Grupul numărul cinci - Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, de Matei Vişniec

Cu a doua pagină a romanului Sindromul de panică în Oraşul Luminilor de Matei Vişniec, când un domn de modă veche, la o cafenea pariziană, îl întreabă pe narator: "Sunteţi autor sau personaj?", plonjăm în plin textualism postmodernist. "Plin" e un fel de a spune, fiindcă în ultimii douăzeci de ani, pe teren autohton, textualismul a devenit, dintr-un principiu mobil al inventivităţii artistice, o reţetă cvasi-banală de preparare a unor produse literare indigeste. O formă goală, umplută de către diverşi autori cu orice altceva decât proză de calitate: consideraţiuni poetice şi filozofice, pagini de jurnal mereu prea lungi, fişe de lectură, epistole către camarazii "optzecişti" şi dispute previzibile cu propriile personaje. Excepţiile (trilogia lui D. Ţepeneag, Orbitor, I, al lui Mircea Cărtărescu, Pupa russa a lui Gheorghe Crăciun) nu fac decât să confirme regula manufacturieră a seriei.

În rândul excepţiilor trebuie plasat şi romanul de faţă, care utilizează tot arsenalul textual (de la autoreferenţialitate şi amestecarea realităţii cu ficţiunea, într-un continuum "texistenţial", la autogenerare şi multiplicare en abyme a palierelor prozei), neomiţând însă... romanul ca atare. Pentru autorul steril sau inconsistent, a ne povesti pe zeci de pagini cum scrie el la o carte, eventual cea mai bună carte a tuturor timpurilor, şi cum se întrerupe frecvent, fiindcă ba sună telefonul, ba miaună de foame pisica, e un mod de a face proză. Scriitorii rataţi şi editorul obscur din Sindromul de panică... se confruntă exact cu această problemă, ridicată la putere statistică: în epoca globalizării, aproape toată lumea scrie şi aproape nimeni nu mai citeşte. "Ca nişte muşte, aşa veniţi toţi la Paris", le spune cu năduf domnul Cambreleng, editorul fără editură, numeroşilor aspiranţi la gloria literară. Şi cei care roiesc în jurul lui, aşteptând cu emoţie să le fie citite manuscrisele şi să capete măcar un firav semn de încurajare, nu îndrăznesc să-l contrazică.

Domnul de modă veche, pe numele lui Pantelis Vassilikioti, e lovit chiar cu propriul manuscris - voluminos - în cap, fiindcă iarăşi, spre exasperarea domnului Cambreleng, a folosit în scris persoana I. Totuşi, problema lui este mai complexă: ştiind prea multe limbi, acestea îşi amestecă, în paginile înnegrite, cuvintele şi expresiile. Babilonului parizian îi corespunde astfel un Babel textual. Jaroslava, pragheza refugiată la Paris în august 1968, se confruntă cu o altă dificultate. După ce primul ei roman, scris cu o cunoaştere aproximativă a limbii franceze, a avut un enorm succes (scriitură infantilă, de mare prospeţime şi originalitate ş.a.m.d.), următoarele n-au mai interesat pe nimeni. De patruzeci de ani la Paris, Jaroslava e o femeie şi o scriitoare care suferă de a nu mai fi (re)cunoscută. Şi mai tragicomic este exemplul lui Hung Fao, intelectual chinez fugind de comunism şi ajuns până în nucleul establishment-ului artistic. Parisul cultural este la picioarele, la mâinile lui. Când ştirile despre masacrul din Piaţa Tien An Men fac înconjurul lumii, Hung Fao, care scrie de ani buni romane anticomuniste, primeşte Premiul Nobel pentru literatură. După care, fulgerător (comprimă Matei Vişniec intervalul), el este totalmente uitat. La recepţia dată în onoarea laureatului Hung Fao, după ce-l ascultă cu mare politeţe, toţi invitaţii se reped la bufet, regrupându-se apoi în jurul celor care deţin cu adevărat puterea culturală: cutare editor, cutare critic literar, cutare mecena... Timp de o oră, Hung Fao e întreţinut de un nefericit "responsabil cu francofonia", care nu mai ştie ce subiecte de conversaţie să improvizeze. Dincolo de comicul absurd al scenei (specialitatea dramaturgului Vişniec), este de înţeles şi de vizualizat Sistemul care, în fond, o explică. Piaţa, capitalismul consumist, l-a creat şi l-a vândut pe Hung Fao fiindcă exista o fază de interes şi, implicit, o cerere masivă. Când interesul public s-a dus, scriitorul dispare.

În jurul domnului Cambreleng apar şi evoluează asemenea fantome auctoriale, scriitori de cărţi care au fost odată vii, actualmente mâzgălitori de semne ce nu mai interesează pe nimeni. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, este Matei Vişniec însuşi, auto-distribuit ca personaj în propriul roman; şi care are, prin aceasta, un anume ascendent asupra celorlalţi. Până şi el însă ascultă cuminte teoriile şi sfaturile practice ale experimentatului editor, ale cărui cărţi editate nu le-a văzut nici unul dintre aspiranţi, dar care se comportă cu o autoritate asumată. Distopia livrescă (în sensul cel mai propriu) conturată de Matei Vişniec în Sindromul de panică în Oraşul Luminilor face din domnul Cambreleng nu un demiurg rău, ordonând şi siluind după propriile criterii literatura ce se scrie în jurul lui. Până la urmă, în lumea (piaţa) întoarsă din romanul pe care l-am parcurs, editorul parizian funcţionează ca un reper de normalitate şi un corector, pe spaţii mici, al aberaţiilor structurale. Toţi scriu; şi totul s-a mai scris. Nu se mai citeşte, fiindcă literatura, orice tip de literatură, toate genurile, formele, reţetele au fost deja epuizate, clasate, depuse în memoria culturală. Noutăţile sunt fumate, criticii sunt blazaţi, publicul se ţine numai după vedetele-efemeride. Parisul a devenit, în ultimii cincizeci de ani, un cimitir pentru artiştii lumii. Librăriile sunt ticsite de cărţi moarte sau pe cale de a muri, nişte abatoare cu cadavre între două coperţi, ce vor fi trimise în curând la topit. Salonul Internaţional al Cărţii oferă, periodic, imaginea dezolantă a scriitorilor aşezaţi la standuri, cărora absolut nimeni nu le cere autograf.

Pe acest fundal al unei apocalipse de supraconsum şi uzură culturală, grupul numărul cinci, încropit de domnul Cambreleng, are misiunea de a salva ce se mai poate salva. Lângă scriitorii rataţi ori în curs de ratare regăsim personaje, aşa zicând, conexe: chelnerul cocoşat şi tăcut de la cafeneaua Saint-Médard, unde îşi fac veacul aspiranţii; un patron de cafenea, Georges, ahtiat după ştiri, până în clipa în care are revelaţia manipulării mediatice; un consilier bancar, FranÎois Comte, care şi-a tot făcut notiţe în nişte carnete verzui; o frumoasă şi delicată librăreasă, Faviola. Cu toţii ajung să compună un clan de rataţi iluminaţi, o confrerie scriind încrucişat şi acţionând la comanda energică a editorului fără editură. Când nu compun, sub îndrumarea acestuia, texte în diferite stiluri (naraţiuni cu fraze date; pagini despre sexualitatea obiectelor sau a cuvintelor; chiar şi fragmente la persoana I, dar, obligatoriu, numai în cadru diaristic), încearcă să îmbunătăţească situaţia cuvintelor "bolnave" şi a autorilor "schingiuiţi" prin dezinteresul public. Într-o desfăşurare de comando şi într-o improvizaţie atent regizată, ei acţionează la unison şi îl salvează pe un biet scriitor ai cărui ochi, la Salonul Internaţional de Carte, privesc în gol. Domnul Cambreleng îi cere o carte cu dedicaţie, alţi doi stau răbdători la "coada" creată, unul îl fotografiază, cineva apare cu o cameră de filmat: din nimic se creează o îmbulzeală la care visează orice scriitor, o afluenţă de public adunat după principiul turmei şi stimulată mecanic. N-are a face. În urma acţiunii bine puse la punct de grupul nr. 5, un scriitor contemporan, măcar unul, îşi găseşte fericirea. Aici şi acum: "În timp ce domnul orb Lajournade se agita cu un microfon enorm, cocoşatul evolua cu aparatul de filmat în jurul nefericitului, asupra căruia proiecta şi lumina puternică a unui reflector. Succesul operaţiunii noastre de salvare era ca şi asigurat. Acest simulacru de mediatizare atrăgea brusc tot felul de gură-cască, inclusiv amatori de literatură dezorientaţi gata să cumpere tot ce era cât de cât o valoare sigură, adică mediatizată. În general, în momentul în care noi plecam de la locul faptei, lăsam în urma noastră un om cu moralul redresat, înconjurat de câteva muşte venite să nu piardă ocazia de a cunoaşte un adevărat scriitor. Domnului Cambreleng nu-i plăcea să refacă traseul pentru a constata, după un sfert de oră sau după treizeci de minute, dacă micul bulgăre de zăpadă lansat de noi la vale de pe vârful muntelui se transformase în avalanşă. Omul nostru era lăsat pe mâna larg deschisă a tuturor posibilităţilor, deci a neantului. Iar când ieşeam, la ora închiderii, de la târgul de carte, depuneam lângă una din pubele toate cărţile cumpărate în cursul operaţiunilor noastre de comandă succesive. Salvam uneori, în felul acesta, câte zece suflete pe zi şi ne simţeam atât de fericiţi, atât de utili." (p. 241). Pentru sufletul chinuit de autor, în apocalipsa consumistă, post-postmodernistă, finalul rămâne deschis, deci şi salvarea e relativă. Însă rataţii şi aspiranţii lui Cambreleng nu-şi ratează, de data aceasta, episodicul rol providenţial.

Cu inteligenţă, umor fin, o anumită tuşă nostalgică şi o adevărată virtuozitate în schimbarea planurilor narative, Matei Vişniec reuşeşte la rândul lui, prin acest roman admirabil, să recondiţioneze creativ ce se mai poate recondiţiona din redundantul nostru textualism prozastic.

Citiţi un fragment din Sindromul de panică în Oraşul Luminilor aici.