Anii treizeci - prefaţă

Citiţi un fragment din această carte.

Z. Ornea s-a numărat printre foarte rarii pasionaţi de istoria ideilor (literare, sociale, politice), într-o perioadă în care era mai uşor să abordezi literatura din unghi estetic decât din unghi ideologic. Trebuie să recunoaştem că esteticul a reprezentat şi o portiţă de scăpare, pentru generaţia noastră, din regimul concentraţionar al cenzurii comuniste. Un marxism rudimentar, şi deseori contradictoriu, făcea riscantă dezbaterea sau istoria ideilor. Studii ca ale lui Z. Ornea încep să apară la noi abia după 1989. Chiar şi studiul său despre Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, a cărui prefaţă la ediţia a treia o aveţi sub ochi, n-a putut apărea când a fost scris, în continuarea aceluia despre Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea din 1980, trebuind să aştepte în sertar cincisprezece ani.

Format, cum altfel?, în spirit marxist, la începutul anilor cincizeci, Z. Ornea n-a fost niciodată un dogmatic. În cărţile lui de după 1966, când a debutat cu o primă versiune a Junimismului, a înfruntat, cel puţin o vreme, riscul dogmatismului, spre a avea apoi brusc de luptat cu naţionalismul brusc redeşteptat de după Tezele din iunie - 1971. Este un paradox al comunismului românesc (şi, dacă e să-l credem pe Czeslaw Milosz, şi al altora) această evoluţie a regimurilor controlate de sovietici de la internaţionalism la naţionalism. Z. Ornea era un om cu convingeri social-democrate. Imediat după revoluţie, s-a bătut cu noile autorităţi pentru bustul lui C. Dobrogeanu-Gherea, dat jos de zelul prostesc al unora de pe soclul lui dintr-o piaţetă bucureşteană, şi nu s-a lăsat până nu l-a văzut la loc. Însă a fi om de stânga era periculos atât în anii cincizeci, dacă nu plăteai tribut celui mai strâmt dogmatism stalinist, cât şi în anii şaptezeci-optzeci, dacă încercai să tratezi cu obiectivitate extrema dreaptă interbelică. Să ne aruncăm ochii pe titlurile principalelor sale cărţi. Junimismul, 1966, cu o a doua ediţie, mult modificată, în 1975, Ţărănismul, 1969, Sămănătorismul, 1970, Poporanismul, 1972, Curentul literar de la "Contemporanul", 1977, Tradiţionalism şi modernitate, 1980, Anii treizeci, extrema dreaptă, 1995, şi biografiile lui Maiorescu, Gherea şi Stere. Ce observăm? Majoritatea se ocupă de curente şi personalităţi considerate o bună bucată de timp reacţionare. A le examina ideologic presupunea, când Z. Ornea s-a decis s-o facă, a le recupera, după ce fuseseră date uitării, şi, apoi, a slaloma printre clişeele marxiste la modă. Ulterior nu mai era deloc prudent să repeţi procedarea, fiindcă însemna să nu fii un bun român criticându-l, de exemplu, pe Iorga şi pe partizanii specificului naţional de la Sămănătorul. Z. Ornea a trecut cu bine acest dublu şi contradictoriu examen de maturitate critică. Studiile lui, de pionierat în multe cazuri, au devenit unele de referinţă.

Desigur, zona practic neacoperită după 1948 este aceea interbelică. Deşi, în interbelic, au existat importante studii de sociologie culturală (datorate lui Zeletin, Lovinescu etc.), unele referitoare chiar la perioada cu pricina, după război, şi din motivele pe care le-am menţionat mai sus, ele n-au mai fost posibile. Când s-a hotărât să radiografieze ideologic şi artistic anii douăzeci şi treizeci ai secolului trecut, Z. Ornea n-avea la dispoziţie nicio bibliografie recentă. Avea în schimb de corectat prejudecăţi cu efecte îndelungate. Unele dintre ele, moştenire a maniheismului ideologic stalinist, împărţeau epoca în două tabere vrăjmaşe, a comuniştilor, respectiv a fasciştilor. Această imagine a interbelicului românesc a rămas aproape neschimbată în istorii recente precum acelea ale lui Fischer-Galaţi sau Catherine Durandin. Când, cu doi ani în urmă, s-a iscat o polemică în jurul unui articol al lui Miklos Támás, problema a fost aceeaşi, şi anume pretinsa incapacitate democratică a intelectualilor români dintre războaie, grupaţi cu mic, cu mare, în tabere extreme. Dacă l-ar fi citit pe Z. Ornea, noii combatanţi pe frontul ideologic ar fi aflat că nici comuniştii cvasiinexistenţi, nici fasciştii, aşa agresivi cum erau, nu deţineau, cel puţin între 1923, anul Constituţiei lui Ferdinand, şi 1938, când Carol al II-lea a lichidat partidele, puterea intelectuală în România, rămasă democratică, în pofida vecinătăţilor geografice care erau, de mai mult sau de mai puţin timp, cucerite fie de comunism, fie de fascism. Meritul lui Z. Ornea este de a fi echilibrat perspectiva asupra celei de-a doua perioade importante din istoria noastră modernă, după aceea a lui Carol I. Informat, dotat cu bunul-simţ al profesionistului, obiectiv şi modest, Z. Ornea ar trebui consultat de către toţi amatorii de ipoteze ideologice referitoare la interbelic. Şi nu numai, desigur.

Ideea originală a celor două cărţi este că jocurile sunt făcute în deceniul al treilea, următorul împingându-le la ultimele consecinţe: "Din orice perspectivă am contempla tabloul perioadei interbelice, avem de constatat că greutatea apasă pe acest al treilea deceniu (care a durat, în fapt, doisprezece ani, pentru că începe în noiembrie 1918 şi sfârşeşte în 1930 [...]. În deceniul următor s-au precizat intenţionalităţi evidenţiate mai înainte, s-au modificat accentele. Dar harta a rămas, în datele ei caracteristice, aceea fixată de răsturnările din deceniul al treilea." Ideea e oarecum neaşteptată. Z. Ornea pare încredinţat că derapajul ideologic şi politic a început în plină afirmare a democraţiei noastre moderne, după Războiul de Întregire. De altfel, e uşor de constatat faptul că anul Constituţiei lui Ferdinand este acela al debuturilor mişcărilor studenţeşti antisemite de la Iaşi sau că mai toate organizaţiile de tip fascist iau naştere înainte de revenirea pe tron a lui Carol al II-lea, ca de altfel şi cele de tip comunist (PCR se desprinde de social-democraţie în 1921). Deosebirea esenţială dintre anii douăzeci şi anii treizeci (ultimii fac obiectul cărţii de faţă) nu e doar una de accent. Democraţia liberală românească rezistă asalturilor extremiste în deceniul al treilea, ea pierzând partida de abia la sfârşitul celui de-al patrulea. Raportul de forţe nu mai e în 1938 acelaşi , fusese cu zece-cincisprezece ani mai devreme. În această privinţă mă despart de concluziile lui Z. Ornea. Sunt gata să accept marea potenţialitate a deceniului al treilea, caracterul lui de laborator pentru toate experimentele ideologice şi politice (în vogă, de altfel, în întreaga Europă), dar cred că stabilitatea regimului şi reformele întreprinse după primul război diferenţiază net acest deceniu de cel următor, tot mai instabil politic şi tot mai aproape acesta de marginea prăpastiei în care îl antrenau extremiştii. În termenii lui Zigu Ornea, dacă în anii douăzeci precumpăneşte "modernitatea" (sincronism, avangardism, europenism), în anii treizeci precumpăneşte "tradiţionalismul" (autohtonism, ortodoxism, legionarism, "trăirism" etc.). Gândirea îmbracă straie ortodoxiste în 1926, când o preia Nichifor Crainic, Manifestul "Crinului Alb" este din 1927, ca să iau două exemple, dar marile polemici ideologice pe tema tradiţiei naţionale datează, toate, din deceniul următor. Ca şi, de altfel, transformarea antisemitismului spontan şi mai degrabă social decît rasial în mişcare politică organizată şi criminală, inspirată de conceptele ariane ale naziştilor. Eminescu însuşi, ostil păturii superpuse negustoreşti (din care nu lipseau evreii) şi nu evreilor ca atare, începe să fie revendicat insistent de naţionaliştii interbelici în anii treizeci. Z. Ornea ştie, fireşte, şi le cîntăreşte cu multă grijă. Cărţile lui deschid un drum neurmat de foarte mulţi deocamdată. Dacă-i lăsăm la o parte pe câţiva, îndeosebi pe Sorin Alexandrescu, autor al unui remarcabil studiu care confruntă discursul politic al extremei drepte interbelice şi acţiunile ei social-politice, nu avem emulaţia necesară.

De acolo de unde va fi fiind, Z. Ornea va fi privind în urmă, aşa cum a făcut-o întotdeauna, fără mânie, aşteptând el însuşi să vadă în ce lumină va aşeza viitorul un trecut de idei şi de pasiuni care sunt departe de a-şi fi pierdut (să fie bine? să fie rău?) actualitatea.