Trup de hamburger, sînge de Coca-Cola

Happy Easter! Joyeuses Pâques! N-ar fi cinstit şi potrivit să spunem "Paşte fericit!", chiar dacă Paştele este un eveniment universal. Limba, idiomul sînt mult mai largi, mai cuprinzătoare şi, în acelaşi timp, mai tiranice şi mai restrictive decît cuvintele, decît limbile propriu-zise. Nu se reduc doar la acestea. Totul trebuie tradus, adaptat, potrivit locului. Babelul se referă nu numai la limbi.

Miercuri, 15 aprilie 2009, se va lansa în Franţa cel mai recent film al regizorului Bertrand Tavernier, Dans la brume électrique. Este, cu toate acestea, vorba de un film american, turnat în Statele Unite, al cărui rol principal este interpretat de Tommy Lee Jones.

Prezentat mai întîi la Festivalul de film de la Berlin, în Statele Unite acest film a fost deja lansat. Dar nu în sălile de cinematograf, în largul publicului, ci, cu excepţia statului Louisiana, în mediu restrîns, doar pe DVD, unde ocupă deja locul al patrulea în topul vînzărilor.

Probă a "babelismului" generalizat, singurul cu adevărat "ecumenic", şi a fricii tiranice, ucigătoare, de "rigorile pieţei", este vorba de două filme sau, măcar, de două versiuni diferite ale aceluiaşi film. Dans la brume électrique începe altfel, durează mai mult (117 minute contra 102) şi este, chiar, filmat şi montat diferit decît In the Electric Mist.

Tavernier este, cu toate acestea, un împătimit de America şi al filmelor americane. El a dorit să filmeze în America, să realizeze un film american. Numai că acolo, aşa cum motivau producătorii, nu îl cunoaşte nimeni. Din vina cui?

În America, Tavernier a filmat permanent sub supraveghere. I s-au reproşat permanent două lucruri aparent contradictorii: că filmul nu este suficient de rapid, aşa cum este (cum a fost) obişnuit publicul american, dar şi că nu este complet şi explicit, că regizorul lui nu trage suficient de multe planuri pentru a sublinia situaţiile, solicitîndu-i-se inserturi pentru ca anumite scene să devină mai uşor de înţeles şi fiind criticat pentru că filma alte scene dintr-un singur plan. Fără încetineli şi fără sugestii, deci! Trebuie să filmezi (montezi) în acelaşi timp alert şi complet, explicit, dacă vrei să te faci înţeles de americani.

S-a ajuns, chiar, ca lui Tavernier să i se interzică să ia contact cu compozitorul muzicii filmului şi să-şi facă propriul montaj, intrînd în conflict inclusiv cu Tommy Lee Jones, care avea, şi el, ideile lui, dar care, se pare, a fost încîntat de rezultatul final, de "stilul" lui Tavernier.

Stil prea "poetic", prea "literar" pentru publicul american? Sau grijă preventivă excesivă a producătorilor americani, avizi să preîntîmpine orice "conflict al civilizaţiilor", deci să limiteze orice posibilă pierdere, orice eventual non-profit (pierderile fiind, de fapt, întotdeauna, nerealizare a profitului scontat, nu - neapărat - pierdere efectivă)? Dave Kehr, criticul de film al ziarului New York Times, regretă că în versiunea americană a Brumei electrice stilul, "marca" lui Tavernier nu pot fi întîlnite: "versiunea care ne-a fost impusă este curăţată de tot ceea ce ar fi putut face filmul viu".

Versiune impusă, deci, ca să fie clar. Publicul american nu a avut niciun amestec. Au ales alţii pentru el, nişte alţi "mari electori". Eterna poveste a publicului care trebuie infantilizat, puerilizat, menajat, protejat, apărat de posibile schimbări, care trebuie, mai presus de orice, să se regăsească, să nu-i fie propusă şi să nu fie confruntat cu nicio diferenţă, cu nicio aventură, cu nicio "invitaţie la călătorie", să nu-i vină nicio idee, vorbindu-se în numele lui. Publicul trebuie să rămînă pe loc, să stagneze: să stea (cu minţile, cuminte) acasă şi să consume doar pentru a se reproduce, în toate sensurile acestui cuvînt. Fără mutaţii. Specia trebuie ţinută în ţarc, dresată şi selectată controlat. Niciodată, însă, de vină nu este "poporul", ci doar cei care-l conduc pentru a extrage profit de pe urma (prostirii) lui.

Democraţia e DADA (permanentă relansare a creativităţii hazardului, amestecare a datelor) sau e CRIZĂ. Miracolul cristic, cu adevărat ecumenic, este regăsirea umanităţii indiferent prin ce combinaţii. Indiferent cum s-ar combina datele umanităţii, tot Fiu al Omului apare, tot pe Isus, ca simbol al omului, îl regăsim, întotdeauna însă ca Om Nou. Dar Biserica actuală este Piaţa, şi ea limitează strict combinaţiile, tăind în trupul divin al umanităţii.

Criza ne arată, însă, că piaţa nu mai poate fi centrul şi obiectivul, emiţătorul, mesajul şi receptorul, alfa şi omega, ci trebuie să devină doar un mediu, un mijloc, şi atît: pălăria dadaistă a hazardului obiectiv, singurul cu adevărat democratic. A crea "pentru piaţă", nu a lăsa, aşa cum se pretinde pur ideologic, ca piaţa să decidă este ceea ce a dus capitalismul la colaps, criza actuală fiind, de fapt, alta, de altă scară şi de alt ordin decît aceea la care, o dată în plus, sîntem invitaţi, presaţi să ne limităm percepţiile şi viziunea. Piaţa a devenit ocolul de vite, ţarcul umanităţii. "Parcul uman", aşa cum a îndrăznit să spună Sloterdijk. Capitalismul este indepasabil (aşa cum spunea Sartre despre marxism, şi la fel ca "marxismul"), dar trebuie (a mai făcut-o deja) să se revoluţioneze, să se deschidă, să se globalizeze autentic şi în toate sensurile, depăşind orice protecţionism, inclusiv şi poate mai ales pe cel cultural. Dar capitalismul dezastrelor este mult mai profitabil. Criza pe care o trăim este criza capitalismului de criză, criza capitalismului profitabil doar ca producţie permanentă de crize. Capitalismul crizei a devenit, inevitabil, criza capitalismului.

Limbaj pretins universal, supra-idiomatic şi supra-lingvistic, tocmai de aceea dominant, iată că inclusiv filmul, simbolul actual al ecumenicităţii, este teritorializat, terorizat, idiomatizat. Ca să nu sperie oamenii! Filmul este Biserica.

Dar oare chiar este nevoie ca trupul şi sîngele Domnului să fie făcute hamburger şi Coca-Cola pentru ca Sfînta Taină să poate fi cuminecată? Simbolurile universale au încetat să mai fie directe, direct resimţite? Se pare că da, pentru că inclusiv corpurile noastre sînt tot mai artificiale. Marele salt a fost făcut: hermeneutica, exegeza au trecut de la producţia de sens la producţia de simţuri, de corpuri. Spiritul devine, industrial şi politic, carne şi sînge. Capitalismul este Biserica efectivă, implementînd fenomenologia duhului. Spiritualul este, azi, producţie industrială de oameni. Iar materia, substanţa a devenit pură semiotică. Ca să fie sigur, spiritul îşi fabrică azi singur litera. Această industrializare şi automatizare a "spiritualului" este Criza. Restul e recesiune, ajustare.