (cu clasa muncitoare, chipurile, în postură conducătoare), ci şi unei repetitivităţi biologice, la nivelul diferitelor generaţii. Cu diferenţele de rigoare, tot mai şterse pe măsură ce romanul avansează, copiii vor reitera greşelile părinţilor şi vor retrăi, când va veni vremea, dramele lor. Sistemul socio-economic, regimul politic şi, pe de altă parte, legile implacabile ale eredităţii îi vor aduce pe junii de azi exact în punctul de perspectivă şi de suferinţă al tinerilor de ieri; şi bătrânilor de mâine. Interpretez în exces romanul? Marian Dei îl trăieşte, ca şi părinţii lui, pe propria piele: "În toamnă se mutaseră din camera lor închiriată, tot aici în cartier, la capătul dinspre Piaţa Ferentari al străzii Trompetului. Nu erau Gelu şi Nina, iar el avea cinci ani; cizmarul care stătea cu Mamaivana îi luase de un an şi ceva pe el şi pe mama, întâi în cămăruţa aia şi pe urmă aici; îi era tată de-acum şi oricum n-avea să-şi afle altul vreodată, şi i-a mai rămas viu în memorie mirosul de istovire al acelor seri, când tăticu şi mama aproape că picoteau cu nasurile în farfurii în timp ce vorbele lor se estompau în pâlpâiala de vis a lămpii cu gaz, ce au făcut şi ce-ar mai fi de făcut, saci de ciment şi suluri de carton şi cărămidă de cumpărat, rate la mobilă şi rate la îmbrăcăminte" (p. 78). După treizeci de ani, spre finele romanului şi pe una dintre turnantele epuizante ale vieţii sale în cerc, fostul copil şi ex-ciclistul campion la juniori are exact aceleaşi stări. Oboseală, disperare, greaţă: "Nici pe el nu-l prea auzise plângându-se, deşi se întâmpla să amâne să se ducă la veceu din pricină că are treabă până peste cap sau e prea murdar pe mâini pentru astfel de îndeletniciri, deşi avea un salariu mai mic cu aproape o mie de lei decât al ei. Doar că-l vedea mai mereu ostenit în ultima vreme, mai spunea câteodată că-l dor oasele de parcă ar fi bătut, şi când venea de la lucru adormea înainte să apuce să mănânce. Osteniseşi, pesemne. Prea timpuriu, dacă faci socoteala anilor pe degete. N-ai decât s-o duci aşa mult şi bine, să te laşi dus, aşa cum toţi se lasă duşi." (pp. 340-341).

Şi totuşi, ce se petrece, care sunt întâmplările din acest roman-cronică al unui perimetru strâmt şi criogenizat? Se întâmplă multe.