Uneori, foarte rar, îi visez pe Pink Floyzi la începuturile lor. Este un fel de a spune. E unul şi acelaşi vis, ca şi cum ar fi reprogramat în creierul meu. Mai exact visez părul lung al lui Dave Gilmour, de care sunt lipite capetele celorlalţi membri ai trupei. E şi Syd Barrett acolo, întotdeauna, ca o maimuţică-mascotă, brunetă foc. Capul lui seamănă cu autoportretele lui Caravaggio.
Niciodată nu am auzit în vis vocile Pink Floyzilor, niciodată. Lucrul acesta m-a mirat, întrucât cu Pink Floyzii nu am ce discuta (precum cu Mr. Lynch, de exemplu), ci doar ce auzi. Dar ei nu cântă niciodată în visul meu. Doar părul blond şi lins al lui Gilmour pluteşte ca o perdea din mărgele, tatuată cu chipurile celorlalţi. Syd, ce-i drept, îmi trage uneori cu ochiul, dar fără niciun înţeles. Iar eu ştiu întotdeauna că el este cel mort.
P.S.: Pe Jim Morrison nu l-am visat niciodată, deci nu voi scrie despre el în acest sens oniric. Sau, mai exact, nu mi-am adus niciodată aminte că l-aş fi visat. Fiindcă este deosebire între visul visat şi visul narativ (cel reamintit).
(fragment dintr-un articol publicat în Suplimentul de cultură, 6 septembrie 2008)