Cea mai faimoasă familie din istoria omenirii

Citiţi un fragment din această carte.

Începând din 1992, de când Bora Ćosić a părăsit Belgradul, trăgând după el un geamantan cât un secol, pentru a se stabili în cele din urmă la Berlin, scriitorul sârb a refuzat cu obstinaţie să mai pronunţe numele oraşului copilăriei sale, numindu-l, în schimb, plin de amărăciune, "locul din care este condus războiul". Acum şase ani, într-un articol apărut în săptămânalul german Die Zeit, Ćosić povesteşte cum a plecat în exil în semn de protest faţă de regimul Milosevic şi faţă de ororile războiului, despre cum şi-a schimbat viaţa şi domiciliul, ca şi cum ar fi trecut "dintr-un secol într-altul". Când războiul s-a strecurat în fosta Iugoslavie "încet, pe furiş, ca un tâlhar" (Slavenka Drakulic), Bora Ćosić avea şaizeci de ani. Publicase peste treizeci de volume de proză şi eseistică, nenumărate articole şi traduceri din literatura rusă. A ales să se mute la Rovinji, oraş croat de coastă, pe atunci perceput de oficialităţile de la Belgrad ca fiind zonă inamică. Emigrând, Ćosić a lăsat în urmă decenii de viaţă, biblioteca, amintirile de pe vremea când făcuse parte din avangarda literară sârbă din jurul lui Vasko Popa, primele volume scrise în cel mai pur stil suprarealist - cu alte cuvinte, tot ceea ce ar fi putut contura deja o carieră de succes.

Deşi alături de autori precum Danilo Kis sau Mirko Kovac, Bora Ćosić este recunoscut de către critica vest-europeană ca fiind unul dintre cei mai originali şi reprezentativi scriitori din fosta Iugoslavie, numele lui este, din păcate, departe de a fi un reper pentru cititorii români. În afară de traduceri sporadice din volumele sale în ediţia românească a revistei Lettre Internationale, de poeziile apărute în antologia primei ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie Oskar Pastior de la Sibiu (2007), de unele evocări sau trimiteri în literatura şi critica de specialitate, autorul nu a beneficiat, până acum, de atenţia publicului român, nefiindu-i tradus niciun volum integral.

Cu atât mai greu este să prezinţi un scriitor de calibrul său, atât de proteic prin varietatea temelor şi a formelor cultivate. Cel mai aproape de cititorul român ar fi, cu siguranţă, filonul satiric-umoristic al operei sale, evocând un "râsu-plânsu" stănescian atât de bine asimilat de cultura română, tocmai pentru că ipostaziază un element fundamental al mentalităţii autohtone. Ştiind cât de apropiat era Nichita Stănescu de scriitorii sârbi, cititorul român nu va fi surprins să găsească în poporul vecin un spirit atât de afin. Volumul satiric Cum erau reparate pianele noastre (apărut în Germania, la editura Suhrkamp, în 1968) sau volumul de faţă ne dau ocazia să descoperim un autor de un umor irezistibil şi de o expresivitate dezarmantă, care nu ezită să se distanţeze şăgalnic de tragedia războiului, ca fiind experienţa altei generaţii, pentru a se retrage apoi într-o melancolie amară, chiar atunci când te aştepţi mai puţin. Alte volume precum Declaraţie vamală sau Călătorie în Alaska, cu conţinut autobiografic asumat, în care autorul încearcă să-şi amintească şi să înţeleagă mai bine mecanismele care au dus la dezastrul iugoslav de la începutul anilor '90, sunt caracterizate printr-un melanj bine calibrat de suferinţă şi luciditate, pe care îl mai găsim poate doar la o Slavenka Drakulic, scriitoarea croată pentru care vizitele repetate la închisoarea din Haga aveau să devină un ritual cognitiv, menit să scoată la lumină motivele care transformă oamenii în monştri, dar şi să documenteze "banalitatea răului". În Declaraţie vamală, de exemplu, Bora Ćosić descrie modul în care birocraţia poate îngenunchea individul, acesta, pus în faţa absurdului, fiind obligat la un exerciţiu de memorie inuman, servind însă tocmai conservării umanităţii: fiindu-i interzis să-şi recupereze biblioteca lăsată în fosta sa locuinţă din Belgrad, autorul reface din memorie lista exhaustivă a cărţilor. Când, în fine, interdicţia de a intra în Serbia îi este ridicată, Ćosić face o călătorie împreună cu soţia, traducătoarea Olga Vlatkovic, în locurile copilăriei, însă aşteptările îi sunt contrazise brutal, simţindu-se aidoma unui surghiunit în Alaska, conştientizând astfel paradoxul oricărui exil: acesta este întotdeauna dublu, manifestându-se atât în ţara de adopţie, cât şi în ceea ce va fi fost cândva patrie, pentru că răstimpul petrecut în străinătate e insurmontabil şi te obligă să priveşti viaţa ca pe un "bilanţ, o colecţie de lucruri stricate sau învechite, o alăturare de nimicuri nefolositoare, o groapă de gunoi a existenţei".

Ar mai fi o caracteristică fundamentală a exilului: acesta e aproape întotdeauna liric. La Berlin, Bora Ćosić a început să scrie poezii, până acum el publicând trei volume. Cum s-a apropiat de poezie povesteşte chiar autorul în prefaţa cărţii Morţii. Berlinul poeziilor mele: "În ianuarie 2000, murise prietenul meu, un scriitor care trăia în Serbia, loc unde, de altfel, acum se moare foarte uşor. Într-o dimineaţă, am aşternut pe hârtie bocetul meu. Mai târziu m-am trezit cu o întreagă carte dedicată prietenilor morţi şi dispăruţi." E clar că, în subteran, textele lui Ćosić poartă acel complex de vinovăţie tipic pentru orice supravieţuitor. Vorbind despre ele, autorul amintea, într-un interviu, o anumită formă de schizofrenie narativă - o parte a textelor fiind scrisă de un "homo philosophicus", cealaltă de un "homo ludens". Cartea Rolul familiei mele în revoluţia mondială e construită tocmai pe dialectica dintre cele două ipostaze ale personalităţii sale.

Cât mai poate fi percepută ca demnă de a fi trăită, viaţa e mereu subminată de acest complex, iar atitudinile vitaliste nu pot fi decât stridente. Altminteri, cu un "bemol" specific discursului oricărui om care a cunoscut catastrofa, nu poţi decât să agiţi spray-ul împotriva ploşniţelor şi să scrii pe pereţi "viaţa e frumoasă". Deşi, după cum ne dăm seama cu toţii în cele din urmă, viaţa e şi foarte complicată, iar uneori destinul uman se transferă şi asupra cărţilor. Scris între 1966 şi 1969, volumul de faţă are şi el o biografie plină de suspans. După apariţie, în 1969, Rolul familiei mele în revoluţia mondială a fost dramatizat şi a avut un succes enorm la public, ceea ce i-a atras suspiciunea autorităţilor, fiind retras de pe piaţă de către cenzură la scurt timp, autorul însuşi primind ani la rând interdicţie de semnătură. Strategia narativă - toate dramele vieţii cotidiene în comunism fiind percepute şi relatate prin prisma mezinului unei familii tipice pentru acele vremuri - nu putea înşela vigilenţa cenzurii. Satira implicită, perceptibilă deja la nivelul aglomeraţiei de personaje - părinţi, mătuşi, colegi, musafiri poftiţi sau nepoftiţi -, sugerând o lume pestriţă uşor răsturnabilă într-un mundus inversus, era greu suportabilă de către sistem.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, venirea aşa-numitei "armate eliberatoare", apoi lipsurile comunismului şi rinocerizarea societăţii sunt reflectate prin viaţa unei "bizare" familii de belgrădeni, în care vocativele curente se degradează, în timp, de la un "pisoiaş" plin de afecţiune la un "boule!" fără apel. Mama cârpeşte şosetele şi calcă pantalonii tuturor bărbaţilor care se perindă prin casă, spală geamurile căţărându-se pe fereastră şi aplecându-se periculos de mult peste pervaz. Unchiul se trezeşte din când în când din picoteală şi întreabă spăimos: "Am mărturisit ceva?". Mătuşile joacă Nu te supăra, frate! cu aerul utilităţii perfecte. Când vecinii intră în casă, copilul se mândreşte cu cărţi ascunse de ai lui prin cele mai nebănuite unghere, însă restul familiei face pe niznaiul. La fel se întâmplă şi când copilul întreabă ce înseamnă cuvântul şaizecişinouă, iar cei maturi, cultivând tabuurile specifice vremii, trebuie să pozeze în neştiutori. Şotii nevinovate, dar atât de revelatoare pentru cotidianul comunist, încă viu şi în memoria publicului român, care-şi va aminti cu siguranţă de rolul zvonisticii în epocă: după război se spune că pe stradă sunt împrăştiate stilouri-bombă, bunicul aşteaptă să vină, în sfârşit, şi momentul în care americanii, de acolo de sus, din avioanele lor, îşi vor face nevoile în capul bieţilor sârbi. Nici armata eliberatoare nu e mai brează, fiind formată din tineri care "sting ţigările pe parchet" şi îi arată copilului cât de vesel poate fi comunismul în schematismul său: "Ofiţerii au cântat, m-au mângâiat pe cap, au băut rachiu şi au vomitat de pe balcon în curte."

Viaţa în familie este relatată lapidar şi cu o candoare sublimată, lipsită de accente patetice: "Tata se tot străduia să se trezească din beţie, bunicul să inventeze formula chimică pentru untul artificial, mama să ne sature oferindu-ne felii din ce în ce mai mici de pâine." Cu toate schimbările istorice şi politice, membrii familiei reuşesc să rămână neschimbaţi, încăpăţânaţi şi refractari faţă de orice transformări, definiţia tangoului ("un pas înainte, doi înapoi") devenind pentru ei sloganul noii lumi de după război. După naţionalizare, când în casă sunt aduşi noi locatari şi toată familia este obligată să se restrângă într-o singură cămăruţă, copilul îşi dă seama că nu pot intra în rândul lumii atât timp cât se tot întâmplă lucruri care îi împiedică să se schimbe. Când tatăl o părăseşte pe mamă şi pleacă la "alta", luând cu el maşina de tocat carne şi termosul, copilul încearcă pentru prima dată spaima de a rămâne orfan, dar îşi aminteşte imediat că aşa ceva nu se poate întâmpla, atâta vreme cât Lenin este oricum tatăl proletariatului, deci implicit şi al lui.

Întrebat acum câţiva ani despre acest volum, care avea să fie reeditat abia după douăzeci şi cinci de ani, Bora Ćosić mărturisea: "Nu-l mai cunosc pe băieţandrul care a scris această poveste." Autorul şi-a mortificat, pesemne, vârsta acelor trăiri, dar experienţa sa e atât de tipică pentru Estul comunist, încât e foarte credibilă pentru cititor. La patruzeci de ani de la prima publicare, avem, în sfârşit, şi traducerea în limba română. Preţ de douăzeci de capitole, din amalgamul de replici, imagini, frânturi de amintiri adunate ca într-un colaj cinematografic se conturează povestea vieţii acestei familii din Belgrad şi, cu ea, povestea oricărei familii dintr-o ţară a "blocului de Est".