Anii treizeci. Extrema dreaptă românească

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

În felul său complicat şi aproape încifrat, Vulcănescu voia să atragă atenţia asupra relaţiei de convergenţă şi divergenţă între spiritualismul ortodox al noii generaţii şi ortodoxismul normativ al Gândirii. A fost o intervenţie necesară şi binevenită pentru că lămurea lucrurile, risipind confuzia că spiritualismul ortodox al noii generaţii e o prelungire firească a Gândirii, încadrându-se, de fapt, acolo. Vulcănescu a avut meritul de a pune punctul pe i. Noua generaţie se voia, şi din acest punct de vedere, independentă.

Fenomenul convertirii (înverzirii) acestei splendide generaţii nu s-a produs brusc, de la o dată fixă anume. A fost un proces care a început de prin 1933 şi care, treptat (chiar ca în Rinocerii lui Ionescu) a molipsit ansamblul, contaminându-l. Se poate identifica însă un "moment de fierbere". Acesta începe din a doua jumătate a anului 1936 şi, cu vremea, a crescut în intensitate. Şi toţi aveau să recunoască, apoi, că fermentul autodistrugerii a pornit de la profesorul lor Nae Ionescu care, din toamna lui 1933, a trecut de partea Gărzii de Fier. Unii l-au urmat imediat, alţii treptat, puţini (ca P. Comarnescu, Eugen Ionescu, M. Sebastian, H. H. Stahl) rezistând contaminării care făcea mereu victime. Nu e necesar să surprind aici momentul rinocerizării şi modalitatea manifestării noii ipostaze la toţi generaţioniştii. E suficient - ca simptomatologie - să circumscriu fenomenul la figurile proeminente ale noii generaţii. Pentru că ele oferă probe ale modelului acestei "mari treceri". A fost o tragedie înspăimântătoare care a distrus efectiv o generaţie de intelectuali, în ceea ce avea elita ei. Şi, de aceea, analiza acestui proces de automăcinare şi erodare nu este şi nu trebuie să fie rechizitorială ci, de fapt, o lamentaţie şi o deznădejde.

Fireşte că exponenţii elitelor s-au realizat. Dar foarte mulţi s-au pierdut tragic pe drum.

Câteva chestiuni generale se cuvin, din capul locului, precizate, poate ca motivaţii ale actului de convertire. Aş pomeni, mai întâi, aspiraţia acestei generaţii spre purificare morală. Viaţa politică a fost confundată cu politicianismul, întotdeauna veros, lipsit de principii şi moralitate. Legionarismul se autoprezenta ca o mişcare de purificare morală a naţiei, urmărind să nimicească politicianismul. Tineretul era chemat să săvârşească acest act care avea menirea, în final, să asaneze viaţa publică. Că, de fapt, mişcarea legionară urmărea scopuri politice, din capul locului, era evident încă în epocă. Dar nu toţi tinerii descifraseră această finalitate. Iar chiar cei ce o descifraseră erau încredinţaţi că purificarea dorită nu se poate realiza fără activism politic. Dar, fuseseră învăţaţi să creadă, toţi, că acest activism politic urmăreşte scopuri înalte, total deosebite de ale tuturor celorlalte partide, de vreme ce se năzuieşte spre nimicirea politicianismului. Un alt factor favorabil procesului de convertire spre legionarism a tinerei generaţii a fost tocmai aplecarea ei spre spiritualitate şi ortodoxie. Iar, cine nu ştia?, mişcarea legionară se autoprezenta contemporanilor ca una de renaştere a adevărului religios românesc. (De unde conflictele, adesea ascuţite, cu N. Crainic.) S-a spus chiar că mişcarea legionară nu e una politică, ci, pur şi simplu, un fel de sectă religioasă. Şi multe dintre ipostazele mişcării contribuiau la crearea acestei stări de spirit. Religiosul ortodox era aşezat în fruntea crezurilor mişcării, iar multe dintre ritualurile ei utilizau practicile cultice. Chiar naşterea mişcării legionare şi prima ei denominaţie aveau, ca punct de pornire, elemente din sfera religiosului. În aceste circumstanţe simpatia tineretului, care îşi făcuse din spiritualitate o convingere, pentru mişcarea legionară a devenit posibilă şi explicabilă.

Unii, precum Mircea Vulcănescu, au rămas (cum o mărturiseşte cugetătorul) numai simpatizanţi. Alţii s-au înregimentat efectiv, iar alţii, fără a deveni membri de fapt, au trecut deschis de partea legionarismului, scriind, în presă, articole explicit angajante, de mare audienţă în opinia publică. Nu ar trebui apoi, neglijat, în acest proces de convertire, un alt factor. Cei mai mulţi dintre tinerii noii generaţii erau efectiv obsedaţi de destinul ingrat al apartenenţei la o ţară mică. Nutreau, halucinaţi, idealuri misionare-politice sau culturale, cu ajutorul cărora să înalţe ţara - şi cultura ei - pe o altă scară a importanţei. Priveau, recunoscători admirativ, spre ţările totalitare europene (Italia, Germania, dar chiar uneori şi Rusia), care, prin revoluţii naţionale sau sociale, au modificat structurile interioare, impunându-se în lume. S-a întâmplat ca mişcarea legionară să agite aceleaşi idealuri.

Nu extazia legionarismul revoluţia naţională care va modifica, structural, ţara? Nu promitea Codreanu că va făuri "o ţară ca soarele sfânt de pe cer"? Procesul de adeziune la legionarism a noii generaţii s-a produs, deci, şi pe această cale. Aceşti factori, fiecare în parte şi, uneori, toţi la un loc au facilitat propulsiv convertirea spre legionarism a unei splendide generaţii intelectuale, dintre care unii reprezentau valori excepţionale. În sfârşit, un rol covârşitor l-a avut, în actul convertirii generaţioniştilor, profesorul lor admirat Nae Ionescu. Trecerea lui în tabăra legionară, încă în toamna lui 1933, s-a constituit într-un puternic factor de presiune morală. Treptat, cu câteva excepţii, generaţioniştii vor trăi fenomenul dramatic al rinocerizării.

Am oferit explicaţii, nu şi scuze. Dar, oricum, aceste explicaţii sunt motivaţii de neignorat în efortul de reconstituire a procesului, tragic, de convertire. Aş începe cu un tablou, lucrat de Eugen Ionescu în apă tare, în septembrie 1945, despre generaţia Criterionului şi dispariţia ei din cauza politicului. Tabloul e închipuit într-o scrisoare, trimisă din Paris, către Tudor Vianu: "Generaţia «Criterion», fudula, «tânăra generaţie» de acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Niciunul din noi nu avem încă patruzeci de ani şi suntem sfârşiţi. Alţii, atâţia, morţi. Generaţia d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi, în ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproşa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat.

Dar şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit reacţionari. Al doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziţie de stânga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comunişti. Au murit din cauza prostiei lor şi încăpăţânării. Eliade a antrenat şi el o parte din «colegii de generaţie» şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă ăştia erau maeştri buni. Pe lângă ei, Crainic nu contează. Din cauza lui Nae Ionescu, Haig Acterian şi Polihroniade au murit. Iar prostul din topor, Costin Deleanu şi poetul Horia Stamatu sunt fugari în Europa (o să-i vedem în Franţa într-o bună zi), ca şi Eliade, ca şi Cioran, ca şi Amzăr. Iar ceilalţi imbecilizaţi sunt inutilizabili: licheaua Paul Sterian (e încă în Turcia?), buhăitul Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul, prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul, ipocritul Constantin Noica, secătura Petru Manoliu. Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi - toată generaţia «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi urmăreşte pe toţi, şi pe cei care nu s-au lăsat prinşi de stupiditate şi nebunie, şi pe cei rămaşi lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit; i-au aruncat şi pe ei, dincolo... Singur a rămas Petru Comarnescu, dar el nu era decât impresarul, organizatorul Criterionului, «animatorul», nu mai are pe cine anima şi organiza. Cruţându-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să evidenţieze şi mai bine golul din juru-i." (Scrisoare a lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu din 19 septembrie 1945. Scrisori către Tudor Vianu, vol. I, ediţie de Vlad Alexandrescu, Editura Minerva, 1994.) Să recunoaştem, tabloul e crud, tulburător de clar, exact în diagnoză, cântând, la catafalc, prohodul unei ilustre generaţii care s-a autodevorat.

Aş adăuga, în succesiunea imediată, un tablou datorat directorului revistei Azi, Zaharia Stancu, publicaţie în care s-au rostit, de-a lungul timpului (revista a început să apară în 1932), mai toţi «generaţioniştii». Tabloul lui Stancu e din 1938, e mai puţin rechizitorial decât cel al lui Eugen Ionescu, dar drept şi pătrunzător: "Era în 1932 (anul întemeierii revistei Azi, n.n.), o mare sete în tineret pentru cultură şi artă. Tineretul iubea visul şi gândul... Zările s-au întunecat însă curând. Prin îngăduinţa unor netrebnici puşi de împrejurări să păzească legile, s-a instaurat în viaţa publică românească, după asasinarea lui I. G. Duca, domnia teroarei. Un grup de neisprăviţi, transformaţi în mişcare politică, au început o acţiune de subminare a statului, de amăgire a tineretului... Au început să fie frecventate cluburile politice şi casele verzi unde se alcătuiau liste negre cu numele oamenilor de cultură ce predicau încă iubirea şi arta şi care nu aderau la doctrina urii şi asasinatului. Liste negre de oameni care urmau, în ziua biruinţei huliganice, să fie ucişi. Am avut, atunci, nesfârşita durere să vedem ridicându-se dintre noi şi trecând în rândurile ucigaşilor scriitori şi artişti tineri. Am văzut gânditori înghesuindu-se la uşile caselor verzi şi oferindu-se să făurească o doctrină a crimei, o artă cu miros de sânge şi cadavre. În fruntea lor se afla prof. univ. Nae Ionescu. Poeţi gingaşi ca Radu Gyr şi Horia Stamatu au început să cânte, cu strofe macabre, legiunile asasine. Eseişti preţuiţi ca Mircea Eliade şi Traian Herseni şi-au pus condeiele în slujba mişcării legionare conduse de asasinul lui Manciu, legiune din care se recrutaseră omorâtorii lui I. G. Duca şi ai nefericitului M. Stelescu. Ziarişti ca Haig Acterian (armean) şi M. Polihroniade (grec) deveniseră doctrinarii statului «naţional» legionar, ce trebuia să ia fiinţă pe o piramidă de cranii. Şi, pe lângă aceştia, o sumedenie de poeţi şi prozatori mai tineri începuseră, în publicaţii fără scrupule, violente campanii de atâţare. Arta rămăsese părăsită. Tineretul căzuse în mreaja gărzii. La alcătuirea acestui miraj contribuiseră, în mare măsură, gânditorii, scriitorii, artiştii tineri înrolaţi în cadrul legiunilor verzi. Se făcea, la toate răspântiile, apologia pistolului descărcat în ceafă şi pe furiş, apologia spânzurătorilor ce aveau să se ridice în pieţele publice." (Zaharia Stancu, Drum de întoarcere, Azi, VII, 1938, nr. 7, p. 2916.)

Se ştie îndeobşte că una dintre cauzele importante, mult exploatate, care au provocat migraţia tineretului spre legionarism a fost situaţia materială fără speranţă a contingentelor noi de intelectuali. Eliade s-a referit, încă în 1933, la această situaţie, semnalând că "există 6.000 licenţiaţi universitari fără posturi, fără pâine, fără niciun rost în lume. Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost până acum privită sentimental sau echivoc... Prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei»... D-lor, ăi de mâncaţi şi beţi pe banii noştri, lăsaţi-o mai încet cu «criza» şi cu «vremurile grele», cuvintele astea nu mai conving azi pe nimeni... Nu se teme nimeni dintre dvs. de soluţii directe?" (Mircea Eliade, Mi-e foame, Cuvântul, IX, nr. 2992 din 26 august 1933.) De fapt, acea "mitologie a «crizei»" pe care o lua în deriziune Eliade era o prea apăsătoare realitate şi, în condiţiile strânsorii ei, nimeni - nu numai la noi, dar nicăieri în lume - nu găsea soluţii asanatoare care să asigure tineretului licenţiat slujbe. Disperarea tineretului era acută şi, promiţându-li-se marea cu sarea, se îndreptau spre Garda de Fier care vestea "o ţară ca soarele sfânt de pe cer".

Dar şi după depresiunea crizei economice, situaţia tineretului cu diplome universitare nu se îmbunătăţeşte sesizabil, întreţinându-se ura dirijată împotriva bătrânilor care, ocupând posturile, blochează ascensiunea tineretului. În iunie 1936, acelaşi Mircea Eliade a întocmit, într-un articol, un tablou al situaţiei materiale a exponenţilor noii generaţii (vreo 23 la număr), indicând şi gradul lor de ocupare (ca să utilizăm un termen de ordin statistic).

Cel mai bine plasat era M. Vulcănescu, cu 20.000 lei lunar în calitate de director al Vămilor. Trei erau asistenţi universitari (Eliade, Gh. Ţiţeica, Radu Gyr, între 5.000-8.000 lei lunar), unul era profesor de liceu (Anton Holban), unul era medic (Ion Biberi), unul avocat (Emil Gulian), altul (M. Sebastian) secretar de avocat. C. Noica, Al. Elian, Emil Cioran, Ernest Bernea n-aveau post, deci, nici leafă. Cei mai mulţi erau publicişti şi, după calculele lui Eliade, nu scoteau pe lună mai mult de 6.000 lei lunar. Şi, la sfârşit, insera această judecată acuzatoare: "Dacă Al. Elian sau C. Noica ar fi trăit la 1900 - ar fi fost chemaţi direct la catedre, cum au fost chemaţi d-nii Demostene Russo şi P. P. Negulescu. Nu e deloc de mirare că într-un stat reacţionar şi gherontocrat ca al nostru tinerii să ducă viaţa de mizerii pe care o duc. Nu e de mirare dar e de plâns... Asta în timp ce lumea se lasă condusă de energiile tinerilor şi de valorile spirituale pe care tot un om de ştiinţă, un filozof şi un artist le creează. Câte revoluţii trebuie să facem ca să suprimăm definitiv o asemenea mentalitate reacţionară?" (Mircea Eliade, Diurnele generaţiei tinere, Vremea, IX, nr. 440 din 7 iunie 1936.)

Şomajul intelectual era o grea năpastă, îi lovise şi pe cei mai străluciţi dintre tinerii intelectuali ai vremii. Avea dreptate Eliade, în timpuri aurorale şi-ar fi găsit de îndată posturi şi catedre universitare. N-a fost Maiorescu profesor universitar la 23 de ani şi rector la 24 (asta în 1863-l864)? N-a devenit P. P. Negulescu, în 1893, fără doctorat, conferenţiar de filozofie (profesor titular în 1896) - datorită influenţei decise a lui Maiorescu la Universitatea din Iaşi, iar Mihail Dragomirescu, în acelaşi an şi în aceleaşi condiţii, conferenţiar de estetică la Universitatea din Bucureşti? C. Rădulescu-Motru a ajuns doctor în filozofie, fiind profesor cu sprijinul regelui Carol I în 1906, după ce vreo trei ani a fost bibliotecarul (azi s-ar spune director al bibliotecii) Fundaţiei Carol I, iar colegii săi de generaţie (Negulescu, Dragomirescu, Mehedinţi, Evolceanu, Teohari Antonescu, toţi junimişti) erau deja instalaţi în învăţământ. C. Stere n-ajunsese, în 1901, fără doctorat, la 36 de ani, profesor universitar la Iaşi? Şi Iorga ajunsese profesor universitar în 1894 la 23 de ani. Însă Iorga fusese Iorga. Lista ar putea continua, verificând dreptatea lamentaţiei indignate a lui Eliade din 1936. Dar vremurile se schimbaseră. Catedrele universitare, spre care aspirau fruntaşii noii generaţii, erau ocupate şi nicio speranţă nu licărea la orizontul de aproape. Deloc mai uşoară era situaţia catedrelor liceale, iar din publicistică nu se putea efectiv trăi. Situaţia aceasta deplorabilă, pe unii - cum a fost, dacă e să cred în versiunea Ralea comunicată mie în 1957, Traian Herseni, poate şi Eliade - i-a făcut să se îndrepte spre legionari, care promiteau aderenţilor catedre universitare. (Lui Herseni i-au şi dat.) Nu uit să adaug că această situaţie a constituit şi una dintre argumentaţii pentru diversiunea antisemită. A folosit-o, printre alţii, dintre generaţionişti, Mihail Polihroniade, cel despre care Haig Acterian scria în 1940 că "el a fost dintre noi întâiul care s-a botezat în noua naştere, întâiul care a recunoscut Legiunea Arhanghelului Mihail... Pe M. Polihroniade, Căpitanul îl socotea bunul augur al Legiunii." (Haig Acterian, Mihail Polihroniade, Vremea, XII, nr. 571 din 29 septembrie 1940.) Deci Polihroniade, "bunul augur al Legiunii", acredita, în 1936, că tinerii români cu diplome nu-şi găsesc slujbe pentru că în profesiunile libere au pătruns, după încetăţenirea lor, în mod masiv, evreii. "Deci proletariatul intelectual nu poate fi decât antisemit şi naţionalist. El trebuie să vrea «România a românilor» pentru că numai într-o asemenea Românie mai poate nădăjdui la o bucată de pâine şi o viaţă demnă... Antisemitismul şi naţionalismul nu sunt posibile într-un regim capitalist şi într-o democraţie parlamentară. Prin urmare, consecinţa logică a naţionalismului său, proletariatul intelectual românesc trebuie să fie anticapitalist, antidemocratic, antiparlamentar... Interesele acestei categorii sociale, năzuinţele şi nădejdile ei se confundă cu interesele, năzuinţele şi nădejdile neamului românesc însuşi. De aici răsunetul pe care acţiunea acestui proletariat intelectual, încadrat în marea lui majoritate în mişcarea legionară, îl are în sufletul naţiei." (Mihail Polihroniade, Proletariatul intelectual şi revoluţia naţională, Lumea nouă, V, 1936, nr. 2, p. 63.)

Nu vreau să acreditez ideea că îndreptarea tineretului intelectual spre mişcarea legionară s-ar datora exclusiv crizei economice şi statutului material incert. Sigur că au fost şi alte cauze, pe care le-am menţionat mai înainte. Dar această deznădejde a condiţiei materiale nu trebuie eliminată din calcul, de vreme ce chiar exponenţii de seamă ai acestui tineret intelectual au subliniat-o în chip special.

Eugen Ionescu a denumit fenomenul pe care îl studiez ca fiind unul al rinocerizării. A şi mărturisit-o recent într-un interviu: "Am scris textul în perioada în care Garda de Fier făcea ravagii în România. Erau foarte puţini aceia care se împotriveau demenţei fasciste, care erau de partea democraţiei. Atât de puţini, încât ne întrebam dacă adevărul era de partea noastră, dacă un singur om putea avea dreptate, în pofida majorităţii." (Apud Lettre Internationale, ediţia română, 1993, nr. 2, p. 67.) Rinocerizarea generaţiei lui Eugen Ionescu a fost, o arată şi textul dramatic al ştiutei piese de teatru, un proces. Un proces care a durat şase-şapte ani. Treptat, generaţioniştii îi cădeau victimă, alăturându-se masificării totalitarismului de extremă dreaptă. Şi erau, unii dintre ei, spirite alese, uneori cei mai dotaţi ai generaţiei. Cred că nu e numai interesant dar chiar necesar să surprind fenomenul convertirii, în procesualitatea sa, la câteva personalităţi reprezentative ale generaţiei criterioniste.

Emil Cioran era cel mai tânăr dintre aceştia. Avea cu patru ani mai puţin decât Eliade, cu doi decât Noica, cu şapte decât Vulcănescu. A fost însă repede primit printre generaţionişti, deşi, în perioada strălucită a conferinţelor Criterion s-a aflat vrăjit, numai printre audienţi. Când a debutat în volum cu Pe culmile disperării şi la apariţia Schimbării la faţă a României a descumpănit. Nu i-au împărtăşit opiniile nici congenerii, Noica, Vulcănescu şi chiar Eliade disociindu-se de totala opţiune pentru nelinişte şi dezordine. Înainte de a semna acele manifeste ideologice care sunt amintitele cărţi, Cioran debutează în publicistică poate tot atât de şocant.