Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de Istanbul (1)


Iulia Blaga

10.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

"Renumita Margareta are numele de floare
E ilustră, e deşteaptă şi de boli vindecătoare
E regină-între regine, este prima în magie
Vindecă de psoriazis şi te scapă de beţie
Epileptici, cardiaci şi bolnavi fără scăpare
Îşi găsesc la Margareta leacu' lor de vindecare."


Aşa citeam în revista Povestea mea în vreme ce autocarul firmei Ortadogu mîna din urmă vijelia-ngrozitoare, ca să zic aşa, am plecat bine din Bucureşti, acum două zile, dar ne-a prins ploaia odată ce-am ajuns la bulgari, ca să nu mai spun că bacul care transporta patru autocare şi călătorii aferenţi s-a ciocnit de un şlep cu nisip şi cîteva femei mai să plîngă, era totuşi un moment care amintea de Titanic, era şi întuneric deja iar fata de lîngă mine îmi spunea "uite ce urîte şi întunecate sunt valurile". Şoferii turci au fost însă simpatici. În acele momente grele au fost cei mai veseli. Unul îmi explica rîzînd că bate atît de tare vîntul, încît bacul nu poate înainta. Mie nu-mi era frică. Şi aşteptînd ca vameşul bulgar să catadicsească să ne termine paşapoartele am citit din Povestea mea. N-o să vă mai pisez însă şi cu adevărata vrăjitoare Monica, singura deţinătoare a Globului de Aur din România.

Călătoria a fost mai lungă decît speram, pentru că am stat pe la graniţe, dar plăcută, ca o excursie cu clasa, la şcoală, pentru că toată lumea se ştia cu toată lumea - vorbesc de oamenii care merg în Turcia la cumpărături, adică cu afaceri: autobuzul ajunge dimineaţă la 6.Iau cameră la hotel, fac un dus, dorm două ore apoi pleacă în bazar (care e şi aproape), iar la ora 4 după-amiază iau autobuzul înapoi. Eram singurul turist ca să zic aşa, un fel de ciudată. Şi ziaristă pe deasupra.

Turcia văzută la ora 9 dimineaţa arată bine. După două ore de somn arată şi mai bine. Locuiesc la o pensiune în cartierul Sultanahmet, adică în buricul tîrgului. Nu e scump - cam 15 dolari pe noapte. E o pensiune pentru backpacker-eri, adică pentru tinerii care umblă prin lume cu rucsacul în spate. Eu îi văd ca pe o rasă aparte, cu uscăciunile ei. Unii umblă prin toată lumea şi numai beau, nu văd nimic, nu îi interesează mare lucru. Alţii ştiu chestii citite prin ghidul Lonely Planet şi vor să te umple de umilinţă cînd se-apucă să-ţi recite locuri şi nume. Oricum, rasa turistică are farmecul ei special. În Moscheea Suleiman, unde am intrat după ce ne-am lăsat papucii la intrare, iar eu mi-am pus baticul de la gît în cap, am văzut pe rînd pelerinajul a trei grupuri de turişti, cu ghidajul de rigoare în engleză, spaniolă şi franceză. Probabil că ghizii urmaseră aceeaşi şcoală, pentru că spuneau aceleaşi lucruri, doar ca se mirau de frumuseţea moscheii după mijloacele specifice limbii respective.

Toţi îşi făceau introducerea plecînd de la Moscheea Albastră. Eu n-am văzut-o încă. Poate astăzi.

Unul din lucrurile care-mi plac foarte mult aici este ca pe oriunde te întorci, dai de pisici. N-am văzut Grecia, n-am văzut Italia, dar în geografia mea personală, Turcia e pînă acum raiul iubitorilor de mîţe. Le-am strigat pe toate, probabil că arăt ca o femeie nebună strigînd "pisică pisică ", turcii poate îşi imaginează că am ceva de vînzare, că aşa se practică aici, dar am reuşit ieri să mîngîi vreo 4-5, şi una pe malul Mării Marmara unde bătea vîntul, chiar s-a luat după mine ca un cîine. Iar în bazar am văzut un bărbat, posibil să fi fost homeless, care stătea pe un scaun de piatră înconjurat de vreo 10 mîţe. Mă simt deci ca peştele în apă. Iar Mustafa, patronul internet cafe-ului de unde scriu acum, care a avut o fabrică de ciorapi care a dat faliment din cauza inflaţiei (cursul dolarului se schimbă de dimineaţa pînă seara) după ce mi-a oferit un ness din partea casei, mi-a promis o mîţă de pe stradă drept cadou. Locuieşte în Sultanahmet, într-o casă zice el veche de 500 de ani, care era iniţial de lemn, anul ăsta şi anul viitor vrea să o renoveze şi să o transforme în hostel. Crede că va cîştiga cu ea. Însă dai de hostel-uri şi hoteluri peste tot. Şi lucrul care pe mine mă deranjează deja este că în faţa restaurantelor şi magazinelor stau vînzătorii care te opresc pe stradă, te întreabă cum te simţi, cînd ai venit şi îţi oferă un nice price pentru un covor sau un meniu ieftin pe care ţi-l arată într-o fotografie mică pe meniul plastografiat. Deja încep să îi evit şi în curînd o să fiu de-a dreptul ostilă.

Cam atît pentru azi. Va urma, pentru mine un shishkebap şi o plimbare pe la Topkapi. O să încerc să intru la Sf.Sofia folosindu-mă de legitimaţia de presă. Ieri, am vrut să intru să văd mormîntul lui Suleiman Magnificul, dar turcii sunt isteţi. Îţi oferă intrarea cum ar veni liberă, dar te roagă să le laşi la ieşire o donaţie - cît vrei tu. Aşa că mi-a fost jenă să spun că sunt ziarist. O să mai lucrez la asta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer