*****
Stimaţi ascultători,
Stimaţi ascultători,
iată-ne la a două filă de Turcia. Pe aici vremea s-a făcut frumoasă, era chiar plăcut aseară pe malul Bosforului, stăteam pe o bancă pe lîngă Podul Galata şi priveam în zare Stambulul, cum i se spunea mai demult părţii musulmane a oraşului. Îl priveam de pe partea cealaltă, unde ne-am plimbat toată ziulica. Mai întîi pe strada principală, destul de îngustă, dar cu un singur fir de tramvai şi extrem de multă lume, mai ales turişti care se plimbau la pas, se mai opreau la o librărie, mai ridicau privirea la case etc. Prietenul meu caută cu obstinaţie cărţi despre Pierre Loti, care a trăit puţin timp în Istanbul şi a avut o nefericită poveste de dragoste cu o turcoaică măritată, care locuia în harem. Pînă la urmă am găsit o carte în care erau şi poze - pe astea le pot citi uşor în deplasare - aşa că am observat că prea multe nu s-au schimbat în Istanbul de la 1870 încoace. Aceleaşi sute de moschei, cam aceleaşi case, aceeaşi forfotă. Bine, pe atunci nu existau maşinile. Acum e o nebunie, pe o străduţă oricît de îngustă trebuie să ai grijă să nu dea vreo maşină peste tine. Şoferilor nu le-ar păsa. Războiul lor cu pietonii e tăcut şi rece. Nu se respectă nici o regulă, ci doar pe aceea a primului venit.
Aşa că ieri, stînd ca o pisică pe o terasă de pe care se vedea bine şi frumos Cornul de Aur şi Stambulul, am observat că din cauza zgomotului maşinilor aproape că nu se auzeau chemările la rugăciune venite de la toate moscheile şi difuzate pe bandă. Aici, de vreme ce sunt cinci slujbe pe zi, mai toţi negustorii îşi lasă treaba şi dau o fugă la moschee. Ieri am vizitat de dimineaţa vestita Moschee Albastră. Frumoasă şi mare. Ne-am descălţat la intrare şi am luat cîte o pungă de plastic dintr-o ladă mare. Apoi cu rucsacul în spate şi punga cu papuci în mînă, am intrat înşiraţi în moschee. Arătam ca la shopping. În moschee n-am putut sta mult pentru că era un insuportabil miros de picioare şi de ciorapi. Oare cum aerisesc?
Am uitat să spun că am fost cuprinsă de emoţie ca de o haină lipicioasă cînd într-o librărie din partea europeană am dat - peste ce credeţi? Peste La Roumanie à l'heure de la vérité de Ion Iliescu. Iar după-masă cînd ne-am dus să mîncăm nişte piure cu tocăniţă de vită şi roşii umplute, ne-am dat seama că, uite dom'le, restaurantul nostru e chiar în faţa Consulatului României.
Totul aici e însă altfel decît acasă, altfel de cum sunt obişnuită. Pînă şi Sting de pe fotografia noului său album, Sacred Love, arată ca Ataturk. Iar pe Ataturk îl găseşti peste tot, pînă şi în cea mai obscură bombă, alături de o altă poză, cu pisici.
Am gustat şi o narghilea cu mere. Am tras din ea vreo oră, într-o curte unde se afla şi un magazin de covoare şi kilimuri. Domnea o prietenie secretă, underground printre oamenii de acolo. Îşi zîmbeau complice, stăteau tolăniţi pe perne cu muştiucul în colţul gurii, mai mîngîiau o mîţă, mai o sorbitură de ceai. Apoi a apărut dansatorul sufi care se învîrte ca un titirez, seamănă cu o floare, îşi ridică mîinile la piept şi apoi le desface ca pe nişte petale sau aripi şi se învîrte străin de tot ce e în jur. În transă, cu ochii închişi, nici nu ştiu cum îşi suceşte picioarele de nu se dezechilibrează. Apoi cînd muzica e gata, reface toate mişcările în sens invers, ca şi cum s-ar închide la loc, îşi împreună mîinile şi salută cîntăreţii, se duce deoparte şi îşi pune haina neagră la loc.
După ce îl vezi rămîi cumva mai atent la tot ce ţi se întîmplă.
Eu vă las acum, mă duc să beau un ceai, vreau să mai spun numai că mi-e greu aici să nu mă gîndesc la Toate pînzele sus. Ce să facem. Suntem condiţionaţi.