Proză convertită în teatru

Citiţi un fragment din această carte.

Născut pe 3 mai 1968 în Târgu Ocna, jud. Bacău, Paul Bogdan urmează între 1991 şi 1996 cursurile Institutului Teologic al Patriarhiei Armene din Ierusalim. Ordinat diacon în 1992 şi preot în 1994, actualmente el este Vicar Eparhial al Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România, paroh de Bucureşti.

A publicat proză scurtă în cotidianele de limbă armeană Haraci - Paris, Marmara - Constantinopole, fiind premiat la concursul de povestiri Bojdeuca din Ţigău, 2004.

Debutează în poezie cu volumul Poezii, realizat împreună cu Ioana Andreea Bogdan şi în proză, în 2004, în Antologia concursului naţional de poveşti şi povestiri "Ion Creangă".

Paul Bogdan transformă proza sa autobiografică în... teatru, iar în acest caz oferă ample indicaţii de regie, mai ample decât acţiunea în sine, minimală şi metaforică (poetică), care însă nu pot fi puse în scenă decât pe calculator, aşa cum se procedează cu probele tehnice ale unor clădiri sau maşini, experimentate şi continuu refăcute pe monitoare complexe. Astfel, autorul realizează în premieră, cel puţin la noi, sincretizarea ingenioasă a celor trei genuri literare: liric, epic şi dramatic.

Înclin să cred că acest mod de scriere poate fi o soluţie mult aşteptată pentru literatura viitorului, prea mult aşteptată după "eliberarea" cugetului estetic acum aproape două decenii.

Piesa de teatru, intitulată enigmatic sau poate biblic Arevahar, împărţită în două volume cu un total de doar 71 de pagini de calculator, nu se oferă rezumării şi nici povestirii. În mare e vorba de fulgurante şi disparate amintiri din copilărie, adolescenţă şi maturitate, de reflexii religioase stimulate de vizitarea oraşului sfânt Ierusalim, de drame scurte de familie, de inocente experienţe erotice, de relaţiile transparente dintre soţ şi soţie, tată şi fiu / fiică, despre binecuvântarea maternă şi mai ales binecuvântarea divină. Paul Bogdan este, de fapt, preot practicant şi experienţa lui mistică, deloc bigotă sau dogmatică, îi este de real folos în organizarea acelei atmosfere tulburătoare de care vorbeam.

Autorul mai are descendenţe biografice extrem orientale, armeneşti, caucaziene, iar această genă este transpusă într-un personaj final, deopotrivă existent (autobiografic) şi inventat, călugărul armean (născut la Beirut), pe nume Harut. Ca şi alt personaj denominat la fel de straniu - Anahid, cei doi formează cu personajul principal, Eu, treimea necesară existenţei spirituale, fiind alter-ego-uri clare. În prim-plan mai apare un Muribund, care poate fi acelaşi Eu plasat într-un inevitabil viitor fatal şi 11 personaje "care se ţin de mână" şi care îndeplinesc acelaşi rol de completare a Eu-lui, pe sinteza unei Cine de Taină.

Celelalte personaje, familiale şi familiare, Mama, Tata, Ioana (soţie), Anahid (fiică) îşi aduc contribuţia nu neapărat la conturarea firavei acţiuni, ci la esenţiala mişcare a decorului, cum spuneam, exact precum se întâmplă la simulările pe calculator. Scena, aşadar, este vie, se transformă cu rapiditate, proporţiile se inversează, dimensiunile se multiplică etc. Personajul principal, Eu, stă pe un trepied care aminteşte de Pythia (reflecţiile lui sunt de fapt profetice), care în final creşte imens, urcându-şi locatarul spre cer.

Sigur că toate aceste artificii, deloc artificiale, ci cu suflet sigur, fac din Arevahar o carte de mare atracţie, atât tehnică, actuală, cât şi afectivă, fiind şi o promisiune confortabilă pentru un viitor căutat al literaturii române.