Maeştrii mei de canto

Cred că aveam paisprezece ani (eram în clasa a IX-a), când am ascultat întâia dată Pink Floyd. Primul meu contact a fost cu o melodie care mi-a pulverizat întregul şablon muzical de până atunci: Echoes de pe albumul Meddle. Pur şi simplu, am înţeles, pornind de la Echoes, că este posibilă şi o muzică de suflet, care să creeze lumi vizionare şi stări şamanice dinăuntrul cărora viaţa să fie şi altceva (desigur, nu ştiam la paisprezece ani ce înseamnă exact şamanismul, însă aveam, să spunem, un soi de palpabilitate apriorică a lui). Dar mai ales sonoritatea Pink Floyd avea să mă deschidă pentru ceva mult mai important şi benefic-fatal pentru viaţa mea, anume pentru muzicalitatea şi vizionarismul poetice.

După Echoes, următorul contact a fost cu Shine on You Crazy Diamond şi cu, de fapt, întregul album Wish You Were Here (unde, pe lângă celebra Shine on You..., melodia mea preferată era Have A Cigar - deşi nu sunt fumătoare). De fapt deodată cu Wish You Were Here am avut acces şi la Dark Side of the Moon, iar aceste două albume mi-au deschis uşa percepţiilor şi a viziunilor în aşa fel încât ea nu a mai putut fi închisă niciodată. Experienţa The Wall a fost cu totul altceva: eram deja în clasa a XI-a când am ingurgitat şi asimilat flămândă rebeliunea anti-Establishment din acest album. Eram deja coaptă pentru a fi anti-destule lucruri. Mult mai târziu am recuperat primele albume marca Pink Floyd şi mai ales experienţa dereglată de la început prin prestaţia-performance a nebunului iluminat Syd Barrett. Atom Heart Mother sau Ummagumma şi Animals şi-au avut rostul lor în timpul meu de învăţăcel.

Le sunt datoare vocilor tăioase-moi, apoi aranjamentelor orchestrale ale celor de la Pink Floyd şi tratamentului lor psihedelic-astral pentru felul în care am învăţat să îmi recit şi să îmi cânt poezia. Pentru că am înţeles cât de important este să creezi lumi sonore şi pâlpâitoare în venele înstelate. Pentru că sonoritatea nu este doar o crustă, ci poate deveni o epidermă vibratoare. Pentru că poţi învăţa de la o chitară electrică nu doar cum să ardă ea corzile vocale, ci şi cum să îmblânzeşti, să spunem, moartea, singurătatea, ori chiar cum să faci din acestea o formă de putere. Pentru că în inefabilul sonor există destule unghere şi locaşuri pentru a captura lucruri tainice şi iniţiatice, chiar dacă nu ştii prea limpede în ce sens. Cred că cei de la Pink Floyd au fost nu doar maeştrii mei de canto, ci şi şamanii stabili, la care am ucenicit.