Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de Istanbul (3 - încremenirea timpului şi dorul de ducă al lui Loti)


Iulia Blaga

15.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi la LiterNet a doua parte a Jurnalului de Istanbul.

*****

Spuneam că suntem condiţionaţi. Mai un vînt dinspre "Toate pînzele sus", mai o boare dinspre Galatasaray Istanbul şi pleiada de fotbalişti români, dar mai ales o caldă adiere dinspre foile manualelor de istorie pe care le-am buchisit la şcoală. Turcii au cam aceleaşi referinţe despre noi cum avem noi despre ei. Echivalenţa funcţionează cu semn inversat. Şi noi am fost răi şi ei au fost răi. Osman Paşa e numit marele învingător de la Plevna. Istoria e amuzantă. Cînd nu e tristă. De pildă, fan clubul Pierre Loti se extinde. Şi eu am început să citesc din cartea despre el cumpărată de prietenul meu. Alaltăieri am avut chiar o dispută, un mini-proces Loti. Dar să o iau cătinel.

Vasăzică, alaltăieri ne-am dus pe jos pînă în Eyup, un cartier vechi unde Pierre Loti a locuit pe la 1870 şi ceva. Am dat peste o moschee, ne-am descălţat, am intrat. Ne-a prins slujba acolo şi n-am mai putut ieşi, aşa că eu, la rugăminţile bărbaţilor de acolo, m-am tras în spate, căci femeile nu se roagă în rînd cu bărbaţii. Slujba a fost frumoasă şi ciudată. Puţine cuvinte, mai mult intonaţii guturale, adînci, puternice , felul în care îşi ţin mîinile cumva căuş în faţă, liniştea şi importanţa dată fiecărui gest. Mai era şi lumina care se odihnea frumos peste covorul roşu. Această moschee, numita Al Mahmud Paşa Camii (Camii înseamnă în turcă moschee), construită pe la 1551 mi-a plăcut cel mai mult din cele multe pe care le-am văzut (căci n-am ajuns încă să spun "încă o moschee? am văzut una, le-am văzut pe toate").

Şi cînd am ieşit, ne-am aşezat la o masă în curte să bem un ceai de mere (care e foarte dulce şi foarte bun) şi ne uitam cu un ochi semi-adormit la lumina ca de după ploaie, cînd deodată prietenul meu îşi scoate cartea, o răsfoieşte şi ce credeţi că îmi arată? O fotografie în care Pierre Loti şedea pe o bancă, cu un picior pe perne, exact în aceeaşi curte. Asta cu mai mult de loo de ani în urmă. Nimic nu era schimbat. Fireşte că am rămas trăsniţi.

De fapt, tot timpul am senzaţia că aici totul e ca acum 100 sau 200 de ani. Pe atunci nu erau maşini, ci cai, dar forfota era aceeaşi, oamenii arătau la fel, vindeau la fel, în stradă, tot felul de lucruri. Moscheile erau aceleaşi. Casele erau aproape la fel. Asta îmi dă o ciudată senzaţie de călătorie în timp pe care îmi place să n-o combat aruncîndu-i înainte cohortele de turişti universali pe care Loti începea să-i drăcuie încă înainte de l900 ("toţi aceşti turişti veniţi prin agenţii care or să strice farmecul oraşului").

Vasăzică Pierre Loti, dacă nu ştiţi, a fost la bază un marinar francez, care avea un acut dor de ducă şi o puternică dorinţa de evaziune. A venit şi a stat la Istanbul în mai multe rînduri şi a început să devină scriitor după o exotică relaţie amoroasă cu o femeie măritată, care locuia în harem (nu era turcoaică, aşa cum am spus anterior, ci adusă din Caucaz) şi pe care a numit-o în prima lui carte cu acelaşi nume Aziyade. El avea 26 de ani cînd a cunoscut-o (în l876), ea 18 sau 19. S-au văzut, s-au plăcut şi aşa a început o poveste tragică pentru ea, bună pentru el. După întîlnirile lor secrete din locuinţa lui din Pera (cartierul de peste Bosfor, în partea europeană), el a plecat în Franţa, curînd a început războiul ruso-turc şi cum Franţa era, ca şi Germania, Italia şamd de partea ruşilor, Loti n-a reuşit să o scoată din Istanbul şi să o mute la Paris, a trimis nişte scrisori unui prieten ungur ca să-i ceară ajutorul, pe urmă a aflat că acesta murise, aşa că au trecut lo ani. Azyiade nu mai scrisese de 7, în aceşti lo ani Loti şi-a preschimbat amorul în literatură, a scris "Aziyade " şi încă două cărţi, s-a însurat cu o fată cu bani de acasă, care la rîndul ei i-a turnat un copil, aşa că abia după lo ani cînd s-a reîntors la Istanbul a aflat că Aziyade murise imediat după ce el plecase, că dorise sincer ca el să vină după ea, dar şi-a dat seama că odată plecat, dus e pentru vecie. Tristă poveste, meşter cîrmaciul.

Loti a plîns un pic, prăvălit pe mormîntul ei, şi cu asta s-a simţit împăcat. A mai venit în cîteva rînduri, deja era celebru şi toate femeile din harem îl aşteptau ca pe soare. Ziarele franceze îşi băteau joc de excentricităţile lui - că boteza mîţele pe vas, folosindu-se de numele zeului Odin (iar mîţelor de la el de acasă, din Rochefort, le făcuse cărţi de vizită), ulterior s-a spus că era homosexual toată ziua şi că Aziyade fusese de fapt bărbat deghizat sau că umbla îmbrăcat după moda turcească (şi acasă îşi amenajase camere turceşti unde se preumbla cu fes şi mustaţa aferentă).

Iar în cursul acestui proces eu am susţinut-o pe Aziyade, în vreme ce prietenul meu justifica, cu acut sentiment antropologic, felul de a fi al lui Loti, care lua ce i se oferea şi nu se gîndea la consecinţe, mai ales că avea un acut dor de ducă şi o aprigă dorinţă de a fi venerat (cu atît mai mult cu cît era mic de statură şi deci purta tocuri, iar o femeie din harem care să se uite la el ca la un soare era ceva ce nu putea refuza). Disputa s-a încheiat fără altercaţii.

A doua zi, adică ieri, ne-am dus cu vaporul în Insulele Prinţilor, adică în doar una din cele 9 insule, numită Heybeliade, loc unde multă lume îşi face case de vacanţă şi unde mulţi scriitori se duc să-şi ascută pana. Am mers cu vaporul o oră şi 2o de minute, laolaltă cu turiste americane care fac poze la orice gîndindu-se probabil la altceva, cu localnici care fumează şi citesc presa, cu copii care plîng. Insula e foarte frumoasă. Am văzut case victoriene din lemn şi cu etaj, vopsite în alb, am văzut case din lemn maron, cu obloane închise - ne şi imaginam doamne în rochii lungi, undeva prin spatele lor, aşteptînd marinarii să apară pe coama unui vînt prielnic. Am văzut pisici care nici nu te baga în seamă dacă se află pe lîngă vreun pescar. Cum nu sunt multe maşini, transportul pe această insulă mică se face cu şareta. Deci cai mulţi, miros de cai şi de verde - sunt mulţi pini aici. Pişti drum se vede Asia. E incredibil cum o ţară poate fi împărţită în două continente. Aici Europa, colea peste ape, Asia.

Seara, la întoarcere, luminile au început să apară şi mirosul de mîncare să devină mai pregnant pe măsură ce ne apropiam de Istanbul. Apoi din nou grija permanentă de a nu da o maşină peste noi.

Pensiunea unde stăm, Bahaus, e acum plină. Mai sunt trei unguri (pe care ni-i imaginam ca în Jules et Jim), un american care a făcut turul lumii aşa că acum stă blazat la televizor, au venit nişte spanioli care vorbesc tare, un cuplu de francezi aterizat direct din China (care azi-noapte a dormit pe acoperiş), nişte nemţi. Aseară n-au încăput trei japoneze, deşi mici. De pe balcon vedem Marea Marmara şi luna. Am mîncat pe acoperiş brînză şi cîrnaţi de la magazin, am băut bere, ne-am uitat la Asia. Azi plănuim un hammam, adică o baie turcească. Numai de-am găsi una ieftină. Iar vineri mă urc în autocarul Ortadogu şi vin acasă. Mai bine nu mă gîndesc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer