Prima lecţie de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina "Doina" din lemn maroniu lăcuit din "camera mică" a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învaţă pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar şi pentru că se spune că dezvoltă atenţia distributivă a copiilor şi, pe termen lung, îi face mai deştepţi.
Profesoară mi-a fost, până la liceu, o colegă de-ale mamei de la singura şcoală de muzică din Constanţa. Prima carte din care m-a învăţat era cu cântece pentru voce. Trebuia să urmăresc un băieţel desenat, în bluză roşie, pantaloni scurţi şi pantofi grena, care cobora şi urca pe o linie verde, şi să-mi mişc degetele odată cu el, pe ritmul versurilor: "Treci, ploa-ie că-lă-toare-re / Că te-a-jun-ge sfân-tul soa-re / Şi-ţi ta-ie pi-cioa-re-le".
Am învăţat să cânt întâi cu mâna dreaptă, apoi cu stânga. Trebuia să ţin mâna "rotund", ca şi cum aş avea o minge în palmă, s-o plimb pe deasupra clapelor albe şi negre şi să-i dau drumul pe câte o notă. Apoi să cobor şi să ridic pe rând degetele, ca şi când ar fi legate de un arc care le trage imediat în sus.
La cinci ani am avut primul recital. Am fost cel mai mic participant la spectacolul care a inaugurat, în 1986, Liceul de Artă Constanţa, unde am făcut muzică de la grădiniţă până într-a XII-a. Pe atunci eram foarte sigură pe mine. Nu-mi era frică să fiu singură pe scenă cu pianul care avea de 30 de ori greutatea mea. În acelaşi an am luat şi primul premiu: locul I la concursul "Copiii cântă patria şi partidul".
În iarna din 1989 cântam într-un spectacol care avea mai multe reprezentaţii la matineu, la Casa de Cultură din oraş. Ultima a fost pe 21 decembrie. După concert am plecat cu mama spre liceu. Tata, profesor de violă, avea ore, iar când am ajuns ne-a întâmpinat cu o veste: a picat Ceauşescu. Am plecat acasă speriaţi că se trage. Am văzut Revoluţia la televizor şi ne-am întors la şcoală abia la 1 februarie. În vacanţa prelungită m-am jucat mai mult decât de obicei, pentru că mama mă trimitea mai rar la studiu.
Studiul, acelaşi pasaj reluat la nesfârşit în speranţa că va ieşi, mă chinuia. Deschideam capacul pianinei, coboram suportul de partitură, deschideam notele, potriveam metronomul şi repetam ore în şir. Dar nu suficiente, deduceam eu din spusele mamei şi din poveştile copiilor-minune pe care-i vedeam la televizor.
Unul dintre ei era Mihaela Ursuleasa, o pianistă din Braşov considerată un geniu. Erau emisiuni despre ea, o arătau la pian, în concerte cu orchestra. Vorbeau şi despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru a ajunge acolo, despre copiii care se jucau în faţa geamului de la camera unde ea studia. Acum câţiva ani am aflat că mica pianistă era de fapt bătută de profesoara care o obliga să studieze până la epuizare. A salvat-o un mare dirijor, Claudio Abado, care a ajutat-o să plece la Viena unde a reînvăţat să cânte la pian. Pe vremea aia însă, Ursuleasa mi se părea exemplul suprem. Sufeream că nu pot să fiu ca ea, deşi erau destui copii care se jucau şi în faţa geamului meu închis.
Din clasa a V-a mama m-a dus la meditaţii cu un profesor universitar. Fusese profesorul ei la Conservator. Mergeam la el acasă, la Bucureşti, cam o dată la două luni. Eu nu pricepeam mare lucru din ce-mi spunea, pentru că vorbea ca pentru studenţi, însă mama îmi traducea.
În acelaşi an, 1991, mama m-a înscris la concursul "Mozart" organizat la Constanţa. Pentru prima probă aveam de învăţat o suită franceză de Bach, piesă lungă şi grea care se cânta la liceu. Mama a stat lângă mine la studiu. Am cântat Bach-ul în prima etapă a concursului, iar comisia mi-a dat nota maximă, zece. A fost una din puţinele ocazii în care mama aproape că n-a avut ce să-mi reproşeze.
Cu timpul am pierdut siguranţa din copilărie. A început să-mi fie frică de scenă, teamă ca am să uit partitura pe care trebuia să o memorez. Ceea ce se şi întâmpla. Am început să învăţ să-mi iau "puncte de reper", să ştiu să încep piesa din diferite locuri, în caz că mă încurc să sar mai departe.
În clasa a X-a am dat un recital la Muzeul de Artă din Constanţa alături de alţi colegi de la liceu, într-o sală cu gresie pe jos, Grigorescu pe pereţi şi un pian cu coadă care suna ca-n baie. Pe-atunci nu ştiam că e ultimul recital în care voi cânta ca solist.
Un an mai târziu, în 1998, mama m-a dus la psiholog pentru că slăbisem foarte mult şi eram mereu deprimată. Medicul mă tot întreba cum se poartă mama cu mine, dacă e autoritară, dacă îşi impune punctul de vedere. După două şedinţe mi-a dat un antidepresiv şi vitamine. Nu m-am întors pentru o a treia şedinţă, iar la antidepresiv am renunţat după prima lună, pentru că mi se părea că-mi dă o fericire artificială. Între timp, mama m-a trimis într-o excursie în Franţa şi Italia, iar la întoarcere mi-a spus că poate am nevoie de o schimbare.
Psihologul îi spusese mamei că are o personalitate atât de puternică încât a anihilat-o pe a mea. Dorinţa ei ca eu să fiu mereu prima, cea mai bună, devenise şi scopul meu în viaţă. Asta însemna program de concurs, cu cel puţin două clase peste nivelul meu. Şi dacă nu faci faţă, devii mediocru, începusem eu să cred.
Când mama mi-a spus că poate ar fi mai bine să renunţ la pian m-am simţit uşurată. Mi-am dat seama că aşteptam de mult momentul ăsta. Părea cel mai firesc lucru din lume, pentru că pianul fusese, de fapt, visul ei. Voia să-mi ofere o viaţă uşoară, cum aveau profesorii înainte de Revoluţie. Dar când m-a întrebat, cu un an înainte să termin liceul, dacă vreau să fiu profesor, i-am spus că nu.
La jurnalism am ajuns din întâmplare, pentru că n-am vrut să devin nici avocat, nici economist, nici doctor. Nici n-aş fi putut, pentru că la liceul de muzică nu prea se face şcoală. Am avut noroc să intru la facultate. Eram prima de sub linie, dar s-au retras trei de deasupra.
În primii ani mă plictiseam la facultate şi mă duceam la Conservator să cânt pe pianul din sala de contrabas a prietenului meu. Făcusem amândoi Liceul de Artă din Constanţa şi venisem împreună la Bucureşti. După câteva săptămâni de repetiţii, l-am acompaniat într-un concurs internaţional ţinut la Conservator. Am avut şi două recitaluri la Constanţa şi, în anul IV de facultate, am cântat împreună la concursul care i-a adus un post la Filarmonica "George Enescu". După ce mi-am dat licenţa am început să lucrez în presă şi n-am mai avut timp pentru repetiţii la pian. De cinci ani îmi promit să-mi fac, dar îl umplu mereu cu pasiuni noi, care se înlocuiesc una pe alta.
Mă aşez însă la orice pian îmi iese în cale - în Carrefour, acasă la mama, acasă la prieteni. Mai ştiu Do major, prima gamă care se învaţă. Degetele sunt ţepene şi se împiedică unele de altele în loc să se articuleze ordonat. Clapele ţăcăne din cauza unghiilor prea lungi. N-am uitat însă cum trebuie atinse pentru a suna puternic, dar fără să ţipe, sau blând, dar fără ca sunetul să fie şters.
Un dialog cu Sandra:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Sandra Scarlat: L-am considerat cel mai puternic dintre potenţialele subiecte personale. Am vrut să povestesc o experienţă care mi-a marcat viaţa şi să transmit un pic din ce am simţit şi gândit atunci.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
S.S.: Cred că spun multe lucruri în cuvinte puţine. Mie aşa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aş fi putut da mai multe detalii, mai multe explicaţii. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aş fi făcut-o.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
S.S.: Să-mi amintesc detaliile, sentimentele.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
S.S.: Varianta finală a fost draftul patru. Cel mai greu mi-a fost la primul, pentru că atunci o parte importantă din povestea vieţii mele a ajuns pentru prima dată pe hârtie.
C.L.: Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
S.S.: Mai mult decât oricând până acum, fiind primul text personal.
C.L.: Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
S.S.: Că mi-este mult mai greu să scriu despre mine decât despre alţii. Procesul întrebare-răspuns, care mi se pare atât de firesc pentru orice text, a fost aici ciudat, inversat. Aveam răspunsul şi trebuia să găsesc întrebarea. Aveam povestea şi trebuia să-i găsesc explicaţia.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.