S-a născut la Budapesta, în 1952, a studiat istorie şi filozofie, iar pînă în 1984 a lucrat ca secretar literar în cîteva teatre din Ungaria. De 25 de ani e scriitor, traducător şi grafician liber-profesionist, cîştigător al premiilor "Ernö Szép" (2000), "Mari Jászai" (2002), "Attila József" (2006), "Tibor Déry" (2007), "Milán Füst" (2007), "Béla Balázs" (2009) etc. şi un foarte apreciat dramaturg. András Forgách e autorul uneia dintre cele mai aclamate cărţi ale anului 2007, romanul Zehuze, o frescă subiectivă a 30 de ani din istoria Ungariei contemporane văzută prin ochii a două femei, mamă şi fiică, trăind una în Israel, cealaltă la Budapesta. Înainte să vină, pentru cîteva zile, la Bucureşti, am stat de vorbă cu András Forgách, împreună cu traducătoarea lui, Anamaria Pop, în plină agitaţie a Festivalului de Primăvară şi pe o ploaie de sfîrşit de iarnă, într-o cochetă cafenea budapestană numită Astoria.
Iulia Popovici: Sunt de fiecare dată surprinsă, văzîndu-te pe tine sau pe Katalin Thuróczy, de faptul că în Ungaria există dramaturgi profesionişti, oameni care trăiesc scriind pentru teatru.
András Forgách: Şi sunt chiar foarte mulţi. E vorba despre o evoluţie de decenii; a fi dramaturg a fost o meserie recunoscută şi răspîndită, şi nu neapărat în relaţie cu viaţa scenică. În secolul XX a existat această tendinţă - ca oameni de litere să scrie texte de teatru, iar cîţiva poeţi geniali au fost autorii unor piese, ce-i drept, puţin jucate. Asta e tradiţia pe care o continuăm noi, după schimbarea de regim din anii '90. Ca şi predecesorii noştri, şi noi cunoaştem din interior teatrul, să zicem că am avut şi unii şi alţii parte de o viaţă sexuală intensă cu actriţe...
I.P.: De unde tragem concluzia că toţi dramaturgii sunt bărbaţi.
A.F.: Sunt doar două sau trei femei, în concluzie: da. Revenind, a existat întîi o mişcare literară care folosea o limbă artificială, cum e cazul lui Zsigmond Móricz, un mare romancier, ale cărui piese sunt atît de lipsite de consistenţă, încît nu pot fi comparate cu proza lui. O să sar acum din nou în anii '90, cînd teatrul s-a eliberat de cenzură, iar tinerii (viitori) dramaturgi, familiarizaţi deja cu lumea scenei, au început să participe şi să organizeze ateliere, scriind piese montate apoi în teatre mici. Prima piesă a lui Katalin Thuróczy, de pildă, n-a fost prezentată în teatrul mare şi cu reputaţie în care lucra ea, ci pe o scenă cît un timbru. Aşa s-a văzut şi cît de talentată e.
După 20 de ani, s-a conturat o generaţie care înţelege limba scenei, nu doar pe cea a literaturii. S-a selectat, natural, un grup de scriitori de teatru, care a născut apoi, acum cinci ani, "Masa rotundă a dramaturgilor". Organizăm pentru a treia oară un festival, sîntem şi întreprinzători, aşadar, şi totul depinde de cît de bine scriem, nu de vreo presiune de sus.
I.P.: În România, în schimb, există o presiune a sistemului teatral care-i exclude, aproape, pe scriitori, iar dramaturgii sînt o categorie aparte, fără conexiuni cu lumea literară.
A.F.: Îmi pare bine că spui asta, mi-am amintit ceva despre care n-am vorbit. Începînd din anii '70, două-trei teatre din Ungaria au căutat romancieri şi poeţi de succes dornici să scrie teatru. Aşa au început să scrie piese Péter Nádas, György Spiró şi alţii. Lucrul acesta a făcut clară ideea că dramaturgul, în sine, nu e considerat scriitor şi nu e luat în serios ca atare, să scrie exclusiv despre spectacol, despre text, nu. Marea mea ambiţie a fost să fiu considerat scriitor, nu doar dramaturg, iar pentru asta am fost obligat să scriu roman. Adaptarea mea după Jucătorul lui Dostoievski a fost montată la Teatrul "Katona József" în '85, a apărut şi în volum, dar pe nimeni n-a interesat că e o operă scrisă. Acum, că am ajuns în topul dramaturgilor şi sunt şi un romancier cunoscut, se ocupă oamenii şi de Jucătorul, analizînd stilul, pentru că structura acelui text o folosesc în toate scrierile mele. De pildă, în curînd o să am o premieră la "Katona József" cu o dramatizare după Foamea lui Knut Hamsun, unde apare din nou preferinţa mea pentru construcţia literar-dramaturgică a haosului, o bulboană, un moment de vîrtej, cînd totul se dă peste cap, lucru care a apărut prima dată în scrisul meu în Jucătorul.
I.P.: În România, un dramaturg-scriitor n-ar avea prea multă trecere în lumea teatrului.
A.F.: Dimpotrivă, eu am mult mai mare trecere în lumea teatrului de cînd mi s-au publicat volumele de eseuri şi proză. Directorii de teatru aproape îmi fac plecăciuni: dacă ştiu să scriu şi altceva înseamnă că sunt bun.
I.P.: Vorbeai despre Jucătorul şi Foamea; ai un interes particular pentru dramatizări de texte narative clasice?
A.F.: M-a interesat în mod special Foamea, fiindcă pe vremea cînd aveam 18 ani eram îndrăgostit de cartea asta. N-am prea avut loc de întors, pentru că teatrul a anunţat că András Forgách o să facă această dramatizare înainte ca András Forgách să ştie el însuşi. Mă încîntă ideea că spectacolul va fi făcut de Tamás Ascher, care a regizat şi piesa mea, Cheia. O să mai am un spectacol după o adaptare a unui roman, e anul marilor dramatizări. Mă interesează foarte mult cum se poate transpune în stil dramatic stilul epic, e o provocare pentru mine. Din fericire pentru noi, acum teatrul poate fi la fel ca un film, se poate apropia mult de cinematografie. Ieri am fost la repetiţia lui Ascher, care mi-a spus că în momentele în care nu va fi "teatru" pe scenă, va fi, în schimb, film. Scriu şi scenarii, deci viziunea mea e oricum una cinematografică. Sunt şi traducător, am tradus inclusiv Rui Blas al lui Victor Hugo. Aşadar, îmi place să existe o continuitate în activitatea mea. Ceea ce nu înseamnă că nu am şi piese originale, pe cea mai recentă tocmai am dat-o la "Katona", o vor face sau nu.
I.P.: Despre ce e vorba în această piesă?
A.F.: Nu pot să spun, deja am zis prea mult. Aş putea adăuga faptul că e, într-un fel, o continuare la Cheia, dar e o tragedie, ceva foarte greu de scris.
I.P.: De ce e atît de greu de scris o tragedie în ziua de azi?
A.F.: Din cauză că oamenii acceptă greu ideea că nu există speranţă, nu există soluţie.
I.P.: Dimpotrivă, eu credeam că trăim o nouă epocă a tragediei, după Sarah Kane.
A.F.: E bună ideea cu Sarah Kane, dar nu sunt multe ca ea.
I.P.: Ce spui, totuşi, despre brutaliştii britanici ori cei germani, de preferinţa pentru zonele întunecate ale existenţei a atîtor autori contemporani?
A.F.: Sarah Kane e cea mai bună, însă e îngrozitor de greu de jucat ceea ce scrie ea. Sarah Kane s-a sinucis pentru scrisul ei, sper că nu-mi ceri şi mie asta. Cînd intri într-un astfel de text, intri în cele mai crunte străfunduri ale propriei tale fiinţe. Am tradus Crave al lui Sarah Kane, pe care n-a montat-o încă nimeni în Ungaria; pe măsură ce înaintam în text, simţeam cum devin tot o rană. Asta are legătură cu faptul că tatăl meu a fost schizofrenic (eu nu sînt) şi am recunoscut caracterul schizofren al piesei. Una e teoria tragediei, cu totul alta e să parcurgi întregul drum al scrierii ei. A trebuit să cobor în regiunile cele mai îngrozitoare ale existenţei mele ca să găsesc scînteia acestei tragedii.
I.P.: Crezi că, în ciuda revirimentului montărilor cu tragediile shakespeariene, încă nu există un limbaj scenic al tragicului contemporan?
A.F.: Sarah Kane a spus, o dată, ceva, despre faptul că vrea ca piesele ei să fie puse în scenă aşa cum au fost scrise. Eu am avut o experienţă similară, că nici una dintre piesele mele nu a fost montată aşa cum a fost scrisă. N-am cum să impun asta. Cheia a fost primul spectacol în care Ascher a făcut ceva mai bun decît ceea ce scrisesem eu. Sarah Kane a scris texte care, dacă regizorul se îndepărtează doar un pic de spiritul lor, încetează să mai existe. Piesele ei fie refuză să fie puse în scenă, fie sunt regizate genial. Sînt atît de puternice, încît spectatorii vin o dată şi pe urmă nu mai pot pune piciorul.
I.P.: Urmărind teatrul din Ungaria, mai ales dramaturgia contemporană locală, care sunt temele fierbinţi ale societăţii maghiare?
A.F.: Nu ne prea deosebim de ţările vecine. E vorba de problema minorităţilor, mai ales a ţiganilor şi a discriminării lor, apoi e vorba despre diferenţele sociale, distanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci, care nu face decît să se adîncească. Drept consecinţă, pătura intelectualilor şi a clasei de mijloc, generatorul, practic, al creaţiei şi ideilor, se subţiază mereu. Avem o intelectualitate mecanicistă, orientată spre cîştig, nu una rafinată. În piese se face adeseori referinţă la alienarea intelectualităţii, la faptul că ceea ce a făcut ca Ungaria să aibă o voce distinctă, rafinamentul, deschiderea intelectualilor tind să dispară. În anii '70-'80, era normal ca actorii să meargă la vernisaje, artiştii vizuali să vină la premiere, cu ei toţi te puteai întîlni la concerte. Acum nu se mai întîmplă asta: scriitorii nu se duc decît la serile de lectură, muzicienii numai la concerte, actorii şi regizorii nu ştiu nume de scriitori. Asta vine din importanţa pe care o dau toţi goanei după bani. E rar ca un scriitor să aibă prieteni artişti de teatru. În lupta asta pentru existenţă suntem cu toţii absorbiţi.
Apoi, nu în ultimul rînd, e vorba despre faptul că în politică există o imensă sciziune, nu există un dialog între dreapta şi stînga (ceea ce cred că se întîmplă şi în România).
I.P.: Dacă vorbim despre minorităţi şi relaţii tensionate, dinspre România privind, relaţiile româno-maghiare nu stau, în discursul oficial, foarte bine. Se vede la fel şi din Ungaria?
A.F.: Din păcate, trebuie să constat că în curînd vor ajunge aici la putere forţe politice al căror interes e tocmai ca aceste relaţii să nu fie foarte bune.
I.P.: Partidul lui Viktór Orbán?
A.F.: Da. Interesul lor e ca relaţiile româno-maghiare să fie veşnic o rană deschisă, asta serveşte retoricii lor.
I.P.: Întotdeauna, însă, astfel de retorici politice răspund unor curente de opinie din societate.
A.F.: Nu, de fapt, la nivel individual, oamenii se înţeleg foarte bine. Problema e că există Uniunea Europeană, care, aparent, rezolvă totul, dar care, pe de altă parte, face ca în anumite ţări relaţiile interetnice să se deterioreze. Zeama asta europeană e prea lipsită de culoare, prea cenuşie. Oamenii sunt nefericiţi fiindcă văd că austriecilor le merge bine, că cehii sunt mai descurcăreţi decît noi etc. E foarte uşor să aţîţi instinctele xenofobe.
Relaţiile mele cu România sunt din ce în ce mai bune (şi mulţumită Anamariei Pop), şi mă întîlnesc mereu cu persoane interesante şi valoroase. Trebuie să mărturisesc faptul că tatăl meu, care a părăsit România (plecînd din Satu Mare) în 1939, îmi recita din Eminescu (a fost elev la Liceul "Mihai Eminescu" de acolo), dar niciodată nu m-a dus să-i văd oraşul natal. Primele mele prejudecăţi despre români le-am primit de la el, de la tatăl meu; aveam 14-15 ani şi mă uitam urît la oameni pe care nu-i cunoşteam. Sigur că spaimele lui erau altele, toată familia tatălui meu a fost ucisă la Auschwitz, dar acolo evreii au fost deportaţi din zonele ocupate de unguri, nu din zonele româneşti. E iraţional de ce a proiectat aceste spaime asupra românilor. A trebuit ca eu să ajung la Satu Mare şi să întîlnesc nişte români minunaţi ca să scap de aceste obsesii. Să zicem că a fost şi revolta mea împotriva propriului tată, însă, în general, astfel de prejudecăţi prind rădăcini în oameni.
I.P.: E ciudat, pentru că după Dictatul de la Viena, trecerea în zona românească însemna salvarea pentru evreii din Transilvania ocupată.
A.F.: E adevărat. Evident că antisemitism exista în România, dar deportările le-a făcut Horthy. Ce vreau eu să arăt e iraţionalitatea tatălui meu şi umilinţele de care a avut parte în Ungaria, din partea tovarăşilor şi a conaţionalilor lui, proiectate asupra României. Pentru că, de fapt, România a fost patria lui. Întotdeauna mi-a vorbit emoţionant despre oraşul şi ţara lui, însă, încet-încet, a picurat în mine această reţinere, chiar antipatie. A trebuit să trec prin multe alte experienţe, independente de tata, ca să mă pot desprinde de aceste prejudecăţi.
E adevărat că vărul tatălui meu, care a rămas în România şi a fost un lider de frunte al Partidului Comunist, a fost bătut îngrozitor de propriii camarazi. Tatăl meu era foarte apropiat de el, vărul lui a fost cel care, în anii '30, i-a pus pentru prima dată în mînă o broşură despre Lenin.
I.P.: Despre această istorie a tatălui ai scris şi în cel mai recent roman al tău, Zehuze, e adevărat?
A.F.: Aşa e.
I.P.: Ce înseamnă titlul acesta ciudat, Zehuze?
A.F.: E un cuvînt folosit în Israel, despre care dicţionarele spun că a apărut în 1963. Eu înşel în carte, folosind zehuze în relatarea unor fapte petrecute în 1947. Am găsit cuvîntul într-o scrisoare a bunicii mele către fiica ei - mama mea - în care, cînd voia să-i spună "asta e", spunea zehuze. Mi-am dat seama că ăsta e mottoul şi motorul cărţii. Mulţi au încercat să mă convingă să mă despart de acest titlu într-o limbă străină, dar n-au reuşit.
I.P.: Ce te-a făcut să te întorci în anul 1947?
A.F.: E un fapt biografic. Cînd eram pe cale să termin cartea, s-a dovedit că e un fenomen destul de tipic pentru Ungaria: în anii '30, mulţi evrei au plecat în Palestina, iar după război s-au întors, pentru că erau de stînga şi nu sionişti. Fireşte că aici au fost dezamăgiţi, s-au întîmplat lucruri pentru care nu erau pregătiţi.
Părinţii mei aşa au ajuns înapoi în Ungaria, într-o lume cu totul străină lor. În zadar erau de origine maghiară. Mama s-a născut în Palestina, tata era din Satu Mare şi s-a dus în Palestina să lupte în armata britanică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi s-au întîlnit prin intermediul Mişcării Tinerilor Comunişti. Amîndoi au revenit să construiască în Ungaria comunismul. După ce au ajuns la Budapesta, a început o corespondenţă, odată ce s-a dovedit că nici nu se mai pot întoarce în Palestina. A reieşit că multe familii au o astfel de corespondenţă vastă, două-trei scrisori pe săptămînă. Criticii mei n-au observat că destinatarii scrisorilor nici nu ştiu, în primul an, ungureşte. Iniţial, bunica mea le scria în engleză, dar în carte ele sînt în maghiară. N-au observat nici că în carte bunica mea îi povesteşte mamei mele ce se întîmplă cu mama mea însăşi. În esenţă, în roman e o singură voce, scrisorile vin într-un singur sens. S-a întîmplat ca mama să moară în '85, iar eu m-am mutat din casa în care stăteam cu ea în '95. Abia cînd m-am mutat m-am atins de lucrurile mamei şi atunci am dat peste scrisori. Răsăreau de peste tot; întîi am crezut că sînt zece - au fost 500. Le-am pus în ordine, iar la zece ani de la moartea mamei mele, m-am închis în casă şi o săptămînă întreagă n-am făcut altceva decît să citesc. Atunci am avut revelaţia faptului că nu există decît o direcţie, o singură voce reflectînd în oglindă răspunsul la care nu aveam acces. Sunt două ţări, una - Israelul - în permanent război, cealaltă - Ungaria - sub un regim de democraţie populară, amîndouă personajele, mama şi fiica, suferă teribil în locul în care trăiesc şi fiecare ar trebui să locuiască în cealaltă ţară (bunica în Ungaria, pentru că aici se născuse şi n-a învăţat niciodată ebraică, iar mama în Israel, ea neştiind niciodată ungureşte).
Toată viaţa, mama şi-a dorit să se întoarcă în Israel şi din astfel de dureri teribile s-a născut cartea. Sigur, personajul central e bunica mea, pentru care faptul că în Africa avea loc un atentat cu zeci de morţi şi întîmplarea că a spart un pahar în bucătărie pot fi povestite cu acelaşi suflu. Această viziune cosmică specială a unei femei m-a fascinat. Multă lume mă întreabă cît la sută e document şi cît ficţiune. Fratele meu, care ştia documentele, dar n-a citit cartea decît în forma finală, mi-a zis: "Asta nu e bunica, ăsta eşti tu". Am recreat-o pe bunica sub chipul acestui personaj care povesteşte 30 de ani din secolul XX, vorbind cu fiica ei, al cărei portret e tragic. Trag tuşe puternice construind acest portret, fiindcă adevărul e că mama mea a călătorit de cîte ori s-a putut în Israel. Cu toate astea, se simţea închisă în ţara asta ca-ntr-o cuşcă. Mama mea a trăit într-o lume în care nu avea ce căuta. A învăţat cîntece populare ungureşti ca să ni le cînte nouă, dar, în final, mereu mi-a cîntat cîntece ebraice. Asta era limba ei maternă.
I.P.: Ţi-ai cunoscut bunica sau romanul e şi un mod de a recupera un trecut de care ai fost lipsit?
A.F.: Da, am cunoscut-o. Bunica mea a murit la Berlin, în '76, şi atunci ne-am dus şi noi, eu şi mama, în Germania, să-l consolăm pe bunicul. Cu un an înainte fusesem în vizită la ei, în Israel. Bunica a avut o viaţă amoroasă impresionantă, ea a fost cea care l-a atras spre comunism pe bunicul, care în viaţa lui n-a fost membru de partid (el a fost un mare traducător de literatură germană în ebraică, Brecht, Goethe, Thomas Mann, pe toţi i-a tradus). A fost cineva important în viaţa mea - bunica avea o gîndire foarte liberă, mi-a spus odată că nu mai crede în nimic, dar n-o să se dezică niciodată de ideile ei din tinereţe. Sigur că personajul din carte se deosebeşte de persoana reală a bunicii mele. Folosesc modul de gîndire, gramatica şi stilul ei, dar într-o limbă nouă. Totul, ca să-mi pot pune în mişcare propriul meu haos.
I.P.: Nu e cumva ciudat, un evreu sionist care traduce, după Holocaust, din literatura germană?
A.F.: E un tipic paradox evreiesc. Nietzsche, Schopenhauer etc. sunt exemplele acestei conştiinţe evreieşti în literatura europeană.
I.P.: Aşa s-a sinucis Celan, din trauma de a fi captiv în limba celor care i-au ucis poporul.
A.F.: Am o carte, nu foarte cunoscută, şi vreau să scriu un roman despre această carte. Celan a fost acuzat de plagiat de către soţia unui poet francez, Yvan Goll, pe care Celan l-a tradus în germană. Nu se ştie exact de ce, dar această femeie (care poate era îndrăgostită de el) - spune cartea pe care o am eu - a tradus poeziile lui Celan în franceză, le-a dactilografiat la maşina de scris a soţului ei decedat şi a arătat dactilogramele unor experţi, afirmînd că Celan a furat acele poeme. Aici e o tragedie mai profundă, căci Paul Celan într-adevăr a preluat motive din poezia unui prieten al său, un evreu român mort în Holocaust. El nu s-a apărat împotriva acuzelor soţiei lui Goll, dar în acest studiu despre care vorbesc se demonstrează că totul a fost o farsă. La 30 de ani de la moartea soţiei lui Yvan Goll s-a descoperit inclusiv o scrisoare în care ea îşi mărturisea regretele şi remuşcările pentru moartea lui Celan. Vreau să scriu o carte despre refalsificare; Celan s-a simţit cumva vinovat, dar nu pentru Goll. M-a surprins imens cîtă răutate poate exista în cineva.
I.P.: Poate asta face parte din perversiunile conştiinţei europene marcate de experienţa colaboraţionismului.
A.F.: S-ar putea.
I.P.: Ce-a mai rămas din cartierul evreiesc al Budapestei?
A.F.: Mult, iar acum mulţi dintre cei plecaţi îşi recuperează proprietăţile. Ştiu precis că în Budapesta există încă o casă sub al cărei portal străbunica mea vindea şireturi pentru pantofi. Atît de săraci erau, că din asta trăiau.
I.P.: Povestea evreilor din Estul Europei e povestea însăşi a Europei de Est, putem înţelege lumea aceasta prin evreii ei?
A.F.: Mi-am propus un lucru în timp ce scriam Zehuze - şi anume, să folosesc aceste două cuvinte, "evreu" şi "comunist", cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbesc despre un pahar de bere, fără o conştiinţă încărcată şi fără parti-pris-uri. Îmi asum întreaga poveste, de la prima la ultima pagină. Din păcate, în zilele noastre, în Ungaria, cuvintele "evreu" şi "comunist" au cea mai negativă conotaţie posibilă. Sunt aceleaşi prejudecăţi ca cele despre care vorbeam privitor la România. Prevăd un drum foarte greu pentru Ungaria, de vreme ce nu avem, încă, un consens în privinţa sensului şi folosirii unor cuvinte. Anul trecut am avut o bursă de jumătate de an în Elveţia; am fost invitat la un restaurant şi ştiam că mai vin un cardiolog şi un stomatolog, iar cînd se apropiau de masa noastră, gazda mea a zis: "Uite, András, şi ei sînt evrei". Iar pentru prima dată am perceput acest cuvînt ca şi cum ar fi spus că şi ei au două picioare. Atunci mi-am dat seama că niciodată nu mai auzisem acest cuvînt, "evreu", pronunţat cu naturaleţe.
(Traducere din limba maghiară de Anamaria Pop.)