Eminescu pentru toţi - Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, de Dan C. Mihăilescu

Cu proiectul Despre omul din scrisori, deschis prin analiza epistolarului eminescian, Dan C. Mihăilescu intră abrupt într-un paradox. Cărticica lui s-a născut dintr-o profundă antipatie faţă de e-mailuri, "trepidante, reci şi sleite", încercând să ne smulgă din "imperiul nenorocit al acestor file, insert, delete, send, fwd". În stilul său atât de plastic, criticul ajunge să echivaleze neutrele messages şi attachments cu nişte "clămpăniri de fălci de rechin". Botul înfricoşător al timpurilor noi va înghiţi pe nemestecate hârtia cerată a căldurii intime şi idealismului, a "curăţiei armonioase şi energetismului firesc" din scrisorile tradiţionale.

Paradoxul e că autorul şi-a conceput cartea în orizontul de aşteptare al unui public foarte tânăr, pe gustul şi pentru uzul elevilor de liceu, a căror profundă simpatie faţă de comunicarea prin internet şi prin telefonia mobilă nu mai trebuie probată. Dan C. Mihăilescu nu se adresează unui cerc al specialiştilor, ci unor prezumtivi cititori care au (încep să aibă) cu totul alt cod cultural decât cel al criticului şi istoricului literar. Cu cât prăpastia dintre generaţii şi dintre receptori (unul avizat şi critic, celălalt, consumator hedonist şi inerţial) este mai mare, cu atât pariul acestui volum pare să fie mai dificil.

Scriitura efervescentă marca Dan C. Mihăilescu se înscrie aici în coordonatele unui stil preponderent expozitiv, cu abundenţă de citate şi "retorici potrivite" din scrisorile lui Eminescu. "Ştiţi care este cuvântul-cheie care ne lipseşte nouă astăzi?" îi întreabă direct pe junii corupţi de email autorul nostru aproape sfătos. "Pasiunea", răspunde el îndată. "Să ne înţelegem", punctează peste câteva pagini, în aceeaşi linie a comunicării transgeneraţioniste. Să-i apropie de eul eminescian pe cei "încremeniţi în spaimele şcolare", iată ţinta şi miza cărţii sale.

În locul unei înnoiri exegetice, avem aşadar mai degrabă o rearticulare a datelor de mult cunoscute, la care se adaugă, providenţial, corpusul de corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, publicat în 2000. Consider, ca şi Dan C. Mihăilescu, că acea apariţie editorială este cea mai importantă din perioada postrevoluţionară şi că efectele ei sunt departe de a fi epuizate. Mai întâi, a răsturnat teza geniului nepământean agasat de hachiţele unei femeiuşti oarecare, dovedind, dimpotrivă, implicarea afectivă a lui Eminescu şi reciprocitatea unei adevărate iubiri. Iar apoi, a oferit criticilor şansa nesperată de a recompune, prin consistentul element confesiv, nu numai episoade umbrite din biografia lui Eminescu, dar şi fundalul realmente omenesc al unei figuri abstractizate, mitizate de Poet. În această direcţie îşi duce demonstraţia şi Dan C. Mihăilescu. "Sublimul de pământ", formula oximoronică livrată acum nouă ani în cronica amplă şi serială din 22, înseamnă tocmai reîncărcarea cu uman a mitului, restabilirea greutăţii naturale a unui scriitor pierdut de mult printre formule goale.

Reîncărcarea se face în sens figurat, dar şi la propriu, întrucât criticul îşi preia cronica din 2000, transformând-o într-un capitol consistent (pp. 23-93) al cărţii de faţă. Interpretarea nu datează, fiindcă nu e circumstanţială, iar forma ei de expunere de atunci - un reportaj viu, însufleţit, emoţional - contribuie la plăcerea lecturii de acum. Prin faţa ochilor ne trec siluete de critici, editori, jurnalişti culturali ori oameni de televiziune care nu ştiu, pur şi simplu, cum să apuce şi să valorifice revelaţia corespondenţei inedite Mihai Eminescu - Veronica Micle. "Fiorosul" Cătălin Ţîrlea face o emisiune "incredibilă" în care preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor afirmă că volumul de corespondenţă n-ar fi trebuit publicat. Într-o emisiune de pe un alt post, Florin Călinescu (o, tempora! ) se arată scandalizat că Veronica Micle îi spunea lui Eminescu, în particoler, "Miţule băiet drag", iar poetul naţional o alinta "Momoţelule". Cristian Tudor Popescu se întreabă, într-un editorial, "cum e posibil ca un autor de înălţimea spirituală a lui Eminescu să producă asemenea texte «caragialeşti», de suspinător de mahala, fie şi în regim privat". Toată această receptare caldă, de primă instanţă, reapare în cartea Despre omul din scrisori, suplimentând autenticitatea de secol 19 printr-una de la finele secolului următor. Momentele de viaţă domestică eminesciană sunt montate, cu dexteritate, printre primele episoade ale criticii de întâmpinare.

Şi unele, şi altele îşi câştigă expresivitatea din ponderea excepţională a poeziei eminesciene, aflată în nucleul dur al canonului nostru literar. Când o auzim pe vecina de bloc mângâindu-şi soţul cu apelativul "Miţule", ne putem amuza (mai ales dacă Miţu e o matahală burtoasă şi hirsută), nu şi mira. Când însă Miţu se arată a fi "poetul nepereche", echivalarea ne enervează sau ne încântă; ne tulbură, în orice caz, fiindcă tot accesând palierele pline ale Operei cu majusculă am cam uitat de parterul existenţial al lui Eminescu. Lângă mişcarea ideilor şi sensibilităţii sale artistice, lângă viziuni şi obsesii structurante, va trebui să reamplasăm şi să redistribuim gestica firească a unui om restituit biografiei sale: tânăr, bărbat, român, moldovean în malaxorul gazetăriei bucureştene, îndrăgostit nu numai de lirica sa, ci şi de Bălăuca aceasta căreia îi scrie epistole caragialiene în formă şi eminesciene în conţinut. Bun cunoscător şi mai vechi admirator al textelor lui Caragiale, Dan C. Mihăilescu face câteva paralele pline de savoare între personajele "ultimului fanariot" şi eul epistolar al unui scriitor şi gazetar care-i dispreţuieşte până la limita violenţei pe grecii stricăcioşi de spirit românesc. Înţelegătorul soţ Ştefan Micle e perfect în rolul lui Trahanache: "Eminescu mi-e cunoscut. Totodată cunosc şi sentimentele Veronicăi pentru talentul său poetic. Crezi, dragă Petre, că numai dânsa e captivată de versurile lui Eminescu? Aş, toate femeile din Iaşi îl admiră, îl citesc, îl adoră ca pe un copil al muzelor". Iar despre tânărul amant, nimeni altul decât poetul nostru naţional, "juri că joacă-n Chiriac". O noapte furtunoasă: "...m-ai înnebunit dumneata. Dumneata să-mi tragi păcatul! Am vrut să mă omor adineaori în curte... Încai să mor lângă tine, cum am trăit". Şi un fragment de scrisoare furtunoasă: "N-am nici viaţă, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine. Ţie-ţi trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea".

Însă Eminescu din scrisori nu e doar un personaj din teatrul lui Caragiale, un alt Rică Venturiano sensibil şi retoric, energetic şi dezolat. Cu anii 1879-1883, arată pe bună dreptate criticul, ne aflăm "în miezul biografiei şi înaintea căderii" eminesciene, în adâncul unui maelstrom (terifiant ca în proza lui Poe) din care omul suprasolicitat, uzat, aproape terminat nu va mai putea ieşi la lumină. Alterarea şi destrămarea ireversibilă a fiinţei apar în scrisori de o teribilă luciditate autoscopică, Eminescu fiind totodată bolnavul cronic, fizic şi sufleteşte, şi medicul de oameni care analizează şi expune boala. În aceste contorsionări şi autoreflectări epistolare, Eminescu este, aşa zicând, un personaj al lui Eminescu însuşi, scăpând de mărcile (devenite) caragialiene ale discursului amoros şi recăzând în abisul propriei filozofii. Dan C. Mihăilescu va cita o suită de fragmente din scrisorile caracteristice pentru această reasumare, încheind cu cea mai impresionantă pagină din corespondenţa inedită. E o pagină în care marele poet şi filozoful autodidact, gazetarul public şi epistolierul privat, scriitorul din om şi omul din scriitor apar deodată, sub o sutură perfectă şi cu o coerenţă insuportabilă: "Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar? Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă".

Pariul unui Eminescu pentru tineri, e probabil că Dan C. Mihăilescu l-a câştigat.