Jim călăreşte şarpele

Acesta este titlul unui poem (din volumul Oceanul Schizoidian) pe care l-am scris despre Jim Morrison. Toată lumea ştie cine este, cine a fost cel poreclit Regele-Şopârlă, fiindcă buhul i s-a dus îndeajuns de mult şi întrucât a fost idolul mai multor generaţii, fiind recuperat spectaculos la sfârşitul secolului XX şi reingurgitat în relaţie cu sub-cultura drogurilor şi cu un soi de psihedelic barbar, ambele palpabile în albumele formaţiei The Doors (al cărei nume provenea de la celebrul titlu al nu mai puţin cunoscutului Aldous Huxley, The Doors of Perception, care, la rândul său, împrumutase titlul de la un vers faimos semnat de William Blake). Fireşte, prestaţia lui Jim M. trebuie reconsiderată şi din perspectiva poeziei sale (An American Prayer, The Celebration of a Lizard, Wilderness) foarte bine acomodată şi în consonanţă cu muzica şi cu stările de transă ale starului care şoca prin gesturile sale libertine şi provocatoare. Şi mai ales cu dansul său de derviş rotitor halucinat! Jim Morrison a (re)devenit faimos şi datorită filmului iconoclast al lui Oliver Stone, care a ales în rolul fascinantului rebel pe un alt rebel furios (cam pleonastică formulă!), Val Kilmer.

Dar toate acestea sunt deja locuri comune. Poemul în care îl omagiam pe Jim, şi nu oricum, ci punându-l să călărească şarpele cvasi-şamanic care îl mistuia, era, însă, legat de altceva. Întrucât muzica şi cuvintele Regelui-Şopârlă m-au marcat la nivelul poeziei pe care am ajuns să o scriu. Cine vrea să îşi aducă aminte concret de Morrison ca entertainer sonor şi ca gheişă masculină oficiind pe scenă un destul de hipnotic spectacol de seducţie panoramează întâi de toate suita Break on Through to the Other Side (un fel de artă poetică à la longue), The End şi Light My Fire, ajunge apoi la Riders on the Storm şi la demenţiala The Soft Parade, dar nu uită nici People Are Strange sau When the Music's Over. Şi mai sunt destule secvenţe. Eu am învăţat cele mai multe lucruri, însă, din schismele şi rupturile vocii lui Jim Morrison, din alternanţele sale rugoase, răguşite, violente din The Soft Parade, de pildă, la suavele sonorităţi de înger beat şi trist din Indian Summer ori The Crystal Ship; între acestea, exista vocea plictisită şi blazată, mahmură, din Summer's Almost Gone sau Spanish Caravan. Rupturile acestea de voce, ritmând cuvintele după o logică a unui delir asumat, erau nişte lecţii grozave despre cum să scrii şi să cânţi o poezie simţită cu asupra de măsură, poezie netrucată adică. Poezie autentică, cu unghiile înfipte în carne. Poezie vie, nemortificată. Iar acest lucru a fost esenţial pentru mine.