Gina Şerbănescu: Ca intervievat, ce întrebare ai vrea să ţi se adreseze, o întrebare care nu ţi-a fost niciodată pusă într-o astfel de discuţie?
Marius Manole: Dacă sunt fericit...
G.Ş.: Înainte de a-mi răspunde la această întrebare, ar trebui să îmi spui cum defineşti fericirea, ce înseamnă ea pentru tine...
M.M.: Dacă aş şti realmente ce e fericirea aş fi cu siguranţă cel mai fericit. Pot spune însă fără ezitare că sunt nefericit dacă ceva nu îmi iese în meseria mea. Eu cred - şi asta uneori mă sperie foarte tare - că sunt fericit doar atunci când joc, sunt fericit în timpul repetiţiilor, dacă ele sunt aşa cum trebuie să fie, sunt fericit la aplauze... Prin urmare, fericirea mea se leagă doar de teatru, nu şi de viaţă.
G.Ş.: Crezi tu că e o diferenţă prea mare între teatru şi viaţă?
M.M.: Este o diferenţă în sensul că realitatea de pe scenă e mai plină de adevăr decât viaţa de dincolo de scenă. Acela este spaţiul în care mi-am permis să iubesc cum n-am iubit niciodată, să urăsc cum n-am urât niciodată, să fac tot ce aş fi vrut să fac în această viaţă şi nu am avut curaj. Scena este un spaţiu în care eşti perfect protejat şi în care găseşti resurse interioare pentru orice. Este un spaţiu al maximei libertăţi şi tocmai de aceea mai adevărat decât viaţa de dincolo de scenă. Eu am devenit actor ca să-mi "scuz" toată existenţa...
G.Ş.: Crezi că ai putea fi asociat cu un anumit rol, mai mult decât cu altele?
M.M.: Vezi tu, eu cred că ce a însemnat pentru Florin Piersic Oameni şi şoareci, asta înseamnă pentru Marius Manole Inimă de câine...
G.Ş.: Să sperăm că nu va rămâne aşa...
M.M.: E posibil să rămână aşa, pentru că nu poţi controla mintea oamenilor...
G.Ş.: Nu poţi controla mintea oamenilor, dar poţi găsi o cale de a construi ceva mai puternic decât ceea ce ai făcut în Inimă de câine...
M.M.: Eu de atunci asta încerc într-una, dar nu cred că am reuşit... Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru Inimă de câine, pentru că sunt actori care nu au avut norocul acesta, sau care nu pot fi asociaţi cu un rol atât de important...
G.Ş.: Te interesează dacă eşti corelat cu un anumit rol?
M.M.: Nu, deloc, încerc doar să găsesc argumente pentru faptul că eu sunt norocos şi fericit.
(foto: Mihai Cratofil)
G.Ş.: Trebuie să spun că realizăm acest interviu după terminarea unei reprezentaţii cu piesa Drept ca o linie la Teatrul Maria Filotti din Brăila... Recunosc că de multă vreme nu m-a mai emoţionat ceva atât de mult ca starea pe care ai avut-o în acest spectacol... E minunat, ca spectator, să poţi să plângi la un spectacol...
M.M.: Vezi, acesta e unul din motivele pentru care eu mă simt norocos... Ştii, uneori actorii mint sau au sentimentul că mint, pentru că atunci când lucrurile devin prea adevărate, ele nu mai par veridice... Şi de aceea mă şi simt vinovat uneori, pentru că îmi spun: "Asta e prea mult, cum aş putea face eu pe cineva să plângă?"
G.Ş.: Lacrimile acelea oricum se nasc "la întâlnire", prin oglindire... Au apărut pentru că prin starea ta ai reuşit să activezi ceva ce avea foarte mare legătură cu mine... Pe de altă parte, m-a deranjat faptul că unii spectatori râdeau la auzul unor presupuse cuvinte vulgare, într-o scenă din care nu puteau extrage sensibilitatea momentului...
M.M.: Hai să îţi spun eu când şi de ce mă deranjează publicul: asta se întâmplă doar atunci când eu nu cred în spectacol şi în mine şi niciodată atunci când simt o completă încredere în spectacol.
G.Ş.: Şi care ar fi vina publicului într-o astfel de situaţie?
M.M.: Niciuna, desigur, e numai vina mea.
G.Ş.: Dar ce te faci atunci când crezi în spectacol şi în tine şi publicul reacţionează aşa cum nu ar trebui?
M.M.: Nu mă interesează! Când ţin din tot sufletul la un spectacol, poate să plece toată lumea din sală sau să rămână doar 2-3 spectatori, eu continuu să joc. Când eu ştiu că ceva nu funcţionează şi mi se mai semnalează şi din sală asta, atunci mă simt profund deranjat. Ţii minte când la o reprezentaţie recentă a spectacolului Iubiri interzise am "invitat" o persoană care deranja spectacolul să părăsească sala? În mod normal, dacă aş fi fost bine în ziua aceea, nu aş fi reacţionat. Dacă eu aş fi fost bine atunci, aş fi găsit o altfel de cale ca să o "domolesc" pe respectiva doamnă. Şi categoric, chiar dacă ar fi vociferat până la capăt, nu m-ar fi interesat.
G.Ş.: Mie mi se pare că îţi asumi prea mult, sincer!
M.M.: Dar nu se poate altfel! Cum să intru în scenă şi să mă gândesc că sunt de serviciu şi atât? Nu există aşa ceva! Sigur că într-o seară poţi să joci excelent, în alta moderat, sau mai slab, dar neapărat trebuie să dăruieşti ceva! Fie că sunt 30 de oameni în sală, 100 sau 200, ei sunt acolo şi actorul trebuie să le dea ceva! Altfel nu ar trebui să îţi fie permis să intri în scenă! Şi dă-mi voie să nu îi cred pe cei care spun că nu au emoţii înainte de spectacol. Au trecut şapte ani de când joc pe toate scenele din ţara asta şi tot am emoţii, tot îmi tremură mâinile şi picioarele, tot mă tem că nu o să îmi iasă, oricât de simplu ar fi spectacolul.
G.Ş.: Sincer eu cred că pericolul real ar interveni atunci când emoţiile ar dispărea şi nu ţi-ai mai pune aceste probleme... Pentru că atunci ar interveni o formă de autosuficienţă, o comoditate care ar duce spre gândul că actorul se poate "scoate" el oricum, cumva...
M.M.: Categoric ai dreptate, dar nici cu această spaimă nu poţi trăi tot timpul! Te poate omorî la un moment dat! Când un spectacol iese prost, sunt bolnav, dar sunt bolnav realmente! Mi-e rău, mă doare carnea, am febră, nu dorm noaptea! Ajungi să îţi dai seama că de fapt nu trăieşti!
G.Ş.: Când spre atâţia oameni pleacă de la tine ceva care îi transformă, cum ai putea spune că nu trăieşti?
M.M.: Ba da, trăiesc, dar numai aşa... La cei 30 de ani mei, tot ce pot spune e că viaţa mea înseamnă numai teatru!
G.Ş.: Asta i se întâmplă oricărui om construit astfel încât viaţa lui înseamnă mai mult decât el însuşi...
M.M.: Da, dar aş vrea uneori să nu mai adorm în fiecare seară doar cu unic gând: "Dă Doamne să îmi iasă bine spectacolul mâine!" De când mă ştiu, de fapt de când am devenit conştient de mine, eu nu am avut decât o singură dorinţă: să fiu un actor decent!
G.Ş.: De ce îţi pui tu mereu o dorinţă deja împlinită, Marius?
M.M.: În meseria mea dorinţa asta nu e niciodată împlinită! Poţi să fii acum considerat un actor bun şi pe neaşteptate să cazi mai jos decât ai putea crede! Pe mine mă sperie pretenţia de "înţelepciune" care apare la un moment dat în viaţa actorilor. Sunt actori care în tinereţe au fost excepţionali, măcinaţi de tot ce îţi spun eu ţie acum că mă preocupă mereu şi într-o anumită etapă a vieţii lor au devenit actori slabi. Mă sperie gândul că, la un moment dat, un artist, având tot ce şi-a dorit, sau considerându-se împlinit, poate să o ia pe o cale greşită. Ştiu nenumăraţi actori care au debutat impecabil şi după câţiva ani au dispărut ca artişti! În fond, nici un actor nu şi-ar dori ca lumea să renunţe la el în momentul în care are succes. De fapt, un actor bun nu cred că îşi doreşte realmente altă fericire decât cea pe care i-o dă teatrul, dar crede sau speră că ar putea fi fericit şi pe alte planuri! Ei bine, eu cred că nu poate. Dar hai să schimbăm puţin rolurile... Ce crezi tu că e un actor bun? Un actor bun este un om care joacă foarte bine, care îţi dăruieşte ceva printr-un spectacol, în anumite spectacole?
G.Ş.: Nu, nu cred că înseamnă asta!
M.M.: Aş fi curios să aud ce crezi tu că înseamnă un actor bun!
G.Ş.: Bine, dar trebuie să fac o mică diferenţiere. Eu cred că tu eşti ceva mai mult decât un actor bun, pentru că eu cred că există interpreţi buni şi actori care fac regula, iar eu te văd în a doua categorie... Dar ca să îţi răspund la întrebare, un actor bun, în sensul tău, este cineva care, atunci când sunt martoră la actul artistic, mă "destabilizează", în sensul că mă scoate din stereotipiile mele, din comoditatea mea, din tot ceea ce mă împiedică să ajung la mine. Şi mai înseamnă acel om care îmi arată adevărul pe care îl poartă cu el şi care îmi dă foarte clar de înţeles că sunt acolo cu el.
M.M.: E corect ce spui, iar eu cred că actorul bun este acela care are o încărcătură umană prin care transmite o undă subliminală, care, dincolo de rol, dincolo de problematica spectacolului, ajungând la tine, ca spectator, te face să înţelegi că tu ai nevoie de mine, ca să te descoperi. Indiferent ce joacă, actorul autentic îţi spune, de fapt, prin ceea ce face: "Uite, atât de liber poţi să fii şi tu!" Pe de altă parte, în egală măsură şi actorul are nevoie de spectator...
G.Ş.: Da, dar de cele mai multe ori spectatorul este o abstracţiune, tu nu cunoşti individualităţile din sală... Prin urmare ai nevoie mai mult de o formă de energie care vine dinspre public!
M.M.: Exact! Şi tot o formă de energie este ceea ce eu transmit spre sală!
(foto: Bogdan Stângă)
G.Ş.: Da, dar eu ştiu cine eşti ca individualitate!
M.M.: Nu, nu ştii, eu joc un personaj! Eu pot să mă las descoperit, sau nu! Dar eu niciodată nu joc un personaj până la capăt.
G.Ş.: Mi se pare foarte onest ce spui, pentru că nu am crezut niciodată în povestea aceea cu identificarea actorului cu personajul! Dacă ar fi aşa, spectacolul nu s-ar sfârşi niciodată!
M.M.: Aşa e... Eu niciodată nu sunt complet altcineva pe scenă, poate doar în Inimă de câine, deşi sufletul meu a fost uneori la fel de lovit şi călcat în picioare ca al acelui câine...
G.Ş.: Bun, dar asta înseamnă că asumi condiţia altcuiva, nu că devii personajul!
M.M.: Foarte adevărat! Eu nu cred în pretenţia celor care spun că ei nu joacă un personaj ci devin personajul! Pentru Dumnezeu, eu joc câte un personaj în fiecare seară, unde aş ajunge dacă pretenţia asta ar fi reală? La începutul carierei am gândit şi eu aşa, mă gândeam că dacă "stau" mai mult în personaj îl pot crea mai bine. Dar am înţeles care e pericolul... Dar, uite, în seara asta, în Drept ca o linie, am avut sentimentul că ce fac e totalmente diferit de ce am făcut până acum, am uitat complet de toate celelalte personaje...
G.Ş.: Mie mi se pare interesant şi semnificativ că realizăm acest interviu printr-o întoarcere într-un punct de origine...
M.M.: Da, Drept ca o linie este începutul meu... Şi îţi mărturisesc că după 7 ani de când am interpretat prima oară acest rol, am exact aceleaşi probleme ca la început!
G.Ş.: Ceea ce cred că e foarte bine!
M.M.: Da, şi eu cred la fel, deşi numai eu ştiu cât chin a fost! Şi pentru că vorbim de începuturi, aş avea un cuvânt de spus pentru doamna Ludmila Patlanjoglu. Această doamnă a vegheat asupra mea, la începutul carierei mele, într-un mod totalmente dezinteresat. Cred că a intuit, că a văzut ceva în mine. Doamna Patlanjoglu a fost în juriu la primul meu concurs, de la Brăila. Eu ştiam cine este doamna Patlanjoglu de multă vreme, de când eram la Iaşi, înainte de a fi actor. Venea la Iaşi la spectacolele de acolo şi observasem că este o personalitate, o mare doamnă a teatrului, un critic important şi respectat. Când am ajuns în Bucureşti - eram în facultate la coregrafie - doamna Patlanjoglu a venit la mine şi mi-a spus:"Dumneata eşti actor, te-am văzut la Brăila!" Doamna Ludmila Patlanjoglu îmi vorbea mie cu dumneata!
G.Ş.: Pe tine ce te inspiră?
M.M.: Oamenii în genere şi o groază de alte lucruri! De fapt, eu am norocul fantastic să mă inspire exact ce trebuie atunci când trebuie. Atunci când am nevoie de un lucru, gândindu-mă foarte mult că am nevoie de el, se întâmplă şi atunci ştiu să îl folosesc acolo unde trebuie.
G.Ş.: Eu nu cred că se întâmplă pur şi simplu, cred că e acolo oricum, dar atenţia ta fiind prea mare, privirea se opreşte asupra a ceea ce ai nevoie...
M.M.: Posibil să ai dreptate... Şi mai cred că lucrurile îţi sunt date atunci când ai nevoie de ele şi atât cât meriţi! Dar aş vrea să te mai întreb eu ceva! Cum se face că în lumea asta, deşi sunt mulţi actori talentaţi, numai unii sunt apreciaţi. De ce?
G.Ş.: Pentru că unii se pun înaintea talentului lor, îşi permit să îşi preschimbe harul în marfă şi asta nu rămâne nepedepsit sau nesancţionat de publicul autentic. Dar spune-mi, tu ce fel de spectator eşti?
M.M.: Nu unul tocmai bun...
G.Ş.: Ce înseamnă un spectator bun?
M.M.: Unul care vine "curat" la spectacol, eu nu sunt un spectator bun în sensul că sunt invidios pe actorii cărora le iese foarte bine un rol sau un spectacol!
G.Ş.: S-ar putea să dai o definiţie mai ciudată a invidiei!
M.M.: Da, invidia e părerea de rău că nu sunt eu acolo, în locul lor, e dorinţa de a face şi eu ce face actorul respectiv! În acelaşi timp mă bucur teribil pentru colegii mei şi îi susţin. Mie îmi e tare drag să văd actorii jucând, îmi e drag să văd cum un om trece din condiţia din culise în condiţia de pe scenă, ador să văd transformarea asta!
G.Ş.: Apropos de asta, îţi mărturisesc că eu, atunci când m-am întâlnit de curând cu tine în culise la Inimă de câine, cu puţin timp înainte de începerea spectacolului, aproape că nu puteam să mă uit la tine!
M.M.: De ce oare?
G.Ş.: Pentru că mi se părea că "sparg" o intimitate prea mare!
M.M.: Tu ai dreptate şi tocmai de aceea îmi e foarte greu uneori să mă întâlnesc cu lume înainte de spectacole, pentru că poate fi afectat ceva ce construieşti cu greu ca să poţi să intri aşa cum trebuie în lumea de pe scenă. Eu am încercat totuşi de-a lungul timpului să exersez o tehnică prin care eşti aparent relaxat, vorbeşti cu oamenii, dar de fapt eşti concomitent concentrat pe construcţia rolului, pentru ca atunci când intri acolo rolul să iasă perfect! Uite, la spectacolul acela de care zici tu, s-a petrecut un moment de graţie, cel puţin în partea a doua...
G.Ş.: Eu sunt cumva într-o situaţie mai ciudată, luându-ţi acest interviu... Eu nu scriu despre teatru, am ales să nu fac asta pentru că am văzut de prea multe ori pe scenele noastre actori "despărţiţi" de corpul lor. Mulţumită ţie, am reuşit cumva să trec peste prejudecata conform căreia actorul nu poate să realizeze perfect mesajul în propriul corp.
M.M.: Ştiu prea bine la ce te referi. În ceea ce priveşte acea "despărţire de corp" a actorului de care vorbeşti, mie nu mi s-a întâmplat vreodată, nu am resimţit-o niciodată şi acesta a fost marele meu noroc. Şi ştii de ce? Pentru că am iubit teribil dansul, pentru că întotdeauna corpul meu a vrut să fie balerin, iar sufletul a vrut să fie actor! Melanjul dintre aceste două aspecte a dat ceea e sunt! Categoric corpul meu a vrut să fie balerin şi nu unul oarecare şi ştiu că dacă aş fi urmat această cale aş fi putut ajunge un balerin performant.
G.Ş.: Dar ştii că între cele două aspecte nu ar trebui să existe o ruptură?
M.M. Evident că îmi e foarte clar acest lucru şi tocmai de asta spun că am avut un mare noroc, pentru că trupul meu a fost întotdeauna "nedespărţit" de ceea ce simţeam sau gândeam!
G.Ş.: Nu demult ai avut premiera la spectacolul Ioana şi focul, la Teatrul de Comedie, în care joci în regia doamnei Cătălina Buzoianu şi alături de Dorina Chiriac.
M.M.: Ioana şi focul este o piesă în care toată echipa s-a implicat cu foarte multă bucurie, în care ne-am asumat în primul rând să o iubim pe Ioana d'Arc, un spectacol în care Dorina Chiriac îşi asumă o mare responsabilitate şi în care, printr-o naturaleţe specifică actorilor mari, aduce spre noi miracolul cu un firesc fantastic...
G.Ş.: Şi mai este un spectacol în care tu asumi multe personaje...
M.M.:...Dar care au un substrat unic: Povestitorul... Ioana şi focul este o piesă despre istorie ca ficţiune, despre cum adevărul istoric nu poate ajunge la noi, pentru simplul fapt că istoria obiectivă nu există...
G.Ş.: Marius, crezi că vei rămâne în istorie?
M.M.: Uite, îţi spun ceva ce nu am mai spus până acum. Eu ştiu că o să rămân în istorie. E ceva situat dincolo de mine. Voi rămâne în istorie ca un exemplu. Un exemplu dat de cineva despre care s-ar putea spune aşa: "A fost unul care a vrut să facă actorie şi toată viaţa lui nu a fost dedicată decât dorinţei de a fi actor. Săracul nu era un actor genial, dar el şi-a dorit atât de mult, că până la urmă lumea l-a crezut!" (râde)
(foto: Marian Ecmegian)