Mihail Gălăţanu
Poeme amniotice
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 100 p.
În pofida aparenţelor de generaţie boemă, regăsim printre "nouăzecişti" câţiva autori importanţi care scriu şi publică ritmic, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie creatoare, dar într-o ramă de indiscutabil profesionalism literar. Marile cărţi sunt rare: momente faste, izolate în care activitatea stăruitoare, "orizontală", a unui scriitor câştigă dintr-odată numeroase trepte, ducând spre transfigurare, altitudine, unicitate artistică. Iar majoritatea poeţilor dau ce au mai bun într-o tinereţe rapidă, incandescentă, după care îşi supravieţuiesc fie prin volume inerţiale, tot mai inconsistente şi mai previzibile, fie prin experimente forţate şi riscante, cu rezultate şi mai îndoielnice.
Apreciez la Mihail Gălăţanu, în primul rând, tenacitatea cu care îşi scrie şi rescrie poezia, la două decenii şi mai bine de la debutul exploziv. Ultimii ani îl arată preocupat nu numai de propria lume (şi scenografie) lirică, dar şi de problema descoperirii unui unghi cât mai bun de perspectivă şi asalt vizionar. Nombrilismul Autorului conştient, ca nimeni altcineva, de condiţia sa de excepţionalitate, poza aceasta "nouăzecistă" şi gestica însoţitoare fac loc, pe spaţii tot mai largi, unei modestii reale, unei smerenii aproape creştineşti. De la Burta înstelată (2005) la Inima de diamant (2006) şi de la aceasta la recentele Poeme amniotice, se observă efortul poetului de a găsi o combinaţie cât mai bună între organicitatea viziunii şi productivitatea utilizării ei, îndrăzneală imaginativă şi retractilitate reflexivă, blasfemie şi psalm.
Volumul nou se deschide printr-o dedicaţie ("Mamei mele, Ioana, care de patruzeci de zile nu mai locuieşte doar în lumea aceasta") care va da, inevitabil, greutate şi gravitate existenţială versurilor ce urmează. Jocurile de cuvinte, bufoneriile scandaloase, expresiile licenţioase, întorsăturile post-avangardiste de condei iconoclast se vor mai rări. Din viaţa personală a scriitorului, lovită prin moartea mamei, poezia lui va desprinde o miză pe care va încerca, din răsputeri, să o susţină. Unul dintre cele mai relevante poeme e Sacul în care am încăput, în care fiul nenăscut stă în pântecul unei mame nepieritoare, mereu tânără şi zâmbitoare. Utopia lui Mihail Gălăţanu este regresivă, un film dat înapoi până la întunericul cald al paradisului amniotic: "Pântecul e sacul în care am încăput,/ eu singur şi cu lumea toată. Eu singur/ împreună cu lumea toată./ Pântec divin! Şi sac cusut la gură! Închisoare delicioasă,/ În care viaţa mea se lăsa depănată. Depanată. Trepanată. Direct/ pe creier./ Viaţa mea se lăsa scursă în pântec,/ Loc în care n-aveam să mă mai întorc niciodată,/ pentru că niciodată nu am ieşit./ Pântecul era pajiştea cusută la gură./ Pe care aveam să mă plimb, după moarte, viaţa toată".
Între autorul versurilor şi personajul care le traversează, identificarea e aproape totală: însă nu pe conturul real al identităţii sociale, ci într-un curent subteran de adâncime fantasmatică. Prin apele tulburi ale acestor fantasme se întrezăreşte şi figura maternă, smulsă nu atât morţii, cât vieţii noastre omeneşti redusă ca întindere, implacabilă ca deznodământ. Apare o tensiune, aici, între vechea ipostază a poetului (autorul autoeroizat ca protagonist) şi cea mai nouă, a unui nenăscut pasiv, legat şi legănat placentar de o mamă ocrotitoare. Natura ofensivă a poeziei lui Mihail Gălăţanu, abundenţa şi virulenţa proiectărilor în exterior se văd contrate, dacă nu cenzurate, de această profundă, "delicioasă" intimitate: "Mă apropii prea mult de naştere. Mă apropii periculos./ Din cale afară. Mă apropii de naştere ca de-un abis. Ca pe brânca/ Unei prăpăstii/ Stau/ Şi din apa tuturor curcubeilor/ Beau"; "Ce chip te vezi acolo, ce scriere cu trăsături, ce rună,/ Este această naştere în mama mea?// Ce buchisire barbară şi dureroasă/ Ca ruperi de ape,/ Ca ţipete şi icneli de sudoare ale muncilor facerii,/ De la mama mea grea rămasă?// Cum să scrii cu oameni în alţi oameni? Cu elitre în alte elitre?/ Cu ochi de orbi peste alţi ochi de orbi? Cu metehne peste/ metehne? Beteşuguri peste beteşuguri, răni peste răni? Sângele/ nostru curge în cruguri. Ca stelele"; "Peste morţi trec, şăgalnic,/ nepăsătoare tăvăluguri.// Şi, în primul rând, tăvălugul istoriei noastre. Peste carnea noastră/ tânără, îndârjită, tare, frumoasă. Lasă urme adânci. Şi privind la/ toate acestea, tu, nenăscutul, îţi acoperi faţa/ Şi plângi" (Prolog).
Nenăscutul cu ochii nedesfăcuţi, dar plânşi, intră în coliziune cu eroul preferat al lui Mihail Gălăţanu (el însuşi), distribuit în roluri de competitor disponibil şi învingător detaşat. În acelaşi Prolog, vechiul M. Gălăţanu, parcă provocat de cel mai recent, se întoarce pentru a-i da replica. Aproape amuzant e că identitatea tare, ce se va impune negreşit oriunde şi oricând, începe să lucreze pe chiar acest teren moale al eului nenăscut, neprofilat. "Sunt, deja, din burtă, cel mai mare cântăreţ al lumii"; "Iubesc, deja, pe toate femeile lumii"... De la Elegiile increatului se va trece, curând, la o naştere neobişnuită, memorabilă, "răpăitoare", "năprasnică". Moliciunea informului, plutirea fiinţei neînchegate sub "clopotul de apă" al uterului rămân cumva în urmă. Din coaja oului ţâşneşte un pui care se va înfige, deodată, în lumea toată: "Mă nasc torenţial./ Cu singurul meu ochi/ din frunte./ Mă nasc în viziuni./ În vedere/ Şi în clarvedere./ Sunt muntele care se duce să se arunce în mare din cauza/ Credinţei. Sunt bobul de muştar/ Care va încolţi întotdeauna./ Sunt un învingător. Şi dragostea mea este una." (Alt poem amniotic). De bună seamă, "nimeni nu se naşte ca mine". Paradisul matern va exploda şi el, fiinţa unică fiind substituită printr-un sui-generis multiplu feminin: "Mă nasc. Acum. Din fiecare rază. Din toate maternităţile. În direct./ Din fiecare mamă"; "Mă nasc. Împreună cu tot alaiul naşterii mele. Cu toate minunile/ care însoţesc naşterea mea. Dinţi de lapte. Primele firişoare de păr./ Inima, în stânga. Inima, nătânga"; "Mă nasc. Nimeni nu se naşte ca mine. Eu sunt chiar naşterea cea/ minunată. Sunt o pescuire în zori. O călărire amânată. O deşălare/ deşănţată. A cuvintelor. A tuturor cuvintelor" (Mă nasc. Acum. Din fiecare rază).
Sub tonul rezolut şi forma sacadat-ostentativă a acestor strofe se remarcă, pe lângă agresivitatea obişnuită, în registrul imaginarului, a personajului expansiv, deficienţele reale ale unei poezii ce trece cu uşurinţă de la plasticitate la stridenţă şi la vulgaritate în toată puterea cuvântului. În unele cazuri (Fragment de jurnal..., Icoanele nu se ferchezuiesc, De asta cred că-mi place cel mai mult), autorul dă senzaţia că nu-şi mai poate controla debitul poetic, versurile derapând în zona unei "imagistici" încropite, penibile. E drept că faţă de volumul anterior aceste derapaje sunt mai rare; dar ele îmi semnalizează, în continuare, o insuficientă elaboraţie a fiecărui text în parte, în interiorul tematicii bine conturate la nivelul întregii cărţi. Altfel spus, Mihail Gălăţanu, atent mai mult la ansamblul volumului şi al creaţiei sale, scapă uneori din vedere elementele componente, poeziile ca atare. Textele menţionate, cel puţin, sunt scrise cu picioarele. Naşterea poeziei e amânată pe altădată.
Nu-i mai puţin adevărat că, adunând ce este de adunat şi scăzând ce e de scăzut, Poeme amniotice apare ca un volum pregnant. Iată o mostră de lirică veritabilă, fără pseudofilozofări şi fără alunecări în stilul de publicistică joasă: "Mama mea n-a lăsat altă femeie să mă atingă./ Şi io m-am născut, ca şi fiul meu, doar din dragoste pentru ea./ Mama mea e fragedă încă, tare fragedă,/ E o adolescentă care se plimbă de cincizeci de ani agale/ Pe aceeaşi alee, la aceeaşi margine de şosea.// Mama mea nu va muri niciodată./ Părul ei nu va albi./ Ochii ei nu se vor înceţoşa./ Pentru că, imediat, ar veni/ Toate femeile lumii să moară în locul ei/ Sau să îmbătrânească/ Şi chipul mamei mele pe rând l-ar purta./ Fiecare s-ar repezi, fericită, să fie,/ Numai pentru o clipă,/ Dar ce spun io, pentru doar o clipită,/ Numai şi numai pentru o clipită,/ Mama mea.// Şi apoi să predea ştafeta mai departe. O cabină micuţă/ Şi cochetă,/ O cameră de artistă, cu subretă şi trusă de machiaj,/ În care mama mea învie, oricine ar intra.// Sunt fericit, da, fericit, pentru că oricât voi trăi,/ Voi fi atât de iubit. Şi le mulţumesc celorlalte mame c-au înţeles/ Să fie în sfârşit mama mea./ Tot ce-mi doresc este doar să fiu tatăl meu tânăr, încă foarte tânăr/ Şi să mă plimb, alene, la margini de şosea." (În fiecare femeie mama mea părul şi-l răsfira).
Mihail Gălăţanu e un original scriitor maximalist. Când sunt rele, versurile lui sunt foarte rele. Dar atunci când sunt bune, sunt foarte bune...