Heathcliff şi Lady Lazarus

S-au întâlnit la o petrecere. Una despre care, peste ani, am ajuns să ştim totul. Amândoi au scris despre ea, într-o complicitate atât de dezbrăcată de haina discreţiei încât ai tinde să ghiceşti în ea o poză publicitară, dacă nu ar fi vorba de intersecţia, inclusiv creatoare, a doi oameni care s-au ocupat aproape exclusiv cu distilarea publică a emoţiei.

Ted Hughes şi Sylvia Plath s-au căsătorit în iunie 1956, la patru luni după celebra petrecere din care încă mai survolează crâmpeie de imagini: obrazul muşcat al lui Hughes, prietena lui de-atunci, consternată, Plath însăşi surprinsă de fulguranta ei evadare din carapacea timidităţii. Despre Hughes s-a spus că era magnetic, sociabil şi extrem de talentat. Despre Plath s-a spus că era ambiţioasă, retrasă şi extrem de talentată. Succesul lui era ca şampania, al ei - mai insinuant. Când Hughes a cucerit, Plath a intrigat. El a cules aplauze, ea a sădit nelinişti. Divergenţi şi, totuşi, atrăgători.

Era vară când am citit prima oară Clopotul de sticlă, unicul roman al Sylviei Plath. Cel cu eroina depresivă care e pe punctul de a se sinucide. Şi ştiam, deja, toată povestea. Indiscreţiile lui Hughes au culminat, în 1962, cu o relaţie furtunoasă cu Assia Wevill, soţia unui prieten. După despărţiri şi reconcilieri succesive, Plath se sinucide, în 1963. Avea treizeci de ani. Hughes îşi continuă relaţia cu Wevill, ajungând să locuiască în acelaşi apartament pe care îl împărţise cu Plath. Şase ani mai târziu, Assia, bântuită de moartea Sylviei şi de incapacitatea lui Ted de a o disocia de tragedie, se sinucide, împreună cu fiica ei şi a lui Hughes, copiind aproape întru totul moartea lui Plath.

Citeam undeva, de curând, că în Anglia nu a existat figură literară mai urâtă, mai blamată, mai discreditată şi mai pusă la zid ca Ted Hughes. A fost aşteptat cu pancarte, după conferinţe, de cititori furioşi care-l acuzau de morţile celor două femei şi de cea a fetiţei sale cu Assia, Shura. Pentru feministele înverşunate, Hughes a devenit ţinta supremă. Tragediile în care a fost implicat au ajuns să fie mult mai cunoscute decât poemele lui sau decât traiectoria unei cariere care ar fi putut fi una spectaculoasă, dacă nu ar fi înghiţit-o dezastrul personal. Hughes, care dădea interviuri şi strălucea la petreceri, a ales să tacă. Să nu spună nimic. Ani de zile nu a recunoscut că moartea Sylviei a fost o sinucidere. Când a făcut-o, a descris-o ca pe un eveniment inevitabil. Stângăcia lui în a vorbi despre cele două femei, despre pierderea lor, a aprins şi mai tare spiritele. S-au făcut anchete. S-a descoperit că Hughes distrusese jurnale ale Sylviei Plath, pentru a le ascunde de ochii presei, s-au făcut speculaţii. Hughes a ezitat, a retractat şi şi-a pierdut din aură. Un monstru insensibil a luat locul bărbatului pe care Assia i-l descrisese, odată, unei prietene, ca fiind "un fel de Heathcliff".

Din punct de vedere personal, Hughes a depăşit momentul într-un fel numai al lui. S-a străduit să uite, să nu privească înapoi. Literar, nu l-a depăşit. Sylvia şi-a câştigat adepţi, el şi-a pierdut mulţi susţinători. Pentru foarte mulţi, Hughes, considerat mentorul lui Plath în a doua jumătate a anilor 1950, când cuplul lor, creativ, pasional, părea să sfideze locurile comune ale deceniului - conformismul şi rutina, a ajuns să fie identificat chiar şi de cei interesaţi de literatură ca "soţul Sylviei Plath".

Povestea e stranie, dincolo de faldurile ei sumbre. Morbul sinuciderii la indigo, gloria făcută cioburi a poetului demonizat, frânturile autobiografice pe care toată lumea s-a căznit să le vadă în orice scriere următoare a lui Hughes.

Cu numai câteva luni înainte de moarte, a publicat un volum, Birthday Letters, în care vorbeşte, în sfârşit, despre Plath. Toată lumea a aşteptat o confesiune. Hughes le-a oferit un volum rafinat, de poeme impregnate de o tandreţe amară. Poezia, în sine, e de o frumuseţe aşezată, pe alocuri, elegantă şi caldă. Un dialog între el şi Plath, din vremurile când erau tineri şi nu întotdeauna fericiţi

Volumul a trecut rapid în plan secund ca operă poetică şi s-a transformat în obiectul inerentelor dezbateri: recunoaşte sau nu? Un corolar al vieţii personale a înghiţit, din nou, un act estetic.

Tragedia cuplului Plath - Hughes e una neobişnuită, cum spuneam, pe care publicul a ales să o mestece tacticos, pe durata a zeci şi zeci de ani, cu foame de tabloid. Lady Lazarus, cea care, în poem, nu poate să moară şi se tot scoală din mormânt, cu părul ei roşu şi învolburat, să devoreze bărbaţii ca pe aer, a devorat, în cele din urmă, un cuplu ficţional, care a trebuit să le facă loc îndrăgostiţilor turbulenţi, neoromantici.

Citesc rar poezie. Colosul lui Plath e unul din puţinele volume pe care, deşi nu le vizitez des, le redescopăr de fiecare dată cu plăcerea pe care ţi-o dă, inevitabil, contactul cu opera cuiva care emană imaginaţie, nerv şi profunzimi aproape violente. Pe Hughes, însă, am început să-l citesc foarte târziu. Oraşe învăluite de întuneric, imaginea fiului lui, privindu-l cu ochii lui Plath, în sfârşit, o ea despre care nu ştie cum ar fi arătat la şaizeci de ani, nevoia de a uita şi din nou Plath, în rochia ei albă de bumbac, din acel iunie 1956. O lume extrem de intensă. De multe ori voit aluzivă la poezia ei, un pic tăioasă, dar ardentă, de o sensibilitate tulburător de acută. Există poeme care se structurează ca răspunsuri la poemele ei, scrise cu treizeci şi ceva de ani în urmă. Există blamări şi dureri dezvelite ca nişe răni vechi, dar nu răscolite şi deschise cu apetit exhibiţionist. Nici urmă de lamentaţie. E ciudat, însă, cum toate bucăţelele de realitate concretă, pe care le cauţi cu o curiozitate bolnăvicioasă, ucid ideea, subtilă, în fond, a volumului final. Hughes l-a scris aproape în stilul lui Plath. Conştient. Ca pe un omagiu tacit. Ca şi cum, înainte de moarte, ar fi reconstruit, pasager, cuplul Ted şi Sylvia. Ideile lui (se ştie că Plath agoniza, adesea, în căutare de materie ideatică) scrise în maniera ei (de o brutalitate frumoasă, dacă se poate spune aşa, seducătoare şi traumatizantă, în acelaşi timp.)

Zilele trecute am aflat, de pe net, despre sinuciderea lui Nicholas Hughes, fiul lui Ted şi al Sylviei, pe 16 martie 2009. Am vizitat cu stupoare site-uri şi forumuri cu testimoniale invadate de emoţie romanţioasă cu privire la tragedia care a reunit mama şi fiul. Nicholas nu avea veleităţi literare şi dusese o existenţă cât mai ferită de ochiul public, gata oricând să scotocească în intimitatea seismelor emoţionale care-i zguduiseră familia. Fugise de o damnare care, la moartea lui, a ieşit la iveală în bucăţele de literatură. Citate ale poemelor lui Plath, care prevesteau depresia cu care avea să lupte fiul ei şi, evident, versurile lui Hughes cu ochii Sylviei urmărindu-l de pe chipul de copil al lui Nicholas. Un fel de antologare grotescă de prevestiri nefericite, afişate în virtutea aceluiaşi neoromantism devenit saga poetică.

M-am dus şi eu la poeme, fără să caut în ele, însă, o viziune a sinuciderii peste generaţii, scuze publice, elogii sau autoflagelări. M-am dus la un poem al lui Hughes, varianta lui a întâlnirii de la petrecere. E simplu, parcă necizelat de simplu şi de sincer. Vorbeşte despre apariţia Sylviei aşa cum nu avea să o mai vadă niciodată, ca şi cum acea primă imagine, încă necontaminată de autodistrugeri, crize conjugale şi ego-uri în competiţie, le-ar fi înghiţit pe toate cele care i-au urmat, peste ani, ca o promisiune, încă proaspătă, a ceea ce ar fi putut ei deveni.

Volumul, la care Hughes a început să lucreze imediat după moartea Sylviei Plath, e dedicat copiilor lor, Frieda şi Nicholas.