Contra-criza: dezvoltarea democraţiei

Toată lumea vorbeşte despre criză. În consecinţă, toată lumea vorbeşte despre anti-criză. Şi, în plină criză-anticriză (dualitate blocantă şi blocantă, imposibil de rezolvat dialectic, dacă nu cumva "depăşirea", "sinteza" hegeliană va fi ajuns să însemne, pur şi simplu, revenirea la status quo ante, tocmai pentru ca nicio criză să nu mai reprezinte vreo posibilitate de a crea ceva nou, de a depăşi înseşi condiţiile crizei), noi şi noi crize nu încetează să apară: aşa-numita "gripă porcină", de exemplu, sau "piraţii somalezi".

Odată instalaţi pe fundal de criză, în cîmpul crizei, este normal ca tot ceea ce survine să aibă chip, formă, "format" de criză. După "lupta împotriva terorismului", un nou "front" se deschide acum, "lupta cu criza", numai că, în cazul crizei, autorităţile, şi în primul rînd cele americane, nu se mai arată atît de alegre şi de tranşante în a identifica şi în a combate vinovaţii. Brusc, nu mai există vinovaţi, ci fenomene impersonale, suprapersonale. America nu este Irakul, nu este Afganistanul, nu este Kosovo. Deşi tocmai actuala criză financiară globală mi se pare un act de terorism concertat, iar mediul financiar global ar trebui privit ca o adevărata Al Qaeda acţionînd dinăuntrul lumii civilizate.

Binomul criză-anticriză reprezintă un binom fals non-dialectizabil, blocat în mod interesat în dualitate. Criza, şi mai ales condiţiile permanent producătoare de criză nu pot fi depăşite, soluţionate dialectic decît prin contra-criză. Criza trebuie concepută ca o bună ocazie, ca o adevărată "pleaşcă" istorică, aşa cum ar spune Ministrul român al Culturii, Toader Paleologu, pentru a crea ceva nou, pentru a ieşi, istoric, din cîmpul crizei. Deoarece binomul criză-anticriză reprezintă un fals antagonism, o falsă contradicţie, fiind, de fapt, o complicitate: aşa-zisa "anticriză" este o continuare a crizei. De criză, deocamdată, prin aşa-zisele "măsuri anticriză", nu profită decît tocmai creatorii crizei, care transferă pe spinarea societăţilor, a cetăţenilor, costurile rezolvării crizei, profitînd de "anticriză" exact în acelaşi fel în care au produs criza: nu cum să producem sur-plus, supra-plus din plus, supravaloare din valoare, supramuncă din muncă, ca în capitalismul clasic şi ca în marxismul clasic, ci, culmea, culme a dexterităţii distructive, cum să obţinem plus din minus, mai mult, infinit din minus.

Anticriza este supraprofit din criză, de pe urma crizei. Dar, deocamdată, nu un supraprofit financiar, ci unul politic, prin intimidarea şi supraîmpovărarea cetăţenilor: surplus de putere din supraprecaritatea produsă de criză.

Singura soluţie cu adevărat dialectică la binomul complice criză-anticriză n-o poate constitui decît contra-criza. Tocmai acum, cînd sîntem mai afectaţi şi mai slăbiţi, este momentul oportun pentru a acţiona, pentru a lărgi şi extinde, inventîndu-i noi forme, democraţia. Deoarece criza-anticriză este folosită tocmai împotriva democraţiei. Criza, produsă în abstracţiunea sferei financiare (care, la rîndul ei, nu reprezintă decît încercarea disperată de relansare în mediu virtual, pur semiotic, a unei economii tot mai imposibile în mediu real), este transferată acum, sub formă de anti-criză, în sfera politicului. Sursa de profit a fost deplasată, pe rînd, din economia reală în speculaţia financiară, ceea ce a produs criza, iar acum este transferată, cu titlu de anti-criză, în politic. Ceea ce trebuie distrus, hegelian depăşit, este ceea ce aş putea numi prezumţia de reprezentativitate sau, scuzaţi barbarismul, prezumţia de rezumabilitate.

Lansez discuţia (şi formularea problemei) în următorii termeni: vreme de 200 de ani, s-a susţinut şi s-a inculcat, pur ideologic, că democraţia poate fi rezumată la piaţă (deci la economic) şi la alegeri (ca exclusivitate politică). Că democraţie asta, atît înseamnă: piaţă şi alegeri.

Nu societatea este în criză. Societatea este întotdeauna creatoare. Economia şi, mai ales, aroganţa rezumativă a democraţiei sînt în criză. "Ei", adică puterea, este în criză, şi vor să transmită criza societăţii, pentru a obţine supraprofit politic din hiperdeficitul economic, prin schimbarea registrului. Aici trebuie să intervină contra-criza.

Să profităm de criza lor şi să extindem democraţia noastră. Căci, aşa cum vom vedea, se discută mult, în vremea din urmă, în mediile creativ-academice, nu în cele militante, despre lărgirea şi despre rafinarea democraţiei.

Un singur progres, o singură dezvoltare substanţiale sînt posibile, în ordine general umană: progresul şi dezvoltarea democraţiei. Numai democraţia poate fi făcută să progreseze, să se dezvolte. Şi tocmai aici progresul a fost blocat, fiind transferat, ca iluzie a progresului, în tehnologie, de pildă, ca să ni se ia ochii. Democraţia nu este dată. Pentru a fi garantată şi menţinută, ea trebuie permanent creată, re-creată, re-inventată. Şi nu utopic, prin formule ad hoc, ci pornind tocmai de la invenţiile şi de la creaţiile imanente ale societăţii, care întotdeauna, însă, se prezintă în negativ, ca negativitate. Or, în ordine umană, negativitatea este primordială, este întotdeauna primă: smulgere din amorf, din nediferenţiat, din omogen, din otova, sculptură de sine din bloc. Hominizarea şi individuarea presupun negaţia, opoziţia. Negaţia, opoziţia nu sînt secunde, nu par derivate decît faţă de indistinctul prim, care de fapt este în afara "şirului", fiind minus, haos, pre-creaţie. Abia cu negaţia şi ca negaţie începe afirmarea pozitivă, creaţia.

Criza şi anticriza nu reprezintă o veritabilă opoziţie, ci o amplificare şi o continuare a crizei "cu alte mijloace". Binomului de complicitate criză-anticriză nu i se poate opune cu adevărat decît contra-criza de lărgire a democraţiei.

Contra-criza este singura replică substanţial democratică, substanţial dialectică, substanţial creatoare la (anti-)criză, la criza anti-crizei, la anti-criza ca stabilizare şi ca socializare, ca încercare politică de substanţializare socială a unei crize care nu reprezintă decît punerea abstract-financiară, formal-semiotică, detaşat manipulatoare în criză a economiei substanţiale. Nici societatea, nici economia substanţială nu sînt în criză. În criză nu este decît economia nevoilor artificial create, economia mărfurilor formale: economia semnelor şi a cifrelor, şi a dominaţiei libidinal-emoţionale prin intermediul lor. Substanţial, conţinuturile noii democraţii, ale democraţiei extinse, socializate, există deja, dar aşteaptă să fie recunoscute, constituite, constituţionalizate.

Există substanţă. Deconstrucţia adjudecată de către putere (deconstrucţia filosofică fiind tocmai denunţarea deconstrucţiei obiective, din lucruri, a deconstrucţiei-ca-putere), destrucţia lumii prin semnele puterii nu va izbuti niciodată decît în mod formal.

Criza este criza artificială a unei economii artificiale, a unei economii planificate a artificiului şi a de-substanţializării artificiale. Anti-criza este încercarea politică de substanţializare socială a crizei financiar-artificiale a economiei substanţiale. Contra-criza este replica substanţei democratice căutînd să-şi creeze dinăuntru, prin creştere, formele proprii.

Strategii de artificializare în lanţ versus contra-strategie de creştere, de creaţie de realitate.