24.06.2009
Editura Vremea
Paul Bogdan
Arevahar
Editura Vremea, 2008


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro
Născut pe 3 mai 1968 în Târgu Ocna, jud. Bacău, Paul Bogdan urmează între 1991 şi 1996 cursurile Institutului Teologic al Patriarhiei Armene din Ierusalim. Ordinat diacon în 1992 şi preot în 1994, actualmente el este Vicar Eparhial al Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România, paroh de Bucureşti.

A publicat proză scurtă în cotidianele de limbă armeană Haraci - Paris, Marmara - Constantinopole, fiind premiat la concursul de povestiri Bojdeuca din Ţigău, 2004.

Debutează în poezie cu volumul Poezii, realizat împreună cu Ioana Andreea Bogdan şi în proză, în 2004, în Antologia concursului naţional de poveşti şi povestiri "Ion Creangă".

*****

Actul al III-lea bis

Personaje:

El, îmbrăcat în blugi şi tricou roşu cu mâneci scurte.
Ea poartă o fustă cu floricele minuscule, roşii, şi o ie albă.
P este îmbrăcat ca de obicei.

(El şi Ea stau cocoţaţi pe scaune rotative, într-un bar din Pasajul Universităţii, sprijinindu-se cu coatele pe o poliţă lipită de geamul prin care se văd trecătorii din pasaj. Beau: El, cola şi cafea; Ea, apă plată. Lumina este galbenă şi cade din tavan, probabil din becuri ecologice. În bar nu mai este nimeni sau, dacă este cineva, este complet ignorat de spectatori. Poate fi reprezentat prin bucăţi de carton din recuzita pe care o are orice teatru şi poate avea orice formă.)

Ea (urmărindu-i privirea ce poposeşte pe chipurile celor care trec prin faţa geamului): Te uiţi după femei!
El (neafectat vizibil de cele auzite): Nu sunt atât de superficial. Şi, chiar dacă m-aş uita după femei, tu ştii că femeia este pentru mine o inspiraţie, nimic carnal, vulgar... este o metaforă... bla, bla. (Continuă aprinzându-şi o ţigară.) Uită-te la feţele lor. Trec prin faţa geamului şi se privesc în fugă pe suprafaţa sticlei. Privirea aceea, sinceră, când omul se întâlneşte cu sine în intimitate, îi relevă întregul caracter. O revelaţie de câteva clipe. O scânteie de suflet care străluceşte până când, contrariat, îţi întâlneşte privirea în partea cealaltă a geamului. Unii zâmbesc, alţii se încruntă, depinde de fiecare în parte şi mai depinde de gândurile fiecăruia din clipa când a fost surprins dezbrăcat de platoşa conformităţii pe care toţi o poartă, mai ales când ne frecăm unii de alţii într-un pasaj pietonal.

(Exact când termină de spus această frază, trece prin faţa geamului o femeie de 35 de ani. Este conturată până la cele mai mici detalii, ca pictată pe sticlă. De la cea mai rebelă buclă a părului care cade pe umăr, până la tocurile cui, pare construită sub lupă. Blondă naturală cu ochii căprui. Merge cu spatele drept, cu capul aplecat puţin înainte şi într-o parte, privindu-se în geam, căutând eventuale şi necesare retuşuri. Îşi aranjează sutienul cu degetul mijlociu al mâinii drepte pe sub balena de fier. Dincolo de blondă, sprijiniţi de zidul opus cafenelei, doi golănaşi fluieră în gând, dându-şi coate unul altuia. În pofida unei ţinute care ar trebui să inducă siguranţa de sine a personajului, sprâncenele ridicate şi ochii umezi trădează nelinişte.

Blonda gândeşte următoarele până în momentul când întâlneşte privirile celor din cafenea: "Trebuie să am jobul ăsta! Dacă nici acum nu se întâmplă... o să se dea la mine. O să mă măsoare şi o să-mi dea de înţeles că printre atribuţiile de serviciu se numără şi masajul şefului după orele de program. De ce m-ar fi întrebat dacă am sau nu obligaţii familiale? Al naibii de libidinos!

Asta mi-ar trebui, să o termin şi cu Dan din cauza unui nenorocit cu bani. Iar mutat, iar depresii... singurătate... mama ei de viaţă!"

Întâlnind privirea celui din cafenea: "Tu la ce te uiţi? Javră!"

Sprâncenele i se încruntă. Scoate degetul mijlociu de sub sutien şi îl îndreaptă în sus, deasupra pumnului strâns, într-o poziţie discretă dar fermă, arătându-i-l celui din cafenea. Dispare definitiv din cadru
.)

Ea (râzând în hohote): Aiurea! Te uiţi după femei. (Continuă sorbind fără zgomot, delicat, din paharul de apă.) Ia uită-te la mine şi descoperă-mă, analizează-mă. Cine ştie ce revelaţii noi îţi pot oferi?!
El (sărutându-i palma): Iubito, nu poţi să-mi ceri aşa ceva. Tu trebuie să fii pentru mine un mister continuu. O emoţie de consistenţă inepuizabilă. Sau, cel puţin, aşa mi-aş dori.
Ea (trăgându-şi mâna, vizibil iritată de efuziunea partenerului): Nu ştiu dacă ţi-am spus. Săptămâna viitoare plec două zile în "teambuilding", la Sinaia. Sarcină de serviciu. Şi, din păcate, nu putem aduce pe nimeni cu noi. Am înţeles că o să stăm doar în şedinţe de lucru.
El (continuând să privească în pasaj. Tonul constant al vocii trădând o lipsă de concentrare): Uite, vezi? Mereu îmi creezi emoţii. Ştii ce părere am despre aceste concepte idioate de închegare a unui colectiv şi, pe de altă parte, de destrămare a familiei. Cum pot ăştia să facă din jumătăţi de perechi un alt întreg? Citesc tomuri groase, unele traduse infect, şi după aia consideră că ştiu totul despre om şi încearcă să devină nişte mici dumnezei. Literatura asta poate beli un cuplu... mintenaş! Ce contează factorul uman? Ce contează că imbecilul sau imbecila stau acasă şi se gândesc la perechea lor care, vezi Doamne(!), se bilduiesc în şedinţe de lucru întru propăşirea cine ştie cărui trust cu pretenţii de politichie de management occidental.
Ea: Tu, în schimb, eşti cât se poate de oriental! Mereu trebuie să te situezi la antipod. Doar nu crezi că acolo lumea îşi face de cap. Sunt şedinţe de lucru... ce-i greu de înţeles?

(În sensul invers faţă de Blondă, trece un tip în costum. Bărbia ridicată, mersul derulat pe toată lungimea tălpilor, de la călcâi cu o uşoară ridicare pe vârfuri, consistenţa parfumului P6-Der Klassiker Frauenlockstoff şi privirea admirativă cu care se priveşte creează portretul unui tip complexat de înălţime. Se consideră poet. Merge la o lansare de carte unde va avea ocazia să se întâlnească cu editori importanţi. Are şi el vreo câteva volume tipărite la edituri anonime. Este genul de poet care exersează versul pe Yahoo Messenger cu fătuci zdruncinate hormonal. Mai copiază un stil de ici de colo, se mai inspiră din literatura străină. Pluteşte! Cu toate că nu este nici prost, nici urât, nu are noroc nici la femei din lumea reală, nici nu a reuşit să se facă apreciat în lumea literaturii aşa cum visează. Dar, cu siguranţă, va fi primit în Uniunea Scriitorilor cât de curând, cu sprijinul unor doamne pe care le-a cunoscut iniţial prin intermediul inspirant al aceluiaşi Yahoo Messenger. Prins de priveliştea ce i se oferă pe suprafaţa lucie a geamului, nu îi observă pe cei din cafenea. Pluteşte mai departe până iese din câmpul vizual, probabil pentru a se pierde în anonimitate pentru totdeauna.

Cred că în cazul lui aş lăsa mână liberă regizorului. L-ar putea prezenta ca pe un ghem de muşchi plutind prin pasaj precum un balon de săpun, purtat haotic din loc în loc de puternicele ventilatoare ale instalaţiilor de aer condiţionat şi de curentul care iese cu putere din gura staţiei de metrou. Ar putea chiar să-l taie din piesă pentru că nu este un personaj important
.)

El (nedezlipindu-şi ochii de pe geamul cafenelei): Asta era? Făcutul de cap? Nu! Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva! Ţi-am spus doar că nimeni nu ia în calcul factorul uman. Că nimeni nu se gândeşte că omul ăla din echipă are pe cineva acasă: copil, bărbat, mamă, căţel, purcel... nu zic să-i cheme pe toţi la o asemenea acţiune, ci doar pe aceia care reprezintă (sarcastic) ceva, cât de mic, pentru angajatul lor. I-ar ajuta în proiect, în realizări, în înfăptuiri... cum să formulez?! Până şi comuniştii socoteau familia ca fiind "celula de bază a societăţii". Tu ai auzit de productivitatea muncii socialiste? Erau nişte cărţi roşii pe care tu nu le-ai prins. Un fel de Maslov fără Maslov.
Ea (din ce în ce mai iritată): Hai să schimbăm subiectul că nu presimt ceva bun din asta. Este o sarcină de serviciu şi... punct! Nu moare nimeni pentru două zile... mai luăm o pauză, că poate merităm.
El (calm în pofida celor susţinute în dialog. Evident interesat mai mult de acţiunea care se petrece dincolo de geam): Cum adică "punct!"? Nu-mi oferi nici măcar plăcerea de a mă revolta. Tu nu vezi că încet-încet devenim nişte tâmpi într-un sistem? Că suntem îndobitociţi şi că ni se atrofiază orice reacţie?
Ea (în aceeaşi stare): Te rog! Hai să nu sărim de la o banală chestiune la teoria conspiraţiei. Să nu exagerăm. Aşa se face în toată lumea şi n-om fi noi mai deştepţi ca alţii. Sunt lucruri experimentate de alţii şi nu văd de ce nu s-ar aplica şi aici. Este un drum deja bătătorit.
El: Păi tu nu vezi că ăia, alţii, sunt morţi? Unde este spiritualitatea lor? Ce mai înseamnă individul dincolo graniţele astea? Democraţia?! O utopie ca oricare altă ideologie! Familie?! Vax! Toţi sunt angrenaţi într-un mecanism, robotizaţi. Trăiesc în enclave, ferindu-se unul de altul. Mulţi gândesc ca mine dar le este frică să deschidă gura pentru a nu zdruncina echilibrul pe care cred că îşi clădesc vieţile... o aiureală! Sunt morţi!

(Luminile din pasaj se sting brusc. Dincolo de geam, El nu mai distinge nimic, nici cea mai mică formă statică sau aflată în mişcare. În schimb, pe partea dinspre cafenea, luciul sticlei a devenit o oglindă perfectă. Contururile trupurilor celor doi se văd clar, luminate din spate. Feţele se află în penumbră. Personajele din cafenea, inclusiv ospătarii, sunt nemişcaţi, aşa cum am menţionat la început.

Se priveşte fix, în ochi, aşa cum o făcea când era copil, în beciul blocului. Se spunea că dacă mergi la doisprezece noaptea în beciul casei şi te uiţi într-un ciob de oglindă, luminat doar de o lumânare, chipul tău se schimbă şi-l poţi vedea pe dracul. Încearcă acelaşi lucru gândindu-se amuzat la spaimele copilăriei şi-şi spune în gând că nu este miezul nopţii şi că recuzita de carton din care sunt decupaţi oamenii din cafenea nu-l va ajuta să trăiască o experienţă mistică. Chipul său oglindit, neclar, îşi schimbă încet forma până când apare o faţă albă de pe suprafaţa căreia îl ţintuiesc doi ochi negri. Simte cum îl cuprinde o răceală de deasupra coatelor către ceafă şi cum firele de păr de pe mâini îi zvâcnesc rece, în ritmul bătăilor inimii. În timp ce continuă dialogul, o parte din el iese prin acei ochi, în pasajul scufundat în beznă şi se roteşte cu o viteză fantastică pe tot circuitul pasajului. Petele de lumină ce marchează ieşirile apar ca nişte fleşuri. Revine brusc pe scaun odată ce luminile din pasaj se reaprind. Toată această scenă de mai sus durează doar trei secunde.

Ea nu are imaginaţie. Poate misticul nu se strecoară atât de uşor în lumea ei pragmatică. De aceea, nu va încânta publicul cu nici o mişcare abracadabrantă. În tot acest timp ea se gândeşte la posesivitatea lui sufocantă şi la faptul că îi place să fie curtată chiar şi de un străin de pe stradă cu condiţia ca acesta să nu fie mârlan. Orice privire admirativă, chiar şi un plescăit gândit, îi coboară vârsta cu cel puţin zece ani.

Ospătarul de carton are acelaşi zâmbet idiot pe buze.

Am uitat cu desăvârşire că există şi public... Publicul va fi reprezentat prin P şi va interveni în actul acesta când consider eu de cuviinţă
.)

Ea: Zău că am obosit. Hai să schimbăm subiectul. Dacă am fi trăit în State, aşa cum ne propusesem, nu ai mai fi gândit în halul ăsta.
El: În State ai doar libertatea de a respira, nimic altceva! Au scris şi şi-au rescris drepturile până când nu le-a mai rămas nici un drept.
Ea: Am văzut o bluziţă foarte frumoasă... şi ieftină. Cred că am să trec astăzi după serviciu să mi-o iau.
El: Ai dreptate, hai să trecem la lucruri serioase.
P: Ce faceţi copii?
Ea: Vorbim despre bluziţe. Tu?
P: Trebuie să mă întâlnesc cu cineva la intrarea de la metrou. Măi, dar voi sunteţi cam plouaţi. N-avem bani de bluziţe?
El: Este bani, dar nu-mi mai funcţionează cipul din mână. Trebuie să mă duc la reparaţii...
Ea: Te rog să termini cu prostiile astea. O să spună Pne-am tâmpit de tot! Discuţiile astea merg între noi dar alte persoane ne consideră dezaxaţi.
P: Ce măi, şi pe tine te-au conspirat?
El: Nu... M-au constipat! Pus în faţa unor anumite situaţiuni, corpul meu reacţionează surprinzător... Încercam să o lămuresc să nu facă un lucru care mă deranjează. Probleme de management familial... dacă mă înţelegi.
P: Tot este bine... asupra mea, discuţiile de genul ăsta au efect de laxativ. Şi nu este plăcut ca lumea să te considere un căcăcios. Hai că v-am prins într-un moment sensibilicos. Uite la ce m-am gândit. Sunt doar propuneri, rămâne ca tu să hotărăşti ce şi cum:
1. Publicul va fi aşezat pe scările de la intrarea în metrou. Va fi incomod din cauza perspectivei de jos în sus;
2. Publicul va privi de pe scările de la ieşirea din pasaj aflată înspre Teatrul Naţional. Nu ştiu cum vor privi spectatorii după colţ, mai ales în momentul când pasajul se va afla în întuneric
.
3. Ai putea rescrie actul ăsta!
4. (Acestea fiind spuse, cortina poate fi trasă.)

Sfârşitul Actului al III-lea bis

0 comentarii

Publicitate

Sus