Liviu Bîrsan
Asylant
Editura Curtea Veche, 2009
Asylant
Editura Curtea Veche, 2009
Citiţi un fragment din această carte.
Cum am descoperit proza lui Liviu BîrsanAtunci când am început să citesc Asylant, nu ştiam la ce să mă aştept. Nu mai parcursesem nici un alt text al lui Liviu Bîrsan. După primele pagini, mi-am dat seama că nu am mai fost aşa de surprins de un autor român de când am descoperit proza lui Radu Aldulescu, la începutul anilor nouăzeci. Apoi s-a întâmplat acelaşi lucru care mi se întâmplă cu volumele lui Radu Aldulescu: am citit Asylant într-un week-end, fără pauze prea mari, cu toată curiozitatea de a vedea ce se mai întâmplă mai departe. La finalul cărţii, mi-am dat seama că Liviu Bîrsan aduce în spaţiul literar românesc o experienţă personală unică, dublată de o biografie fără seamăn în mediul literar de azi, aşa cum s-a întâmplat, acum câteva decenii, cu Panait Istrati.
Citindu-l, simţi că literatura lui se hrăneşte din această experienţă. De fapt, nu cunosc nici un alt autor român care scrie azi şi care ar putea povesti ceea ce Liviu Bîrsan povesteşte. Literatura română are foarte buni literaţi, are oameni care pot descrie cu har pe pagini întregi frumuseţea lunii de pe cer, dar câţi scriitori produc textul de ficţiune încorporând în text experienţa faptului trăit, totul la înălţimea unei metafore cu solidă forţă literară?
Cred că lucrul care m-a surprins cel mai mult e atmosfera poetică care se degajă din această construcţie epică. Precum Paşadia, personajul lui Mateiu Caragiale, şi personajul-narator din Asylant se adânceşte în viciu, o adâncire fără de speranţă, cu fiecare pagină tot mai tragică. De aici se încheagă o atmosferă poetică la care contribuie şi echilibrul fragil în care se află precaritatea situaţiei fiecărui personaj. Ca cititor, nu mă aşteptam la asta.
Milioane de români lucrează azi sau au lucrat în trecutul recent în afara României; mulţi călătoresc şi văd alte lumi, interacţionează cu valorile altor societăţi şi, cel puţin în această privinţă, lucrurile stau cu totul altfel decât la începutul anilor nouăzeci. O astfel de lume produce o altfel de literatură decât scrierile de ambianţă locală şi culoare specifică geografiei româneşti pe care le citeam acum un deceniu. Cum va arăta oare literatura acelor vremuri în care fruntariile cad şi destinele personajelor nu mai sunt îngrădite în spaţiul vale-deal? Romanul Asylant poate să dea seama de o direcţie în care ar putea evolua proza următoarelor decenii, o lume a tuturor călătoriilor posibile, cam aşa cum se întâmplă cu personajele din Paradisul recâştigat, de Halldór Laxness. Cu singura deosebire că personajele lui Liviu Bîrsan nu merg să-l viziteze pe Regele Danemarcei, ci caută cu totul altceva.
Din punctul de vedere al personajelor, Olga ne aminteşte personajul feminin din Rătăcirile fetei nesăbuite, romanul lui Mario Vargas Llosa (iar de ar fi să spun prin ce diferă, ar trebui să divulg finalul ambelor cărţi). La fel ca şi chiliana, personajul feminin al lui Vargas Llosa, personajele lui Liviu Bîrsan par a fi dispuse să facă orice pentru a evita mizeria. Orice criterii etice ale lumii vechi au căzut. Orice ocupaţie e legitimă, câtă vreme asigură supravieţuirea. Într-o astfel de lume, şi tragedia unui handicap din naştere pare diminuată de asocierea tragicelor întâmplări ulterioare. Aici, Liviu Bîrsan pare a-şi propune să expună şi să detalieze imaginarul vremurilor noastre, purtându-şi personajele de la Berlin la Santo Domingo (pe unde el, autorul, a fost), în acelaşi fel în care Petre Barbu îşi propune în romanele Dumnezeu binecuvântează America sau în Blazare să expună imaginarul românesc al tranziţiei. Cu toată grija autorului pentru detaliul realist, personajul nevăzător care povesteşte istoria din Asylant ni se pare a fi o metaforă a exilului românesc de după 1989, într-o lume coborâtă în întuneric; astfel sugestia că viciile par a fi singurul reper şi imprimă singura scală de valori ni se pare a fi o uriaşă metaforă, o metaforă la dimensiunea întregii cărţi. În fond, nu la fel face şi Chuck Palahniuk în Fight Club? Turul de forţă narativ din Asylant mi s-a părut cu atât mai impresionant cu cât rezultatul pare a fi scris fără efort, deşi e în general adevărat că paginile care produc lectura cea mai cursivă sunt rezultatul unor eforturi de nimeni altcineva ştiute ale autorului...
Mă bucur că LiterNet prezintă romanul acesta şi nu am nici o îndoială că volumele lui Liviu Bîrsan vor reţine atenţia cititorului interesat de ceea ce se scrie azi şi că vor deveni lucrări de referinţă atunci când se va discuta literatura de ficţiune scrisă în acest deceniu.
Citindu-l, simţi că literatura lui se hrăneşte din această experienţă. De fapt, nu cunosc nici un alt autor român care scrie azi şi care ar putea povesti ceea ce Liviu Bîrsan povesteşte. Literatura română are foarte buni literaţi, are oameni care pot descrie cu har pe pagini întregi frumuseţea lunii de pe cer, dar câţi scriitori produc textul de ficţiune încorporând în text experienţa faptului trăit, totul la înălţimea unei metafore cu solidă forţă literară?
Cred că lucrul care m-a surprins cel mai mult e atmosfera poetică care se degajă din această construcţie epică. Precum Paşadia, personajul lui Mateiu Caragiale, şi personajul-narator din Asylant se adânceşte în viciu, o adâncire fără de speranţă, cu fiecare pagină tot mai tragică. De aici se încheagă o atmosferă poetică la care contribuie şi echilibrul fragil în care se află precaritatea situaţiei fiecărui personaj. Ca cititor, nu mă aşteptam la asta.
Milioane de români lucrează azi sau au lucrat în trecutul recent în afara României; mulţi călătoresc şi văd alte lumi, interacţionează cu valorile altor societăţi şi, cel puţin în această privinţă, lucrurile stau cu totul altfel decât la începutul anilor nouăzeci. O astfel de lume produce o altfel de literatură decât scrierile de ambianţă locală şi culoare specifică geografiei româneşti pe care le citeam acum un deceniu. Cum va arăta oare literatura acelor vremuri în care fruntariile cad şi destinele personajelor nu mai sunt îngrădite în spaţiul vale-deal? Romanul Asylant poate să dea seama de o direcţie în care ar putea evolua proza următoarelor decenii, o lume a tuturor călătoriilor posibile, cam aşa cum se întâmplă cu personajele din Paradisul recâştigat, de Halldór Laxness. Cu singura deosebire că personajele lui Liviu Bîrsan nu merg să-l viziteze pe Regele Danemarcei, ci caută cu totul altceva.
Din punctul de vedere al personajelor, Olga ne aminteşte personajul feminin din Rătăcirile fetei nesăbuite, romanul lui Mario Vargas Llosa (iar de ar fi să spun prin ce diferă, ar trebui să divulg finalul ambelor cărţi). La fel ca şi chiliana, personajul feminin al lui Vargas Llosa, personajele lui Liviu Bîrsan par a fi dispuse să facă orice pentru a evita mizeria. Orice criterii etice ale lumii vechi au căzut. Orice ocupaţie e legitimă, câtă vreme asigură supravieţuirea. Într-o astfel de lume, şi tragedia unui handicap din naştere pare diminuată de asocierea tragicelor întâmplări ulterioare. Aici, Liviu Bîrsan pare a-şi propune să expună şi să detalieze imaginarul vremurilor noastre, purtându-şi personajele de la Berlin la Santo Domingo (pe unde el, autorul, a fost), în acelaşi fel în care Petre Barbu îşi propune în romanele Dumnezeu binecuvântează America sau în Blazare să expună imaginarul românesc al tranziţiei. Cu toată grija autorului pentru detaliul realist, personajul nevăzător care povesteşte istoria din Asylant ni se pare a fi o metaforă a exilului românesc de după 1989, într-o lume coborâtă în întuneric; astfel sugestia că viciile par a fi singurul reper şi imprimă singura scală de valori ni se pare a fi o uriaşă metaforă, o metaforă la dimensiunea întregii cărţi. În fond, nu la fel face şi Chuck Palahniuk în Fight Club? Turul de forţă narativ din Asylant mi s-a părut cu atât mai impresionant cu cât rezultatul pare a fi scris fără efort, deşi e în general adevărat că paginile care produc lectura cea mai cursivă sunt rezultatul unor eforturi de nimeni altcineva ştiute ale autorului...
Mă bucur că LiterNet prezintă romanul acesta şi nu am nici o îndoială că volumele lui Liviu Bîrsan vor reţine atenţia cititorului interesat de ceea ce se scrie azi şi că vor deveni lucrări de referinţă atunci când se va discuta literatura de ficţiune scrisă în acest deceniu.