The Bijlmer Spinoza-Festival: o lucrare de artă, nu un eveniment cultural

Între 2 mai şi 28 iunie 2009, într-o suburbie deloc turistică din sud-estul oraşului Amsterdam, în cadrul mai larg al unei serii de "manifestări artistice" reunite sub titulatura My name is Spinoza (mai-septembrie 2009), artistul Thomas Hirschhorn va desfăşura un "proiect artistic" intitulat "The Bijlmer Spinoza-Festival".

Amploarea acestui proiect este fără precedent. Oricine vrea să se convingă poate să viziteze adresa thebijlmerspinozafestival.nl şi să se convingă. Aşa-numitul "Festival Spinoza" din Bijlmer are dimensiunile unei bienale, iar artistul este şi autorul conceptului, şi curator, şi producător. Toate aceste titulaturi sau ipostaze sînt reunite, însă, sub aceea, generică, de artist. Numai conceptul de artă, revizitat şi restaurat în cel mai "tare" şi mai deplin sens al său, poate îngloba, integra, reunifica, reface lumea, sensul acţiunii.

N-o să mă apuc să analizez acum întregul "statement" al lui Thomas Hirschhorn. Dar, dincolo de dimensiunile sale (în toate sensurile: citiţi şi vă veţi convinge), acest proiect mi se pare, literal vorbind, epocal. Aş îndrăzni să-i spun, chiar, revoluţionar, dacă acest cuvînt ar mai spune ceva: e plină lumea de "revoluţii" şi de "revoluţionari".

Thomas Hirschhorn "pune în operă" capacitatea constituantă a artei. Termenul de constituant, opus lui constituit (inclusiv în sensul de Constituţie), a fost analizat şi formalizat de către Antonio Negri (care va fi şi el prezent în acest proiect, vezi "Lectures/Seminars", thebijlmerspinozafestival.nl) în cartea sa Il potere costituente. Saggio sulle alternative del moderno, din 1992. Or, în istoria politică modernă, versantul constituant, activ, procesual, continuu, prin care formele politice de organizare pot fi oricînd puse la îndoială şi reformate, a fost ocultat şi reprimat de către definitivul versantului constituit: o revoluţie, o reformă, o schimbare, procesul, acţiunea, reevaluarea continuă etc. trebuie să fie înghiţite şi sufocate de rezultatul lor, formele constituite. La fel ca şi Thomas Hirschhorn, şi Negri porneşte tot de la Spinoza, ambii pe urmele lui Deleuze.

Or, ceea ce îmi propun să demonstrez sau să explic printr-o carte pe care o voi schiţa la faţa locului, în cadrul "Festivalului Spinoza" din Bijlmer (unde voi fi prezent vreme de două săptămîni), este că singura cu adevărat constituantă e arta. Un concept de artă extins, care nu se lasă redus şi resorbit în conceptul comercial de cultură: arta este constituantă, cultura e constituită, mortifica(n)tă. Conceptul de cultură e un concept de piaţă, prin care oamenii sînt incitaţi să rămînă la locul lor, să "contemple", să "participe", să "consume" în calitate de public.

Or, Thomas Hirschhorn ţine să precizeze că nu propune un "eveniment cultural", aşa cum se organizează cu sutele şi cu miile în întreaga lume, definind tentativa (disperată) a capitalismului de a se mai extinde şi a se relansa pe baza dorinţelor şi a aşteptărilor noastre, o orientării noastre deturnate, instrumentalizate spre bine şi frumos. Conceptul de cultură este versantul constituit, îngheţat, conservator al poiesis-ului uman. Numai arta, în schimb, poate fi constituantă, repunînd acţiunea colectivă în drepturi.

Dez-utopizînd-o însă. Nici o realizare a omului, spune Thomas Hirschhorn, nu are dreptul să se pretindă definitivă, definitiv constituită, bună o dată pentru totdeauna, blocînd istoria. Aici intervine conceptul pozitivat de precaritate. Pentru a rămîne suprem artistice, deci suprem constituante, deschise, faptele şi "lucrările" noastre trebuie să fie precare, temporare. Numai precarul, temporarul poate fi constituant, rămînînd deschis intervenţiei şi corecţiilor umane.

Iar arta adevărată chiar aşa şi este. Acoperită, însă, şi înglobată în conceptul de cultură, arta este izolată de lume, de realitate, devine consum, încetează să mai fie proiect de lume, forţă constituantă de realitate.

Necesitatea "împachetării" artei, ca forţă colectiv-constituantă a omului, în cultură încearcă să-l separe pe om de forţele, întotdeauna periculoase, ale artei, înţeleasă ca acţiune, ca potenţial poietic, ca supremă plasticitate. În termenii lui Deleuze-Guattari, dacă arta este maşină de război nomadă, cultura este aparat de stat (poliţie şi armată).

Hirschhorn numeşte toată această întîmplare sculptură. Iar acesta poate fi tocmai marele rol politic al artei, azi. Aceea de a sculpta în evenimente, de a le degaja liniile, forma, cînd totul vine să se aglutineze numai pentru a trece şi a ne bloca în flux, în trafic: şantajul cu informaţia. De fapt, noi ştim, tot timpul, prin noi înşine, prin senzaţiile şi experienţele noastre directe, totul. Tocmai de aceea au fost descalificate politic senzaţiile şi experienţele personale, cărora, azi, li se opune, ca o datorie, ca o obligaţie, "informaţia", "cunoaşterea", "cultura". "Informaţia", "cunoaşterea", "cultura" sînt încercări de dezarmare politică a omului, de blocare şi de şantajare a lui, de separare a lui de propriile sale forţe şi capacităţi. Dar noi ştim întotdeauna totul, prin noi înşine. Şi numai arta, în momentele ei de vîrf, are darul de a ne reaminti capacitatea noastră infinit constituantă de realitate, împotriva formelor ei constituite care se pretind, întotdeauna, eterne, definitive.

Arta nu redevine "artă politică", "arta politică" este o confuzie comodă, o fundătură, un compromis. Arta este politică. Şi tocmai în felul acesta îşi demonstrează ea capacitatea de a mai fi mare, de a ne obliga să ne ridicăm la propria scară (arta ca ridicare la scară) într-un moment cînd însuşi conceptul de "artă contemporană" a devenit normativ, restrictiv, ideologic, decorativ, eventual profitabil, oricum lenifiant, "drăguţ" şi "interesant".

Proiectul lui Thomas Hirschhorn demonstrează că arta mai poate fi mare, că rolul ei continuă să fie tocmai acela de a ne reda adevăratele dimensiuni, într-o epocă a disuasiunii generalizate, cînd din toate părţile ni se spune că nu vom putea supravieţui decît cu preţul reducerii la scară, al renunţării la pretenţia de a fi mari, de a creşte, de a deveni.

Propoziţiile lui Thomas Hirschhorn sînt de un tip special. Tranşante, clarificatoare, adevărată "sculptură în concept" (nu "artă conceptuală"), ele se refuză comentariului şi exegezei care, de obicei, închid acţiunea. Acest mod clarificator-răspicat de a amplifica arta constituie nişte principii ale unei politici cu adevărat umaniste, înţelese prin intermediul conceptului generalizat de artă. Arta e acţiune politică, contra-politică re-constituantă. Iar acest lucru, pentru a deveni clar, evident, trebuie, artistic, "sculptat": arta degajează forme politice şi deblochează principiul constituant al acţiunii umane. Din senzaţie (de bine, de rău) trebuie să reînceapă politica. Politica trebuie re-senzorializată, re-empiricizată, readusă la realitate, pentru a putea crea realităţi eliberatoare. Şi numai arta, corect antropologic înţeleasă, poate opera acest lucru, această revelaţie.