Homo ambiens. Emoţiile pe care ni le dau afectele

"După cel de-al Doilea Război Mondial, nu întîmplător, a existat un adevărat consens tacit în a se încerca o neutralizare şi o protezare a omului, care, în mare măsură, cel puţin în emisfera cerebrală democratic dezvoltată a planetei, a şi reuşit. Afectele, în general, au fost privite, de către canonul ideologic dominant (cel exprimat prin intermediul prefixului preventiv «post-», adevărată matrice a gîndirii cibernetic disuasive: ce e după trebuie pus înainte!) drept suspecte, şi cel puţin expresia lor a fost reprimată, descalificată: dezafectare a afectului, viaţă fără afecte. Sau doar cu afecte neutralizate, călduţe, fluidificate, utile exclusiv pieţei. Excludere, aşadar, a afectelor din politică, şi filtrare exclusiv economică a lor. Negativizare a tuturor afectelor, nu doar a celor reputat negative, precum ura. Sau, mai bine spus, acreditare a unei paradoxale, imposibile şi intolerabile afectivităţi fără afecte, a unei afectivităţi dilua(n)te, a unui cîmp social afectiv în care, însă, afectele ca atare nu au voie să se exprime individualizat, personalizat. Refulate, afectele, de curînd, încep să revină, continuînd însă să fie privite ca negative: există o adevărată spaimă de afect. În viaţa publică, afectele, literal, terorizează. Dar reflecţia filosofică şi sociologică începe din nou, timid, să mediteze «sulfuros», «subversiv» asupra lor (vezi, ca simplu exemplu-simptom, cartea Mînie şi timp (Zorn und Zeit), din 2006, a «anarhistului» Peter Sloterdijk), aşa cum se întîmpla, însă, la începuturile a ceea ce s-a numit «raţionalism clasic», cînd "tătuca" Descartes, de pildă, nu se sfiia să scrie despre Pasiunile sufletului (1)."

Cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza acestui dezinteres post-clasic al filosofiei faţă de afecte, "în ultimele trei decenii s-a cristalizat un nou domeniu de cercetare în ştiinţa despre traiul laolaltă al oamenilor - sociologia emoţiilor. (...) În prezent, numărul studiilor şi volumelor consacrate sociologiei emoţiilor, în general, şi emoţiilor sociale, în special, este impresionant. (...) Spre deosebire de psihologi, care cercetează universalitatea expresiilor faciale ale emoţiilor, sociologii pornesc de la asumpţia că emoţiile sînt construite social, că cele mai multe emoţii îşi au originea în evenimente sociale, că emoţiile trebuie evaluate întotdeauna în raport cu normele culturale (2)".

Terenul dezertat de filosofie a fost deci, şi aici, ca peste tot, ocupat imediat sau, mai exact, populat, ca printr-o adevărată "generare spontanee", de "ştiinţele umane" şi sociale. De unde enorma confuzie actuală dintre sentimente, afecte şi emoţii ("Sentiment, Affect, and Emotion" fiind nu doar unul dintre nenumăratele titluri ale acestei literaturi sociologice în continuă expansiune).

Sentimente, afecte sau emoţii, aşadar? Sociologic, poate că diferenţele nu sînt, aici, importante, ci pur terminologice. Filosofic însă, aceste diferenţe sînt determinante, strategice.

Voi avansa, fără nici o pregătire prealabilă, în mod brutal şi, evident, brut, următoarea ipoteză: sentimentele sînt modurile personale, individuale, în care noi simţim (meta-simţim) afectele, modul în care afectele se individualizează, în care sînt individuate, subiectivate universal (sensibilitate universal-generică, deci); emoţiile sînt reacţia noastră la afecte, la conflictul afectelor, la conflictele permanente dintre "trăirea interioară", "expresia publică" şi "normele social-culturale", dintre, pentru a ne exprima saussurian, "limba" (gramatica) şi "vorbirea" afectelor.

Dar ce sînt, atunci, afectele? Ce rămîn ele să fie? Dacă sentimentele şi emoţiile fac obiectul, intens exploatat, al unor "ştiinţe umane" precum psihologia, sociologia sau psihosociologia, afectele sînt o materie esenţialmente filosofică, tocmai de aceea fiind cel mai puţin discutate. Filosofic vorbind, afectele sînt impersonale, a-subiective, ne depăşesc, încalcă neîncetat limitele proprietăţilor pe care vrem să le constituim. Sînt ceea ce întotdeauna ne surprinde, ceea ce se abate asupra noastră combinîndu-se prin noi şi peste noi, transformîndu-ne neîncetat în "platouri".

"Afectul este descărcarea rapidă a emoţiei, riposta, în vreme ce sentimentul este o emoţie întotdeauna deplasată, întîrziată, rezistentă. Afectele sînt nişte proiectile la fel ca şi armele, în vreme ce sentimentele sînt introceptive asemenea uneltelor. (...) Armele sînt nişte afecte, iar afectele, nişte arme." - "Deoarece afectul nu este un sentiment personal sau un caracter, ci efectuarea unei puteri de haită care dă total peste cap eul, făcîndu-l să nu mai fie sigur de el însuşi."

Deleuze, desigur, Deleuze-Guattari, de fapt, adică Mille plateaux. Dar Deleuze a ajuns să se intereseze de afecte, de individuarea asubiectivă pe care ne-o efectuează, pentru noi-fără noi, afectele, studiindu-l pe Spinoza, Etica. "Noi nici nu ştim ce poate un corp", spune Spinoza şi va repeta Deleuze. Fiecare individ se caracterizează printr-o putere (potentia, nu potestas), printr-o capacitate pozitivă de a afecta şi de a fi afectat. Cheia este aici: a fi afectat (nu doar a afecta), a şti şi a putea să te laşi afectat este o putere, adică o capacitate pozitivă de extindere a fiinţei.

În Mille plateaux, Deleuze-Guattari scriu (scrie?) insistent despre plan: plan de consistenţă, plan de imanenţă, plan de compunere, opus planului de transcendenţă, de organizare, de dezvoltare. Deosebirea dintre planul de imanenţă şi planul de transcendenţă constă în aceea că, dacă cel de-al doilea rămîne invizibil, ascuns, dă, dar nu este dat (pentru a ne exprima în limbajul fenomenologic al donaţiei), primul, adică planul de imanenţă, este dat împreună cu ceea ce dă: totul e în plan. În nişte pagini decisive din capitolul despre deveniri, Deleuze-Guatarri vorbesc insistent despre planurile de imanenţă ale artelor, despre planul de imanenţă al muzicii, al picturii, al scrisului. Despre un singur plan, cu toate acestea evident, de la sine înţeles, nu scriu cei doi: despre planul arhitectului, despre planul de arhitectură, singurul plan de imanenţă, de consistenţă şi de compunere cu adevărat, poate, efectuat.

În ultimul său text publicat antum, intitulat, extrem de "plin", "L'immanence: une vie...", "Imanenţa: o viaţă...", Deleuze, calificîndu-şi propria filosofie drept "empirism transcendental" ("pur curent a-subiectiv de conştiinţă, conştiinţă pre-reflexivă impersonală, durată calitativă a conştiinţei fără eu"), revenind asupra planului de imanenţă, aduce o lămurire definitivă: "Imanenţa absolută este în ea însăşi: nu este în ceva, faţă de ceva, nu depinde de un obiect şi nu aparţine unui subiect. La Spinoza, imanenţa nu este faţă de substanţă, ci substanţa şi modurile sînt în imanenţă. Atunci cînd subiectul şi obiectul, căzînd în afara cîmpului de imanenţă, sînt luate ca subiect universal şi ca obiect oarecare cărora imanenţa însăşi le este atribuită, are loc o întreagă denaturare a transcendentalului, care nu mai face decît să dubleze empiricului (aşa cum se întîmplă la Kant), şi o deformare a imanenţei, care este, atunci, conţinută în transcendent. Imanenţa nu se raportează la un Ceva ca unitate superioară tuturor lucrurilor şi nici la un Subiect ca act care operează sinteza lucrurilor: abia atunci cînd imanenţa nu mai este imanenţă faţă de ceva se poate vorbi de un plan de imanenţă..."

Şi adaugă, pas, din nou, decisiv, definitiv, cu adevărat ultim: "Vom spune despre imanenţa pură că este O VIAŢĂ, şi nimic altceva. Ea nu este imanenţă faţă de viaţă, ci imanenţa care nu este în nimic este ea însăşi o viaţă. O viaţă este imanenţa imanenţei, imanenţa absolută: ea este putinţă (puissance), beatitudine completă" (3).

Şi acum, scurt şi rapid, întrebările.

Ambientul ne înconjoară, ne conţine. Orice arhitectură e interioară, de interior, produce inevitabil arhitecturi emoţionale şi arhitecturi afective. Nu există spaţiu exterior. Orice spaţiu este interior. Arhitecţii nu doar lucrează cu corpurile, ci produc corpuri conţinătoare: abia casele, locuinţele sînt corpuri proprii ale corpului propriu, ne vindecăm sau, cel puţin, ne tratăm (arhitecturanaliză? psiharhitectură? psihanarhitectură?) de trauma corpului im-propriu prin case şi clădiri, arhitectura e o terapeutică. Prin corporealităţile arhitecturale, care sînt producţie non-anatomică de corpuri "proprii", noi ne auto-afectăm. Prin structurarea şi producerea de spaţii, noi ne străduim să ne auto-afectăm pozitiv. De aici, desigur, tendinţa spre dez-afectarea spaţiilor, căci ele trebuie "des-demonizate", fiind primordial demonice, ostile: haosul ca fundal şi ca "material" depăşit (hegelian) al sacrului care e spaţiul ca atare, orice spaţiu ca lume a omului.

Dar în ce măsură reuşeşte arhitectura să rămînă eliberatoare, adică să facă în aşa fel încît interioarele (reamintesc: orice spaţiu este interior, nu există decît spaţii interioare) să nu devină nişte capcane, să ne capteze, să ne captiveze, să ne captureze? În ce măsură poate planul arhitectului să rămînă un plan de imanenţă al compunerilor şi asamblărilor deschis-tranzitorii de afecte? Şi în ce măsură profită arhitectul de această posibilitate sau se luptă cu această imposibilitate, cu devenirea-capcană a spaţiilor inerent interioare şi interiorizante pe care le creează? Poate şi vrea arhitectura să nu supra-marcheze, să nu capteze, să nu captiveze, să nu captureze VIEŢILE, să ne de-streseze emoţional, din moment ce planul arhitectural, evitat cu prudenţă de către Deleuze-Guattari, ar putea fi însuşi planul de imanenţă al vieţii? Ce face arhitectura cu planurile sale? Dacă n-ar exista această tendinţă de re-închidere, de deja-supra-afectare a spaţiilor deschis-dezafectate pe care tinde să le realizeze arhitectura, am mai asista oare la încercările, discrete dar insistente, continue, de re-afectare, de supra-ambientalizare a spaţiilor, altfel spus, de re-închidere a deschisului, de transformare a spaţiilor în nişte capcane prin sonorizare, muzicalizare, supra-imprimare de ritmuri, de acoperire a "rumorii" blanchotiene, de fugă de "zgomotul de fond" al umanului, al celorlalţi, şi de transformare a Umanului în mediu ambiant de omogenizare a omului, de blocare a VIEŢILOR pe care ni le pot propune afectele?

Scriam nu de mult despre artă, în relaţia ei obsesivă, compulsivă cu spaţiul public: "Ca să opereze, prin urmare, corect şi autonom şi ca să-şi înţeleagă adecvat şi eliberator noua situaţie şi noua funcţionalitate, artele actuale nu trebuie să se opună doar captării economice, ci şi visului depăşit, datat, al estetizării spaţiului public, în măsura în care, în filigranul acestuia, se străvede politicul. Este nepotrivit, astăzi, ca artele să mai vizeze «spaţiul public», fie el ne-constituit, ca la noi, sau în curs de de-constituire, ca în oraşele Occidentului. Deşi, inclusiv (şi poate mai cu seamă) la noi, artiştii continuă să invoce şi să vorbească în termenii «spaţiului public», ei acţionează deja, fără să-şi dea pe deplin seama, pentru afirmarea şi prezervarea spaţiului comun, indistinct-imanent, al societăţii. Nu este aceasta, însă, noua utopie a artei, aceea a unui «spaţiu comun» liber, deschis, autonom atît faţă de politic, cît şi faţă de economic? Ceea ce visează, de fapt, artele actuale este proximitatea şi alăturarea, întrepătrunderea distinctă, în indistinctul vieţii comune, cu toate celelalte activităţi sociale, în sensul realizării unei imanenţe cît mai depline a socialului, a unei resorbţii paşnice a tuturor transcendenţelor sociale istorice într-un social tot mai artistic individualizat şi pluralizat, în care artisticul să învingă «dispărînd», generalizîndu-se şi extinzîndu-şi sfera, spre o re-metaforizare şi o re-existenţializare a artisticului şi a înseşi noţiunii de «artă», în sensul coextensivităţii ei spontane cu viaţa însăşi (4)".

Or, aceste întrebări pe care, după părerea mea, arta contemporană ar trebui să şi le pună sînt cu atît mai valabile, chiar dacă doar în fundal, pentru arhitectură, pentru capcanele aparent deschise, neutre, pe care ea riscă să le construiască.

Şi încă n-am pus problema din perspectiva fatalei, radicalei perechi deleuzian-guattariane spaţiu neted vs. spaţiu striat, care - şi tocmai acesta mi se pare a fi punctul-cheie - trec neîncetat unul în altul, fiecare regenerîndu-şi opusul de la un anumit prag încolo. Pe ce sens al direcţiei striat-neted circulă în momentul de faţă arhitectura: dinspre striat spre neted, sau dinspre neted spre striat? Dar dacă suporturile spaţiale re-netezite de către arhitectură nici nu mai contează, de fapt? În ce măsură mai contează arhitectura cînd omul, "o viaţă", una dintre infinit de multele posibile afectiv, a devenit, din emiţător-receptor de mesaje, mediu transparent de cultivare intensivă şi de omogenizare normativă a Umanului, de disciplinare a omului prin "Uman", între transparenţa provocată de neo-nano-panoptismul tehnologic-comunicaţional şi self-panoptismul psihosociologic (aşa-numitul "management al emoţiilor" cu care toţi sîntem datori, ca datorie internalizată a fiecăruia dintre noi de a exercita, delegat, puterea asupra nouă înşine, putere retrocedată pentru a ne putea supune, aservi singuri: opusul eticii spinoziste şi răsturnare a sensului delegării: nu noi delegăm puterea, ci puterea ne deleagă, acum, pe noi s-o exercităm, economisind-o)? Cînd sîntem, aşa cum spun(e) Deleuze-Guattari, striaţi cosmic, din Cosmos, mai contează arhitectura altfel decît ca adăpostire, ca evadare şi ca evaziune prin adăpost, printr-o lume întreagă care tot mai mult tinde să fie construită ca un imens adăpost, ca un imens antrepozit de stocare a vieţilor? Lume-adăpost, lume-depozit de vieţi netrăite, memorizate, puse în rezervă.

Să nu ne mai luptăm cu afectele, cu viaţa lor mai mult sau mai puţin independentă de noi. Să realizăm medii cît mai deschise, cît mai permeabile la individuările afective nesubiective de care depinde arhitectura emoţiilor noastre, arhitectura preponderent emotivă a "unei vieţi".


1. B. Ghiu, "Despre pasiunea politicului (scurt tratat de odiologie)", Dilema veche, nr. 256, 12 ianuarie 2009.
2. Septimiu Chelcea (coord.), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor, Humanitas, 2009, pp. 11-12.
3. "L'immanence: une vie...", în Gilles Deleuze, Deux régimes de fous. Textes et entretiens 1975-1995, Minuit, 2003, pp. 359-360.
4. B. Ghiu, "Artele vieţii în oraş", în Alina Şerban (ed.), Phonebox. Ars Telefonica, Centrul de Introspecţie Vizuală Bucureşti / Asociaţia pepluspatru, 2009, p. 106.