Peter (Pan) Hammill

Nu cred că numele trupei de rock progresiv Van Der Graaf (Generator) este foarte cunoscut în România (poate doar de câţiva excentrici), aşa cum ştiu sigur că numele lui Peter Hammill (sufletul matricial al formaţiei) este aproape anonim şi vag receptat artisticeşte vorbind (deşi Hammill este inclusiv poet, şi încă unul bun, a se vedea volumele Killers, Angels, Refugees şi Mirrors, Dreams, Miracles). Există în România doar câţiva fani ai trupei şi ai solistului, dintre care cel mai adecvat monograf Van Der Graaf şi al lui Peter Hammill ar putea fi Corin Braga (are toate albumele VDG şi PH solo, vreo cincizeci), iar altul, la fel de pasionat, este un poet din Sângeorz Băi, Marin Mălaicu-Hondrari; mai exista unul la fel de obsedat de Peter Hammill, în Piteşti, era politehnist (prin anii '80) şi se numea Marius (nu îmi mai aduc aminte numele lui de familie) - poate mai sunt şi alţii, numărabili pe degete.

În ce mă priveşte, însă, această formaţie şi mai ales liderul ei au avut o influenţă atingătoare (să spun aproape devastatoare?) asupra poeziei mele, mai exact asupra felului în care, de la un punct încolo, am început să scriu texte altfel, făcându-le să conţină şi o sonoritate specială. Prima lovitură în moalele auditive şi cuvântătoare ale capului am primit-o pe la 19 ani, pe când eram studentă şi am avut acces la două albume superbe (ambele din 1970, deşi eu le-am ascultat doar în anii '80): H to He Who Am the Only One şi The Last We Can Do Is Wave to Each Other. Au mai urmat alte albume magistrale precum Pawn Hearts, Still Life, World Record. Apoi Peter Hammill însuşi a produs o puzderie de albume solo (care mai de care mai tulburătoare, amintesc într-o ordine aleatorie doar Out of Water, Over, What Now?, Nadir's Big Chance, Chameleon in the Shadow of the Night, In Camera), care se potriveau cu şi în acelaşi timp erau altceva decât stilul Van Der Graaf (Generator). Ca să nu mai vorbesc de impresionanta operă rock compusă de Peter Hammill, pornind de la povestirea lui E. A. Poe - The Fall of the House of Usher.

Deşi primele melodii receptate de mine din Van Der Graaf (Generator) sunt astăzi, poate, nişte sonorităţi depăşite şi prăfuite, e vorba de Killer, House with no Door, The Emperor in His War Room, Lost, Darkness şi Refugees (în principal), de la acestea am deprins destul de mult pentru un anumit gen de scriitură: frângerea lăuntrică secţionată cu bisturiul, fineţea psihologică a gesturilor de harakiri simbolic, singurătatea împătrită şi tocată la bani mărunţi, creierul bolnav de lepră de sine, dostoievskianismul sau mai exact post-dostoievskianismul adaptat pentru sfârşitul de secol XX, melancolia stridentă etc. Nu am deprins aceste chestiuni ca teme (doar le ştiam şi eu din literatură şi din propria experienţă), ci la nivelul sonorităţii construite magistral pe linia unui existenţialism rafinat, foarte punctual altfel, cu tuşe ascuţite, ritualice, obsedante.

Ulterior, m-am fixat pe alte compoziţii performante: Yellow Fever sau Wondering sau This Side of the Looking Glass şi câte şi mai câte (am un top de vreo 20 de melodii realmente excepţionale). Vocea lui Peter Hammill a fost esenţială: întrucât a izbutit performanţa să facă inclusiv din falset o sonoritate năucitoare. Este, cred, cea mai complexă voce a secolului XX, în muzica progresivă, purtându-şi auditoriul într-un Neverland inefabil şi inimitabil. Probabil de aceea l-am rebotezat pe muzician Peter (Pan) Hammill. Uneori mă gândesc la Peter Hammill ca la singurul Gustav Mahler al rockului progresiv. De fapt, ştiu sigur că lucrurile stau aşa.