Viaţa direct şi continuu constituţională. Mai mult: constituantă. Productivitatea, faptul vital, caracteristic şi coexistent vieţii, de
a-şi produce implicit, automat, şi propriile
legi, propria
Constituţie. Viaţa este direct, spontan
politică.
Altfel spus, "capacitatea de
a-ţi pune propriile întrebări fără a te lăsa intimidat de niciun
bun-simţ, oricît de mic ar fi numărul celor care le înţeleg şi indiferent de importanţa aparent scăzută a mizelor", "capacitatea de a nu renunţa la propriile tale probleme indiferent de presiunea pe care o exercită asupra ta discipline mai prestigioase sau instituţii mai solid instalate" (Bruno Latour,
Politiques de la nature. Comment faire entrer les sciences en démocratie, Paris, La Découverte, 1999, 2004;
Politics of nature: how to bring the science into democracy, Harvard University Press, 2004).
"Noua vîrstă,
post-reprezentativă, a democraţiei"; "democraţia permanentă a neîncrederii faţă în faţă cu democraţia episodică a legitimităţii electorale (...) contrafort"; "democraţia respingerii (...) democraţia proiectului (...)
poporul-veto"; "democraţia electorală
s-a erodat, democraţiile bazate pe exprimare, pe implicare şi pe intervenţie
s-au consolidat";
"contra-democraţia a precedat democraţia
electoral-reprezentativă"; "viaţa democraţiei e structurată de tensiunea dintre sfera
electoral-reprezentativă şi universul
contra-democratic"; "un mod de gîndire
propriu-zis constituţional al dreptului la rezistenţă"; "suveranitate complexă"; "Fichte (...)
interzicerea candidaturilor electorale"; "rebelul, opozantul şi disidentul"; "suveranitatea negativă a poporului"; "reflecţie a societăţii asupra ei înseşi (...) comunitate lucrînd public la propria ei infrastructură mentală şi civică"; "acţiune a societăţii asupra ei înseşi"; "
activitatea democratică (...)
depăşeşte cu mult cadrul unic al instituţiilor electoral-reprezentative"; "între puterea pur informală a opiniei sau a intervenţiei militante şi dispozitivul strict constituţional rămîne în întreg spaţiu de explorat";
desemnarea deţinătorilor puterii "precare" prin "tragere la sorţi"; "legitimare «slabă» prin tragere la sorţi şi putere «tare» de supraveghere"; "mult mai mult decît simpla desemnare populară conducătorilor,
controlul cetăţenesc este cel care defineşte democraţia (...) alegerile au sfîrşit prin a se impune ca un fel de instituţie democratică totală"; şi, mai ales, "
cetăţenii nu mai visează să cucerească puterea pentru a o exercita" etc. (Pierre Rosanvallon,
La contre-démocratie. La politique à l'âge de la défiance, Seuil, 2006; sublinierile mele).
O nouă vîrstă, o nouă "etapă", un nou "spirit" caracterizează nu numai democraţia şi gîndirea asupra democraţiei, noua teorie a democraţiei sau teoria noii democraţii, ci şi gîndirea filosofică, gîndirea
propriu-zisă, modul de a gîndi realitatea, de a reflecta asupra actualităţii, pornind de la actualitate. Vîrstei
"post-electorale" sau
"post-reprezentative" a democraţiei îi corespunde noua gîndire
"post-critică",
constructiv-constituţională. Noii teoreticieni ai democraţiei (din rîndurile cărora multe alte nume, europene dar şi
nord-americane, ar putea şi ar merita să fie citate) nu se mai rezumă doar la a
critica incompletitudinea democraţiei, care, aşa cum spune acelaşi Pierre Rosanvallon, nu a suferit, de 200 de ani încoace, nicio mutaţie interioară majoră în ceea ce priveşte
reprezentarea şi construirea
legitimităţii. Ci regîndesc radical
constituţional democraţia însăşi. Noi forme
de facto ale democraţiei aşteaptă să fie conceptualizate şi instituţionalizate, constituţionalizate
de jure. Democraţia se extinde, se rafinează, se complică, se dezvoltă. În ordine esenţial, substanţial umană, singura
dezvoltare, singurul
progres pe care trebuie să
ni-l imaginăm posibil este tocmai în ordinea
democraţiei, chiar dacă, pe urmele modernităţii, noi
ne-am obişnuit să
delegăm progresul şi dezvoltarea în ordine economică, ştiinţifică,
civilizaţională. Adevărata civilizaţie o dă, însă,
democraţia.
Dar democraţia, ca atare, nu este
dată, ci trebuie permanent
rediscutată,
re-creată. Ea nu poate fi asigurată şi consolidată decît prin
extindere, prin
re-constituţionalizare permanentă.
Or, noua constructivitate, noua creativitate
constituţională a gîndirii filosofice continuă activitatea pur critică, analitică, a ceea ce am putea numi
marea epocă a deconstrucţiei. Gînditori precum Latour sau Rosanvallon (dar şi mulţi alţii) continuă
în pozitiv marea generaţie
finală, hipercritică, a lui Foucault, Deleuze, Derrida & comp. Acolo unde aceştia din urmă au
săpat, noii gînditori vin să construiască noi
temelii. Infinitelor şi radicalelor, cu adevărat abisalelor
genealogii ale modernităţii şi ale democraţiei, care nu au făcut decît să atragă atenţia asupra
găurilor, asupra
golurilor superficial,
ad hoc acoperite,
expediate, care ameninţă dinăuntru impunătoarele edificii de putere ale instituţiilor
modern-democratice, le ia locul acum
şantierul de reconstrucţie. Pe firul şi pe armătura
negativităţii dezvăluite a modernităţii democratice, se structurează acum
reconceptualizarea, reconstrucţia democraţiei. Nu degeaba a spunea, la începutul anilor '90, Bruno Latour, în titlul unei cărţi devenite emblematică,
"N-am fost niciodată moderni" (
Nous n'avons jamais été modernes. Essai d'anthropologie simétrique, La Découverte, 1991, 2000). Modernizarea trebuie reluată, abia începută - altfel. Modernitatea a rămas virtuală pentru că
s-a consumat
pripit, accelerat, în forme în acelaşi timp
deviate şi
extreme tocmai pentru că
expediate. Noii gînditori, noul spirit
constructiv-constituţional al gîndirii filosofice
umple ceea ce generaţia anterioară a
săpat, eliberînd locul de improvizaţii literal împietrite, monumentalizate, sacralizate. Asta înseamnă adevărată
continuitate în istorie. Asta înseamnă
eveniment istoric.
Asistăm - şi ar trebui să participăm - la
pozitivarea negativului. Or, această nouă gîndire,
constituţional-reconstituantă, a democraţiei analizează şi încearcă să conceptualizeze, pentru a instituţionaliza democratic, o multitudine de forme
comune ale vieţii din societăţile contemporane, dar pe care nici măcar noi înşine, "autorii" lor, nu le înţelegem (deşi le presimţim), dar care, lipsite de o teoretizare adecvată, sînt uşor
descalificate, delegitimate ab ovo de către modul tradiţional de organizare a democraţiei.
De exemplu,
aşa-numitul vot negativ, sau
abstenţionismul electoral, sau multiplicarea unor instanţe independente de evaluare şi de expertizare. Toate acestea par forme larvare, vag deviante, construcţii
ad hoc, cu o justificare şi o legitimare democratică slabă, difuză, dacă nu total inexistentă. Or, noua gîndire
post-critică le judecă
în pozitiv, ca afirmări încă neelaborate ale unei mutaţii de profunzime în perceperea, gîndirea şi constituirea în comun a democraţiei.
Esenţială mi se pare observaţia lui Rosanvallon conform căreia cetăţenii nu mai doresc să
cucerească puterea, adică să se supună "formatului" democraţiei tradiţionale, ci doar
s-o controleze,
s-o supravegheze şi, mai ales,
s-o exercite altfel, în forme complementare încă necodificate politic: politică
extra-politică.Rezumînd, scurtcircuitînd şi, desigur, anticipînd, se poate spune că noi, în tot ce facem social, dar mai ales atunci cînd alegem,
judecăm, pronunţăm verdicte asupra puterii, evaluăm şi notăm puterea - şi tocmai asta este
puterea noastră, puterea proprie societăţii, care ţine
să-şi afirme propriile modalităţi de a exercita puterea, tocmai aceasta este puterea
politic-cetăţenească pe care
visăm, deocamdată,
s-o exercităm, dar care încă nu este recunoscută, legitimată, codificată ca
putere legitimă, ca forme legitime democratic de exercitare
extins politică a unor puteri specifice.
În sînul democraţiilor, asistăm la o decisivă deplasare,
re-centrare de la
momentul electoral, intermitent institutiv, pe care se bazează
vechea democraţie, la
conţinutul propriu-zis al mandatului, la ce se întîmplă
între două momente electorale canonice.
Şi nici de vechiul
mit al
democraţiei directe sau
participative nu este vorba. Ci de afirmarea unor
puteri indirecte, care să nu ne confişte, aşa cum se întîmpla în democraţia ateniană, vieţile, dar nici să nu ne lasă pradă discreţionarismului legitimării exclusiv aritmetice prin
urne.
În tot ce facem, şi mai ales atunci cînd alegem, noi
judecăm, ne afirmăm ca nişte
cetăţeni-judecători. De aceea votul
pare negativ. De fapt, votul fiind forma unică de exprimare a voinţei colective, conţinutul infinit
pozitiv al acesteia este distorsionat, inversat, fiind nevoit
să-şi afirme
pozitivitatea într-un mod
negativ. De aceea trebuie lărgită, rafinată, diversificată şi, mai ales,
permanentizată democraţia:
constituţionalitatea de fond a societăţii, caracterul
constituant al voinţei colective trebuie
să-şi găsească forme adecvate, pe măsură, în acord. Pozitive.
Noului
cetăţean-judecător trebuie să i se alăture noul
cetăţean-expert. Două lucruri ar fi, aici, de spus, două teme de lansat.

1.Noul rol al
mass-mediei este tocmai acela de a forma
cetăţeni-experţi, cetăţeni-judecători. În marea de
informaţii, care domină şi descurajează,
dez-informînd tocmai prin flux, trebuie să apară
meta-informaţiile, informaţiile despre informaţii. Şi, oarbă, la fel ca şi societatea, media chiar asta, de multe ori, şi face, instrumentează spontan
procese civice, în acelaşi timp
contra-politice şi
extra-judiciare, afirmînd forme autonome,
sui generis, de exercitare a puterii şi lărgind democraţia. Dar aceste noi forme şi noi atitudini par deviante dat fiind că nu sînt codificate şi recunoscute
constituţional. Din
de facto, ele trebuie să devină
de jure. Şi tocmai aici ar putea şi ar trebui să se definească noul rol, noua funcţionalitate socială, extins, propriu, specific politică, a
intelectualilor.

2.Apariţia pe scena politică, în agora, a
expertizei-experienţă. A avea dreptul să judeci modul de exercitare a unui mandat politic nu mai trebuie să depindă doar de
experţi calificaţi. Experienţa comună,
individual-colectivă, devine
expertiză de judecare. Am dreptul să judec puterea şi, eventual,
să-i revoc reprezentanţii exclusiv pe baza experienţei mele sociale particulare, a istoriei mele, a "poveştii" mele individuale (de aici, vom vedea, rolul central democratic, în noua democraţiei, al
literaturii şi al
artelor).
Dar toate aceste mutaţii
extra-cadru, pe care
n-am făcut decît să le sugerez aici, trebuie conceptualizate şi codificate tocmai prin regîndirea şi prin lărgirea
cadrelor democraţiei. Opinia, bagatelizată, relativizată şi, deci, neutralizată de gîndirea politică liberală, trebuie să devină permanent
constituţională. Noile forme, încă "sălbatice", ale
exigenţei de consultare transversal şi mobil socială nu spun, nu cer altceva. Atîta doar că, deocamdată, pentru moment, conţinutul lor vital afirmativ, pozitiv, este obligat să se afirme "fără acte în regulă" (cum spune acelaşi Latour), în afara unor
proceduri recunoscute, admise, constituţional codificate.
Neconceptualizarea şi neconstituţionalizarea noilor forme de democraţie extinsă, ale noilor forme de putere, nu poate decît să le pervertească,
făcîndu-le să ameninţe şi să submineze,
dinăuntru, dar ca din afară, democraţia. Şansa ar putea deveni pericol.
Cine îşi poate permite acest risc, acest dans cu noii cîini de pază care, neadmişi în Cetate, ar putea să se sălbăticească, devenind lupi? Riscul ca viitorii
nou-născuţi ai democraţiei să devină nişte avortoni monstruoşi dat fiind că nu au fost lăsaţi să se nască normal şi să fie înscrişi în starea civilă este foarte mare.
Din păcate, atît
politicienii, cît şi
intelectualii curenţi, de consum, par a fi cu totul străini de aceste mişcări tectonice care ar putea face ca viitorul sănătos să devină existenţă larvară, spectrală. Tot pe travaliul colectiv al societăţii trebuie să ne bazăm. Încetînd, însă, a mai privi lucrurile,
noile forme, irepresibile,
de manifestare a democraţiei ("reflecţie a societăţii asupra ei înseşi (...) comunitate lucrînd public la propria ei infrastructură mentală şi civică"), doar în forme tradiţionale deviante, negative, depăşite, inadecvate: pat al lui Procust.