Noua democraţie

Viaţa direct şi continuu constituţională. Mai mult: constituantă. Productivitatea, faptul vital, caracteristic şi coexistent vieţii, de a-şi produce implicit, automat, şi propriile legi, propria Constituţie. Viaţa este direct, spontan politică.

Altfel spus, "capacitatea de a-ţi pune propriile întrebări fără a te lăsa intimidat de niciun bun-simţ, oricît de mic ar fi numărul celor care le înţeleg şi indiferent de importanţa aparent scăzută a mizelor", "capacitatea de a nu renunţa la propriile tale probleme indiferent de presiunea pe care o exercită asupra ta discipline mai prestigioase sau instituţii mai solid instalate" (Bruno Latour, Politiques de la nature. Comment faire entrer les sciences en démocratie, Paris, La Découverte, 1999, 2004; Politics of nature: how to bring the science into democracy, Harvard University Press, 2004).

"Noua vîrstă, post-reprezentativă, a democraţiei"; "democraţia permanentă a neîncrederii faţă în faţă cu democraţia episodică a legitimităţii electorale (...) contrafort"; "democraţia respingerii (...) democraţia proiectului (...) poporul-veto"; "democraţia electorală s-a erodat, democraţiile bazate pe exprimare, pe implicare şi pe intervenţie s-au consolidat"; "contra-democraţia a precedat democraţia electoral-reprezentativă"; "viaţa democraţiei e structurată de tensiunea dintre sfera electoral-reprezentativă şi universul contra-democratic"; "un mod de gîndire propriu-zis constituţional al dreptului la rezistenţă"; "suveranitate complexă"; "Fichte (...) interzicerea candidaturilor electorale"; "rebelul, opozantul şi disidentul"; "suveranitatea negativă a poporului"; "reflecţie a societăţii asupra ei înseşi (...) comunitate lucrînd public la propria ei infrastructură mentală şi civică"; "acţiune a societăţii asupra ei înseşi"; "activitatea democratică (...) depăşeşte cu mult cadrul unic al instituţiilor electoral-reprezentative"; "între puterea pur informală a opiniei sau a intervenţiei militante şi dispozitivul strict constituţional rămîne în întreg spaţiu de explorat"; desemnarea deţinătorilor puterii "precare" prin "tragere la sorţi"; "legitimare «slabă» prin tragere la sorţi şi putere «tare» de supraveghere"; "mult mai mult decît simpla desemnare populară conducătorilor, controlul cetăţenesc este cel care defineşte democraţia (...) alegerile au sfîrşit prin a se impune ca un fel de instituţie democratică totală"; şi, mai ales, "cetăţenii nu mai visează să cucerească puterea pentru a o exercita" etc. (Pierre Rosanvallon, La contre-démocratie. La politique à l'âge de la défiance, Seuil, 2006; sublinierile mele).

O nouă vîrstă, o nouă "etapă", un nou "spirit" caracterizează nu numai democraţia şi gîndirea asupra democraţiei, noua teorie a democraţiei sau teoria noii democraţii, ci şi gîndirea filosofică, gîndirea propriu-zisă, modul de a gîndi realitatea, de a reflecta asupra actualităţii, pornind de la actualitate. Vîrstei "post-electorale" sau "post-reprezentative" a democraţiei îi corespunde noua gîndire "post-critică", constructiv-constituţională. Noii teoreticieni ai democraţiei (din rîndurile cărora multe alte nume, europene dar şi nord-americane, ar putea şi ar merita să fie citate) nu se mai rezumă doar la a critica incompletitudinea democraţiei, care, aşa cum spune acelaşi Pierre Rosanvallon, nu a suferit, de 200 de ani încoace, nicio mutaţie interioară majoră în ceea ce priveşte reprezentarea şi construirea legitimităţii. Ci regîndesc radical constituţional democraţia însăşi. Noi forme de facto ale democraţiei aşteaptă să fie conceptualizate şi instituţionalizate, constituţionalizate de jure. Democraţia se extinde, se rafinează, se complică, se dezvoltă. În ordine esenţial, substanţial umană, singura dezvoltare, singurul progres pe care trebuie să ni-l imaginăm posibil este tocmai în ordinea democraţiei, chiar dacă, pe urmele modernităţii, noi ne-am obişnuit să delegăm progresul şi dezvoltarea în ordine economică, ştiinţifică, civilizaţională. Adevărata civilizaţie o dă, însă, democraţia.

Dar democraţia, ca atare, nu este dată, ci trebuie permanent rediscutată, re-creată. Ea nu poate fi asigurată şi consolidată decît prin extindere, prin re-constituţionalizare permanentă.

Or, noua constructivitate, noua creativitate constituţională a gîndirii filosofice continuă activitatea pur critică, analitică, a ceea ce am putea numi marea epocă a deconstrucţiei. Gînditori precum Latour sau Rosanvallon (dar şi mulţi alţii) continuă în pozitiv marea generaţie finală, hipercritică, a lui Foucault, Deleuze, Derrida & comp. Acolo unde aceştia din urmă au săpat, noii gînditori vin să construiască noi temelii. Infinitelor şi radicalelor, cu adevărat abisalelor genealogii ale modernităţii şi ale democraţiei, care nu au făcut decît să atragă atenţia asupra găurilor, asupra golurilor superficial, ad hoc acoperite, expediate, care ameninţă dinăuntru impunătoarele edificii de putere ale instituţiilor modern-democratice, le ia locul acum şantierul de reconstrucţie. Pe firul şi pe armătura negativităţii dezvăluite a modernităţii democratice, se structurează acum reconceptualizarea, reconstrucţia democraţiei. Nu degeaba a spunea, la începutul anilor '90, Bruno Latour, în titlul unei cărţi devenite emblematică, "N-am fost niciodată moderni" (Nous n'avons jamais été modernes. Essai d'anthropologie simétrique, La Découverte, 1991, 2000). Modernizarea trebuie reluată, abia începută - altfel. Modernitatea a rămas virtuală pentru că s-a consumat pripit, accelerat, în forme în acelaşi timp deviate şi extreme tocmai pentru că expediate. Noii gînditori, noul spirit constructiv-constituţional al gîndirii filosofice umple ceea ce generaţia anterioară a săpat, eliberînd locul de improvizaţii literal împietrite, monumentalizate, sacralizate. Asta înseamnă adevărată continuitate în istorie. Asta înseamnă eveniment istoric.

Asistăm - şi ar trebui să participăm - la pozitivarea negativului. Or, această nouă gîndire, constituţional-reconstituantă, a democraţiei analizează şi încearcă să conceptualizeze, pentru a instituţionaliza democratic, o multitudine de forme comune ale vieţii din societăţile contemporane, dar pe care nici măcar noi înşine, "autorii" lor, nu le înţelegem (deşi le presimţim), dar care, lipsite de o teoretizare adecvată, sînt uşor descalificate, delegitimate ab ovo de către modul tradiţional de organizare a democraţiei.

De exemplu, aşa-numitul vot negativ, sau abstenţionismul electoral, sau multiplicarea unor instanţe independente de evaluare şi de expertizare. Toate acestea par forme larvare, vag deviante, construcţii ad hoc, cu o justificare şi o legitimare democratică slabă, difuză, dacă nu total inexistentă. Or, noua gîndire post-critică le judecă în pozitiv, ca afirmări încă neelaborate ale unei mutaţii de profunzime în perceperea, gîndirea şi constituirea în comun a democraţiei.

Esenţială mi se pare observaţia lui Rosanvallon conform căreia cetăţenii nu mai doresc să cucerească puterea, adică să se supună "formatului" democraţiei tradiţionale, ci doar s-o controleze, s-o supravegheze şi, mai ales, s-o exercite altfel, în forme complementare încă necodificate politic: politică extra-politică.

Rezumînd, scurtcircuitînd şi, desigur, anticipînd, se poate spune că noi, în tot ce facem social, dar mai ales atunci cînd alegem, judecăm, pronunţăm verdicte asupra puterii, evaluăm şi notăm puterea - şi tocmai asta este puterea noastră, puterea proprie societăţii, care ţine să-şi afirme propriile modalităţi de a exercita puterea, tocmai aceasta este puterea politic-cetăţenească pe care visăm, deocamdată, s-o exercităm, dar care încă nu este recunoscută, legitimată, codificată ca putere legitimă, ca forme legitime democratic de exercitare extins politică a unor puteri specifice.

În sînul democraţiilor, asistăm la o decisivă deplasare, re-centrare de la momentul electoral, intermitent institutiv, pe care se bazează vechea democraţie, la conţinutul propriu-zis al mandatului, la ce se întîmplă între două momente electorale canonice.

Şi nici de vechiul mit al democraţiei directe sau participative nu este vorba. Ci de afirmarea unor puteri indirecte, care să nu ne confişte, aşa cum se întîmpla în democraţia ateniană, vieţile, dar nici să nu ne lasă pradă discreţionarismului legitimării exclusiv aritmetice prin urne.

În tot ce facem, şi mai ales atunci cînd alegem, noi judecăm, ne afirmăm ca nişte cetăţeni-judecători. De aceea votul pare negativ. De fapt, votul fiind forma unică de exprimare a voinţei colective, conţinutul infinit pozitiv al acesteia este distorsionat, inversat, fiind nevoit să-şi afirme pozitivitatea într-un mod negativ. De aceea trebuie lărgită, rafinată, diversificată şi, mai ales, permanentizată democraţia: constituţionalitatea de fond a societăţii, caracterul constituant al voinţei colective trebuie să-şi găsească forme adecvate, pe măsură, în acord. Pozitive.

Noului cetăţean-judecător trebuie să i se alăture noul cetăţean-expert. Două lucruri ar fi, aici, de spus, două teme de lansat.

1.Noul rol al mass-mediei este tocmai acela de a forma cetăţeni-experţi, cetăţeni-judecători. În marea de informaţii, care domină şi descurajează, dez-informînd tocmai prin flux, trebuie să apară meta-informaţiile, informaţiile despre informaţii. Şi, oarbă, la fel ca şi societatea, media chiar asta, de multe ori, şi face, instrumentează spontan procese civice, în acelaşi timp contra-politice şi extra-judiciare, afirmînd forme autonome, sui generis, de exercitare a puterii şi lărgind democraţia. Dar aceste noi forme şi noi atitudini par deviante dat fiind că nu sînt codificate şi recunoscute constituţional. Din de facto, ele trebuie să devină de jure. Şi tocmai aici ar putea şi ar trebui să se definească noul rol, noua funcţionalitate socială, extins, propriu, specific politică, a intelectualilor.

2.Apariţia pe scena politică, în agora, a expertizei-experienţă. A avea dreptul să judeci modul de exercitare a unui mandat politic nu mai trebuie să depindă doar de experţi calificaţi. Experienţa comună, individual-colectivă, devine expertiză de judecare. Am dreptul să judec puterea şi, eventual, să-i revoc reprezentanţii exclusiv pe baza experienţei mele sociale particulare, a istoriei mele, a "poveştii" mele individuale (de aici, vom vedea, rolul central democratic, în noua democraţiei, al literaturii şi al artelor).

Dar toate aceste mutaţii extra-cadru, pe care n-am făcut decît să le sugerez aici, trebuie conceptualizate şi codificate tocmai prin regîndirea şi prin lărgirea cadrelor democraţiei. Opinia, bagatelizată, relativizată şi, deci, neutralizată de gîndirea politică liberală, trebuie să devină permanent constituţională. Noile forme, încă "sălbatice", ale exigenţei de consultare transversal şi mobil socială nu spun, nu cer altceva. Atîta doar că, deocamdată, pentru moment, conţinutul lor vital afirmativ, pozitiv, este obligat să se afirme "fără acte în regulă" (cum spune acelaşi Latour), în afara unor proceduri recunoscute, admise, constituţional codificate.

Neconceptualizarea şi neconstituţionalizarea noilor forme de democraţie extinsă, ale noilor forme de putere, nu poate decît să le pervertească, făcîndu-le să ameninţe şi să submineze, dinăuntru, dar ca din afară, democraţia. Şansa ar putea deveni pericol.

Cine îşi poate permite acest risc, acest dans cu noii cîini de pază care, neadmişi în Cetate, ar putea să se sălbăticească, devenind lupi? Riscul ca viitorii nou-născuţi ai democraţiei să devină nişte avortoni monstruoşi dat fiind că nu au fost lăsaţi să se nască normal şi să fie înscrişi în starea civilă este foarte mare.

Din păcate, atît politicienii, cît şi intelectualii curenţi, de consum, par a fi cu totul străini de aceste mişcări tectonice care ar putea face ca viitorul sănătos să devină existenţă larvară, spectrală. Tot pe travaliul colectiv al societăţii trebuie să ne bazăm. Încetînd, însă, a mai privi lucrurile, noile forme, irepresibile, de manifestare a democraţiei ("reflecţie a societăţii asupra ei înseşi (...) comunitate lucrînd public la propria ei infrastructură mentală şi civică"), doar în forme tradiţionale deviante, negative, depăşite, inadecvate: pat al lui Procust.