Flacăra Roşie (II) - Sonata pentru acordeon, de Radu Aldulescu

Unul dintre modelele lui Radu Aldulescu fiind Eugen Barbu, analogiile dintre Sonata pentru acordeon şi Groapa nu vor apărea ca surprinzătoare. Şi într-o parte, şi în cealaltă, se lucrează cu eşantioane (familiale şi profesionale) de umanitate, într-o asumată unitate de spaţiu, timp şi perspectivă.

Pe buza uriaşei gropi în care se aruncă gunoaiele, la marginea Bucureştilor, ori în fundul Ferentarilor, unde, peste un gard de scândură văruită, se iţeşte "firma" La Gică Dei, privirea scormonitoare a celor doi romancieri scanează un mediu social umil, exotic în raport cu Centrul urban, întru totul reprezentativ însă pentru experienţele şi momentele esenţiale ale existenţei. Circularitatea romanelor, elaborată şi exploatată epic, e un mod de a reaminti cititorului circularitatea şi repetitivitatea vieţii. Acestea sunt urmărite la nivelul individului (care trece prin fiecare vârstă cu gesturi decise, dar până la urmă tipice), ca şi la cel al familiei şi al comunităţii aparent deschise, "sparte" în tot felul de aspecte specifice. Pe măsură ce lectura avansează, exotismul (sub)urban şi senzaţionalismul par să se risipească, lăsând să se vadă, tot mai clar, structura sistemică a lumii configurate, raţiunile, mecanismele, coerenţa ei. La Radu Aldulescu, procesul este mai accelerat, fiindcă imobilismul naturii umane e întărit de rigiditatea regimului comunist. Contrastul din Groapa era acela dintre frenezia vitalistă, consumist-capitalistă a personajelor şi durata mai lungă a existenţei ce nu se poate sustrage unor legi nescrise. În Sonata pentru acordeon, totul fiind setat, bătut în cuie de la bun început, raţionalizat economic şi planificat ideologic, accentul epic se va muta pe micile întâmplări şi evenimentele mărunte ale cotidianului.

La cincizeci şi cinci de ani, domnu' Gică e "plin de snagă". Nu numai că îşi ţine familia cu munca lui de cizmar respectat de o întreagă comunitate şi căutat, într-o tinereţe glorioasă, de actriţe şi cântăreţe cărora le-a măsurat mângâietor picioruşele (cum tot povesteşte el cui stă să-l asculte), dar mai scapă şi la băi, în excursii erotice şi bahice, de unde se întoarce fără un sfanţ, cu o dorinţă aprigă de reabilitare. Ciocioana, tovarăşa lui de viaţă, este înţelegătoare (până la proba contrarie). Personaj memorabil, ea alternează generozităţile datorate unui suflet "mare şi risipit" cu violenţele năpraznice ale unei mame autoritare. Îi înghite mofturile răsfăţatei Nina, însă când aceasta îi subtilizează banii pentru gustarea de la Flacăra Roşie, serviciul ei, o bate sângeros, făcând-o să înţeleagă că viaţa are totuşi regulile ei. În această familie à l'italienne, în care toţi se ceartă şi se iubesc pe un diapazon înalt, Ciocioana exprimă cel mai bine etosul pe care Nina refuză - deocamdată - să-l asimileze. Că e băută ori perfect lucidă, nevastă şi mamă mai mult sau mai puţin iubitoare, ea se comportă după un set de reguli îndelung şlefuite şi ajustate. Acestea vor asigura, când va veni vremea, şi liniştea odraslelor. Moralizarea fetei îndărătnice e făcută de mamă în chiar actul pedepsirii ei pentru o nouă boacănă, autorul compactând monologul interior cu dialogul caracterizant şi educaţia sentimentală, cu dosurile de palmă peste gură. Pitorescul şi tipicul fuzionează: "ea ar fi vrut să-i deschidă capul Ninei, că de la un bărbat mai trebuie să şi suferi, aşa e femeia făcută, trebuie să sufere, iar fiică-sa uite, că dintr-o palmă hodoronc-tronc nu-l mai iubeşte, după ce tot ea o făcuse de oaie. Nina îi făcuse destule boacăne urâte, şi rareori se îndurase să-i spună vorbe grele, şi doar o singură dată o bătuse, atunci, cu biciul, când i-a luat ultimii bani din geantă lăsând-o fără mâncare la fabrică. În rest, o palmă nu i-a mai dat, deşi până să se mute la casa ei aproape că nu era zi în care să nu-i scotocească în geantă, şi dacă nu găsea cât îi trebuia, Ciocioana făcea pe dracu-n patru să-i facă rost. Boacăna asta din urmă, însă, parcă pusese capac la toate: - Ce-ţi lipseşte fă, nenorocito, cu băiatu ăsta! Că-ţi aduce cinci mii pe lună şi te ţine ca pe-o doamnă, ce-ţi lipseşte făăăă, ce-ţi lipseşte?! Te-ai dus după ăla divorţat şi cu pensii alimentare. Şi fătfrumos dă pă lume. Că mai frumos e tac-tu. Nu-l vezi, fă, că-i boboc şi burtos, zici că are patruj de ani. Ce-ţi lipseşte? Ai? Te mânca în fund să te duci... Şi-n clipa aceea încetă s-o mai lovească. O mânca-n fund, nu-i mare lucru, se gândi. Şi dacă nici mă-sa n-o înţelege... Oh, Doamne, copilu' meu fără noroc şi nenorociţii de noi! - Nu puteai, fă, să-ţi vezi de bărbat şi de casă, şi pe partea-ailaltă să... Cum face toată lumea. Nu puteai să te fereşti? Tu nu trăieşti în lumea asta? (...) Şi pe urmă, împacă-te, mamă, cu Virgil. Aşa cum e, altu mai bun nu găseşti să dai cu tunu. E bun, te iubeşte, faci ce vrei din el. Tu l-ai vrut doar. Nu ţi l-a băgat nimeni pe gât. - Lasă, mamă. Nu-l mai primesc aici orice-ar fi. Să se ducă dracu' la bulgarii lui în Popeşti. Stătea întinsă pe canapea, plânsă şi cu buzele sparte de dosuri de palmă şi-i curgea sânge din nas. Maică-sa stoarse batista în chiuvetă, se apucă s-o şteargă de lacrimi şi sânge, jelind-o acum în hohote, bine Ninuţa mia, îngeru mieu, fetiţa mia... Faci cum vrei, cum te taie capul, numai tu să fii fericită, da' ai să te căieşti, şi-o să fie prea târziu. Era şi aşa destul de târziu. Trecuse de două noaptea. Adormiră amândouă pe canapeaua aia." (pp. 324-326).

S-a înţeles că Nina este o adevărată figură, o încăpăţânată prelungind independenţa sălbatică a adolescenţei dincolo de graniţa maturităţii conjugale. Până la urmă va intra şi ea în malaxor, supunându-se de bună voie şi nesilită de nimeni unui bărbat complet şters (şi "cu pensii alimentare"), dar pe care ea îl iubeşte. La fel se va întâmpla şi cu Mantiliza, strănepoata domnului Păunescu Coşciugaru, ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică, distribuită generos prin tot Ferentariul. Spre sfârşitul romanului o vedem integrată cu forţa în Sistem, transformată într-o jalnică informatoare a Miliţiei (şi "animatoare" pentru cadrele instituţiei). Visele şi proiecţiile juvenile, castelele ridicate în Spania de imaginaţia fiecăruia se fărâmiţează şi se dezintegrează atunci când personajele ajung să dea piept cu viaţa. Gelu Dei, zis Mopsu ori Cofetarul Mafiot, are neîndoielnic o sămânţă de geniu: la nouăsprezece ani, e deja maestru în arta culinară şi câştigător al unor concursuri de profil. În anii '80, genialul bucătar ajuns la Athénée Palace va fi înfăşurat şi practic anihilat de penuria ceauşistă. Festinul, regalul gastronomic se transformă într-o biată masă, un chin al generaţiilor reunite pentru o bucată de pâine.

Marian Dei, zis Papagalul, fratele vitreg al lui Gelu şi al Ninei, îşi poartă şi el, într-o existenţă normată de munca la depou, visul strivit, lichidat în faşă, al fostului junior campion la ciclism. Cercurile făcute altădată pe velodrom, cu zona periculoasă a "zidului morţii" în care s-a petrecut accidentul, se regăsesc acum într-o formă derizorie, cu atât mai teribilă: opturi reluate zi de zi, într-o comedie "istovită", o agonie "lâncedă-cleioasă" a clasei proletare aşa-zis conducătoare: "universul tău închircit în servici-casă-cozi-înghesuială şi omor pe tramvai şi metrou, şi-n afară de asta schimb invers acasă-schimb invers la serviciu, căci te omoară gândul de a-ţi şti copiii închişi în casă sau pe străzi câte o jumătate de zi cu cheia la gât." (p. 372). Ce vremuri frumoase! suspină azi nostalgicii după comunism. Şi: "trece viaţa, trece ca un vis", realizează personajele din Sonata pentru acordeon adevărul înlăcrimat dintr-o romanţă foarte populară...

Tovărăşii puberale şi iniţieri erotice; boacăne şi pedepse corporale; cafturi de stradă şi de interior; partide de box şi de poker; pariuri şi jocuri măsluite; solidarizări şi trădări; numeroase furturi şi un viol; iubiri violente, dar şi luminoase, nunţi de culoare locală şi o înmormântare cu episoade groteşti (aveam una şi în Groapa); "colocvii" muncitoreşti şi crailâcuri de instalator; prăjituri de să-ţi lingi degetele şi pâinea amară câştigată cu tot mai multă trudă; secvenţe de un comic halucinant, la o mănăstire cu călugări pantagruelici, desfrânaţi, şi rutina, cu toate acestea, nezdruncinată a existenţei în socialismul cazanier... Romanul total, aglutinant şi sintetizator, este formula de debut - în mod cert câştigătoare - a celui mai puternic prozator pe spaţii ample apărut la noi după o târzie, îndelung aşteptată Revoluţie.