Compoziţia începe diafan (paradoxal), mizând pe vocea ascuţită şi răguşită a lui Robert Plant, gândită însă ca o incantaţie picurată cu destulă perversitate. Apoi, treptat, ritmul se accelerează, chitara devine tranşantă, iar ceea ce până atunci făcuse vocea lui Plant, începe să facă, fireşte, chitara profesionistă a lui Jimmy Page, construind o simfonie de sine stătătoare, independentă de cântecul propriu-zis, glosând sonor pe imaginea unei spirale. Dar vocea lui Robert Plant se înăspreşte mai apoi şi recuperează chitara, sau mai exact chitara lui Page recuperează vocea lui Plant şi împreună realcătuiesc simfonia dorită.
Şi aici există o structură contrapunctică, însă pulverizată, fragmentară, vocea şi chitara îşi au, la urma urmei, fugile lor solitare. Spiralarea cântecului este, însă, cea care m-a hipnotizat: nu de la început, efectul se face simţit doar după ce asculţi Stairway to Heaven de vreo cinci ori, iar a zecea oară poţi chiar percepe vibraţiile secţionate, clandestine, suite pe vocea lui Plant şi pe chitara lui Page. Le doresc succes alpiniştilor pe spirala Led Zepp, sau mai lejer şi prieteneşte spus, le doresc succes căţărătorilor!
Post-scriptum: Kashmir îmi place aproape la fel de mult ca Stairway to Heaven.