Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Mă recunosc în toate aceste personaje care îşi caută locul în lume


Andrei Rus, Ana Elefterescu, un interviu cu Laurent Cantet, Anne Moroianu

10.04.2009
Republik, februarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o zi de început de decembrie 2008, mohorâtă şi deloc spectaculoasă din punct de vedere climateric, Laurent Cantet a aterizat la Bucureşti pentru a participa la avanpremiera din cadrul Festivalului de Film Francez a filmului său laureat la Cannes în 2008. În ziua proiecţiei oficiale, Entre les murs a fost prezentat presei la primele ore ale dimineţii. Ulterior, datorită amabilităţii cineastului, dar şi a organizatorilor evenimentului, am avut posibilitatea de a îl întâlni pe cel care a readus cinematograful francez pe buzele jurnaliştilor din întreaga lume. Prezenţa Annei Moroianu, una dintre actriţele din film, aflată în capitală pentru câteva zile, a constituit o mare surpriză pentru mine şi pentru Ana Elefterescu, deoarece ne pregătiserăm întrebări exclusiv pentru Cantet. Veţi vedea mai jos că, în ciuda încercărilor de a ne adapta situaţiei, nu am găsit întotdeauna cele mai bune soluţii de a o include în discuţie. Din fericire, Anne, şi în realitate profesoară la şcoala surprinsă în film, s-a dovedit a fi o persoană deschisă, cunoscătoare a filmelor precedente ale regizorului, ea intervenind întotdeauna just, lămurind anumite aspecte care ne erau puţin neclare. În plus, fiind căsătorită cu un cetăţean român, ştie să vorbească limba română, ceea ce pe mine m-a ajutat enorm. Sigur că cealaltă Ana, colega mea, cunoaşte franceza la perfecţie - aş spune eu, deşi sunt convins că ea m-ar contrazice cu modestie -, dar acest context, în care eu începeam o propoziţie în franceză, continuând în română şi invitându-i practic pe ceilalţi să mă ajute în a mă face înţeles, a creat o oarecare familiaritate între noi, foarte benefică desfăşurării discuţiei. Din cauza timpului limitat avut la dispoziţie (20 de minute, deşi "am furat" cu neruşinare încă 5 minute), am ars câteva etape şi am intrat direct în subiect încă de la prima întrebare. (Andrei Rus)


Andrei Rus:. În filmele dumneavoastră, de la debutul cu scurt-metrajul Tous à la manif până la Entre les murs, vă faceţi simţită poziţia faţă de lume, de societate, de cinema, dar există un lucru mai puţin evident pentru mine. Nu regăsesc personalitatea dvs. în personajele pe care le creaţi, păreţi că le observaţi din exterior, că nu le oferiţi prea multe din obsesiile, din însuşirile dvs. E un lucru conştient? Sau mă înşel eu în acest sens?
Laurent Cantet: Eu mă recunosc în personajele mele. Mă recunosc în toate aceste personaje care îşi caută locul în lume, care au întotdeauna o senzaţie de impostură faţă de rolul pe care îl joacă în viaţă, care îşi recreează povestea propriei vieţi. Toate îmi seamănă puţin. Precum ele, eu sunt destul de singuratic şi mi-e greu să mă adaptez, să mă integrez în diferite grupuri. Privesc cu multă tandreţe acest tip de oameni, ceea ce sper că e transparent şi în filmele pe care le realizez. Cred că această tandreţe vine tocmai din faptul că îmi înţeleg personajele, că înţeleg prin ce trec ele.

A.R.: De asemenea păreţi că nu cunoaşteţi totul despre personaje. Cred că e de asemenea un act conştient al dvs. Mă întreb însă cum le creaţi. Vă bazaţi mai mult pe personalitatea actorilor sau aveţi o concepţie clară din faza de scriere a scenariului despre cum trebuie să fie respectivul personaj, iar ulterior încercaţi să duceţi actorul spre personajul imaginat?
L.C.: Puţin din fiecare. Depinde bineînţeles de personaj şi de film. Să luăm de exemplu cazul lui Entre les murs, la care am colaborat cu neprofesionişti, atât elevii, cât şi profesorii din film fiind şi în realitate elevi sau profesori ai şcolii surprinse în film.
Anne Moroianu: Souleymane are în realitate foarte mult respect pentru profesori, în film jucând un rol opus.
L.C.: Aşa e... Am simţit în cadrul atelierului de actorie pe care l-am organizat timp de un an cu toţi copiii care apar în film că băiatul care îl interpretează pe Souleymane are o pornire spre comedie. Am lucrat cu el spre a-l duce spre personajul pe care îl scrisesem. Cred că Franck, actorul, şi-a înţeles personajul abia în ziua în care am făcut probele de costume, când s-a îmbrăcat pentru prima oară în Souleymane. În cazul Esmeraldei, pe de altă parte, am respectat felul ei de a fi în realitate. Deşi ea nu citise "Republica" lui Platon, personajul ei vorbind la un moment dat despre carte, i-am explicat despre ce e vorba, i-am spus câte ceva despre Socrate şi, în final, i-am dat cartea să o citească. Apoi, micul Wey, chinezul... În cartea lui François (n. r. Bégaudeau, autorul cărţii Entre les murs după care a fost adaptat scenariul) şi în scenariul iniţial aveam un personaj chinez care se numea Ming, foarte timid, un fel de prezenţă mută în clasă. Apoi l-am cunoscut pe Wey, care e diferit...
A.M.: Wey nu e mut în niciun caz. Are nevoie să se exprime în permanenţă...
L.C.: Să adreseze întrebări... A jucat totuşi rolul tăcutului şi am redenumit personajul după numele lui. Pe de altă parte, când lucrez cu actori profesionişti, experimentaţi, lucrurile stau cu totul altfel. Spre exemplu, Vers le Sud l-am scris cu gândul la Charlotte Rampling, care a şi jucat în film. Cu ea a fost foarte uşor, nici nu era nevoie să vorbim prea mult, fiindcă descoperea lucruri foarte juste despre personaj. Actorii profesionişti sunt cu totul altfel decât cei amatori. Cei neprofesionişti sunt mai bruţi şi mă incită să-i duc spre personaje, să-i transform. De asemenea, pot apărea mai multe accidente când lucrezi cu ei. Mie îmi place să exploatez acele accidente.

A.R.: Înainte de a debuta cu Tous à la manif în 1994 aţi fost asistent de regie la un documentar al lui Marcel Ophüls, Veillées d'armes, lansat tot în 1994.
L.C.: Da, dar m-am implicat în proiect abia în faza de montaj, deci nu am participat la filmări.

Ana Elefterescu: Pentru că ne întrebam în ce măsură v-a influenţat această experienţă viziunea despre cinema.
L.C.: Sincer, nu mă simt influenţat de Ophüls. De Roberto Rossellini însă da...

A.R.: Exact asta discutam cu Ana pe hol... mi se pare că aveţi ceva în comun cu Rossellini pentru că filmele dvs. sunt eficiente ca mizanscenă. Camera are în principal rolul de a arăta evenimentele în cel mai simplu mod cu putinţă. Aţi fost director de imagine în prima parte a carierei. Pentru noi e destul de intrigant că filmele dvs. nu sunt neapărat axate pe imagine.
L.C.: Nu sunt în totalitate de acord cu asta. În Entre les murs, dar şi în celelalte filme ale mele, există o preocupare constantă de a filma just chipurile. Sunt întotdeauna interesat de justeţea reprezentării unui act şi mi se pare foarte important raportul dintre două feţe. Chiar şi în Entre les murs", care pare atât de spontan, totul e de fapt premeditat. În afara acestor lucruri e adevărat că nu mă interesează câtuşi de puţin virtuozitatea vizuală. Nu vreau să am cadre la care reacţia publicului să fie: "Uauu, ce cadru tare! etc."

A.R.: În Vers le Sud există totuşi câteva cadre spectaculoase.
L.C.: Aşa e, am vrut să avem imagini asemănătoare cărţilor poştale, un pic mitologice în reprezentarea tropicelor. Am căutat de multe ori să am palmierii în prim plan, am vrut o estetică apropiată de kitsch.

A.E.: Mai există un aspect care ne intrigă în filmele dvs. Viziunea despre societate e subtilă în toate filmele dvs. pe tot parcursul desfăşurării acţiunii, pentru ca în final să fiţi destul de explicit în privinţa mesajului. De exemplu, în Ressources humaines cineva îl întreabă în final pe personajul principal unde e locul lui. Rezumaţi astfel în câteva cuvinte subiectul filmului. De asemenea, în L'Emploi de temps personajul principal e întrebat în final dacă îi e frică. Din nou rezumaţi problema filmului.
L.C.: Multă lume îmi reproşează că nu închid povestea filmelor, că le las un final deschis. Simt într-adevăr nevoia în final să rezum oarecum problematica filmelor, e un act conştient. În cazul lui Ressources humaines mi s-a părut corect ca personajul lui Jalil Lespert să fie întrebat de altcineva, deoarece el, pe tot parcursul filmului, nu pune niciodată degetul pe rană, nu conştientizează ce îl aruncă în luptă. În cazul lui L'Emploi du temps lucrurile stau uşor altfel. Finalul a fost citit în moduri diferite tocmai fiindcă nu era prea precis. Cineva care se întoarce la regulile societăţii, acceptând să se reintegreze reprezintă pentru unii o victorie a personajului. Pentru mine însă acest act este echivalent cu sinuciderea lui.

Noi: În ce măsură vă gândiţi la public când vă concepeţi filmele?
L.C.: Deloc... Realizez filmul pe care mi-l doresc şi ulterior sper ca publicul să fie atins într-un fel de ceea ce am adus pe ecran.
A.M.: Din exterior, singurul moment în care am simţit, când filmam pentru Entre les murs, că Laurent se gândeşte la public a fost faţă de noi, de profesori.
L.C.: Da, fiindcă aveam o responsabilitate faţă de voi, dar nu faţă de public. Nu urmăream să fiţi plăcuţi de public.
A.M.: Doreai ca noi să nu ne simţim trădaţi, manipulaţi de viziunea ta... dar în rest nu îmi aduc aminte să se fi pus problema felului în care publicul ar putea să recepteze povestea. Laurent are încredere în puterea de înţelegere a spectatorilor.

A.E.: Am observat că în filmele dvs. personajele nu sunt eroi, nici antieroi.
L.C.: Aşa e, au momente de eroism, dar şi de laşitate. Ceea ce mă interesează întotdeauna e să redau complexitatea oamenilor adevăraţi, de pe stradă...
A.M.: Fără machiaj...
L.C.:... imprevizibili. Încerc să redau o incoerenţă apriorică a condiţiei umane. Să luăm cazul cuiva care în societate e liniştit, tandru etc., cu siguranţă că vor fi momente în care se va comporta cu totul altfel. Există un mare risc când scrii scenariul ca acţiunea să se desfăşoare mai logic decât în viaţa reală. Aici, din nou, Rossellini reprezintă un punct de reper pentru mine. La el, lucrurile evoluează într-o manieră imprevizibilă.

A.R.: Aveţi şi alte puncte comune cu Rossellini. În a doua parte a carierei sale, Rossellini a fost interesat de realizarea unor filme educative. Mi se pare că există şi în filmele dvs. această coordonată. Ştiu că multă lume vă compară stilul cu unul documentaristic şi cred că acesta ar fi motivul. Pentru mine, de exemplu, care nu sunt prea interesat de planul social, fiecare film al dvs. reprezintă o lecţie în acest sens.
L.C.: O altă paralelă ar fi că în a doua parte a carierei, Rossellini s-a îndreptat spre televiziune, propunând un mod de filmare pe care eu l-am adoptat în Entre les murs, filmând pe video, cu trei camere de filmat în acelaşi timp, cadre lungi care mi-au permis la montaj să respect, pe cât posibil, ritmul vieţii în fiecare secvenţă.

Noi (spre Anne): Veţi continua să jucaţi în filme? Rolul din Entre les murs reprezintă debutul dvs. în calitate de actriţă, nu?
A.M.: De fapt, nu e prima mea apariţie într-un film. Dar nu i-am spus asta lui Laurent în prealabil pentru că îmi era teamă că nu mă va lua în Entre les murs. Evident că dacă mi se va propune ceva interesant în viitor, voi fi fericită să continui să apar în filme.

Noi: Pentru final, puteţi să ne spuneţi câteva filme care v-au impresionat recent? Să spunem în ultima lună...
L.C.: În ultima lună vă imaginaţi că nu am văzut mare lucru, fiind în permanenţă plecat în diferite colţuri ale lumii pentru a promova filmul. Însă, din ce am văzut relativ recent, m-a impresionat Gomorra al lui Matteo Garrone. Mi-a plăcut enorm pentru că prezintă realitatea într-un mod crud şi propune în acelaşi timp personaje ataşante. Am admirat totodată La Graine et le mulet al lui Abdel Kechiche pentru că prezintă viaţa într-o manieră asemănătoare. Din cinemaul american recent, mi-a plăcut Changeling al lui Clint Eastwood. Aş putea vedea însă oricând cu încântare orice film vechi de-al lui John Ford.

(variantă extinsă pentru LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer