Nicolae Breban
Îngerul de gips
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 560 p.
Critica a remarcat cu uşurinţă şi exactitate componenta eseistică a romanelor lui Nicolae Breban. Îngerul de gips nu face excepţie, cu toate că aici teoriile expuse de personaje au o pondere mai mică decât faptele şi gestica lor. Dar şi cel mai mărunt gest al doctorului Minda (masarea uşoară a tâmplelor, frecarea satisfăcută a mâinilor) are în această proză maximală o semnificaţie "colaterală", un cadru anterior sau ulterior schiţat, în care se aşează. Cadrul preponderent social şi tipologic din romanul realist tradiţional devine la Nicolae Breban o Schemă aproape pură.
Psihologia personajelor şi dinamica lor, recuperarea din frânturi a unor episoade biografice şi deschiderile către istoria imediat-postbelică, portretizările pregnante ("străveziul domn Gherman" sau Medoia, amicul din tinereţe al lui Minda) - toate acestea contează încă în spaţiul ficţional al romancierului "şaizecist". Însă cartea sa, pe cât de amplă, pe atât de bine centrată, îşi trage substanţa din altceva: dintr-o idee-forţă, căreia i se subsumează, practic, toate elementele şi aspectele prozastice.
Îngerul de gips e romanul unei teme date, al unui subiect ce se insinuează în existenţa atât de metodic organizată a lui Minda. N-a făcut încă 40 de ani şi este deja conferenţiar universitar, internist cotat, unanim respectat; şi logodnic "oficial" al frumoasei şi distinsei Ludmila, cu care face o pereche ideală. Viaţa protagonistului se desfăşoară după ceas, porţionată în felii profesionale (facultate, clinică, studiu, lecturi de specialitate) şi agrementată cu secvenţe mondene. La douăzeci de ani de la începutul urcuşului, de pe băncile facultăţii de medicină, eroul nostru este în primul rând eroul lor, al admiratorilor înmulţiţi progresiv, o figură de autoritate şi de prim-plan într-un cerc social tot mai larg.
Semnificativ, dacă în romanul frescă personajul e şi un reflector al mediilor prin care trece, descrise minuţios de narator, în cazul de faţă un mediu aproape abstract, lipsit de consistenţă documentară, ne conduce către contemplarea şi înţelegerea protagonistului. Centrul de greutate epică se schimbă: mai întâi, de pe latura socio-istorică pe unghiul particular al unui ins; şi apoi, de pe exterioritatea manifestărilor curente ale acestuia, pe nucleul dur, interior, al metamorfozei sale uimitoare.
Desigur, recitind în câteva rânduri romanul, îi cunoşteam deja desfăşurătorul şi finalul. Dar încă de la prima lectură a Îngerului de gips, această transformare a lui Minda se lasă ghicită destul de rapid, anticipată, dacă nu în formele, în sensul ei. Pe cine uimeşte, atunci, "căderea" Doctorului? Nu pe lectorul atent, căruia autorul îi furnizează de la bun început elementele situaţiei şi codul înţelegerii ei. Din primele alineate ale capitolului întâi, în care Mia Fabian intră în cabinetul lui Minda, ne devine tot mai limpede că această apariţie nu va fi una episodică şi fără urmări. Femeiuşca grăsuţă şi vulgară, cu un râs strident, dar un timbru plăcut, cald-răguşit al vocii, ar putea fi o pacientă oarecare. Incomparabil mai importantă este deocamdată pentru Herr Doktor Ludmila Ogrin, logodnica splendidă, cu care urmează, în fine, să se căsătorească; şi mult mai apropiat îi este Laurenţiu Ceea, prietenul logoreic, cu poveştile şi confesiunile lui fluviale. Cu şi fără logodnică, alături sau departe de prietenul său cel mai bun, esenţială este pentru Minda activitatea lui profesională, munca tenace de luni, ani, decenii întregi pentru a-şi construi o carieră şi a deveni...
Ce anume? În auto-programarea atât de exactă a specialistului internist, cu morga lui tot mai evidentă şi cu autoritatea ce o sprijină, tot mai consolidată, s-a strecurat o variabilă nescontată. Dacă nu Mia Fabian, atunci altcineva sau altceva ar fi trebuit să apară în cadru pentru a o exprima. Schema romanelor lui Nicolae Breban, despre care am vorbit, nu înseamnă nicidecum schematismul acestora. Prozatorul de cursă lungă nu preia un tipar din literatura oficială a epocii pentru a-l reduplica, în mod previzibil, în paginile cărţilor sale. Ideea directoare, tema cu care aceasta ajunge să se confunde, generează şi structurează materia epică, organizând-o meticulos, pe măsură ce o produce. Înainte de a fi o individualitate, o femeie în carne şi oase, Mia Fabian este o funcţie a romanului; şi încă de la debutul Îngerului de gips, traiectoria şi finalul cărţii se proiectează.
S-a vorbit destul de mult despre lăbărţările, "burţile" romanelor lui Nicolae Breban. E adevărat: dacă urmăreşti exclusiv firul acţiunii centrale, orice paranteză întrerupătoare şi toate secvenţele eseistice multiplicate în interiorul dialogurilor echivalează cu digresiuni fără alt rol, în carte, decât acela de a injecta teorii dragi autorului. Lucrurile pot fi văzute însă şi invers, cel puţin în acest roman memorabil. Tema decăderii şi căderii lui Minda, a aparentei lui degradări sociale prin care, în fapt, îşi va salva eul profund: ea îmi pare esenţială în Îngerul de gips. Şi tot ce va face şi va spune Herr Doktor, tot ce îi va susura Mia Fabian, tot ce nu va pricepe Ludmila, tot ce va comenta lumea intrigată, şocată de noul comportament al conferenţiarului, ilustrează perfect numitorul comun al aşa-ziselor digresiuni şi întreruperi.
Cu o expresivitate rece, copleşitoare, romanul (la antipodul produselor schematice, de serie) creşte dintr-o neîntreruptă şi abundentă explicitare. Iată o mostră. Venit parcă din neantul provinciei, Medoia, fostul coleg, strică printr-o vizită neanunţată ziua trio-ului consacrat: Minda (personalitatea), Ludmila (iubita personalităţii) şi Ceea (prietenul şi confidentul personalităţii). Medoia se invită în locuinţa doctorului şi bea, bea întruna alcool, antrenându-i pe toţi într-o "petrecere" căznită, greţoasă. Mai târziu, musafirul va ajunge să vorbească la telefon cu guraliva Mia Fabian, spre plăcuta ruşine a gazdei. Ludmila şi Ceea s-au retras. Din aproape în aproape şi dintr-un gest nepotrivit în altul, Medoia şi Minda se invită noaptea la Mia Fabian acasă. Ora vizitei şi vizita însăşi, în această formulă, constituie o bizarerie de prost gust, o farsă dâmboviţeană făcută la beţie. Comportamentul atât de corect, comme il faut, al conferenţiarului, uzajul său social se adaptează, prin fisurare şi declasare, la acest curent subteran de vulgaritate, cu efecte curioase, binefăcătoare. Domnul Doctor nu mai este el, el însuşi, când lucrează, consultă pacienţi, străluceşte în societate, ci tocmai în aceste clipe, tot mai dese, în care se poartă ridicol şi straniu, ciudat de liber faţă de orice convenienţe. Umilinţele la care-l supune Mia Fabian ("tanti Miuţa"!), bătaia administrată de perechea masculină a acesteia, pitorescul Geiger, însoţit de un alt mardeiaş, bârfele la care se expune, nimic nu contează în noul plan - al libertăţii şi al gratuităţii - în care se mişcă şi respiră protagonistul.
Din iubirea pentru Emilia Răchitaru, actriţa mediocră fără alt talent decât cel al aşternutului, Camil Petrescu făcea, în Patul lui Procust, proba inadaptării la realitate a intelectualului Ladima. La Nicolae Breban (admirator declarat al lui Thomas Mann şi Dostoievski), situaţia este răsturnată şi mai subtil tratată. Personajele rămân funcţii, dar funcţii mai complexe. Mia Fabian e tot o Emilie, însă mai atent şi mai nuanţat portretizată. Iar Minda, prin intermediul acestei relaţii care şochează, e lăsat să scape de întreaga lui încrengătură socio-profesională. Abandonând dresajul autoimpus din adolescenţă, el coboară cu o adevărată jubilaţie (de nimeni înţeleasă) nu atât la nivelul Miei, cât la propria realitate lăuntrică, până atunci cenzurată. Pe drumul celor doi silnici petrecăreţi spre locuinţa Miei Fabian (o avanpremieră a drumului lung, halucinant din final), explicitarea simbolică apare deodată, încă o dată, cu toată forţa, cu acea impetuozitate caracteristică lui Nicolae Breban. Iată un pasaj edificator: "Minda se simţea bine cu acest ins fericit, dar numai pentru că ştia că în curând se vor despărţi, poate chiar peste un ceas sau peste o noapte, chiar şi o noapte albă, dar nu mai mult decât atât... pentru că acest Medoia era ambasadorul celuilalt, pe care îl înviase deodată şi, odată cu el, stafia de puber a lui însuşi, a lui Minda, acea "Înviere a lui Lazăr", acest concret şi zgomotos Medoia avusese puterea să strige spre acel tunel al celor douăzeci de ani: "Lazăre, vino afară!" şi, spre emoţia şi spaima profundă a sa, a severului şi raţionalului Minda, din tenebrele acelui tunel ieşise tremurător, împleticindu-se în bandajele acelea mortuare de care aminteşte evanghelistul, propria sa stafie, uitată, poate chiar renegată, pe care el ar fi putut-o respinge, renega, dacă nu ar fi fost atât de uimitoare, de neaşteptată, de concretă!... Medoia îl împingea şi îl târa cu brutalitate spre locuinţa nedorită a acelei femei pe jumătate necunoscută şi trivială, dar jumătate din fiinţa lui Minda era acum de vis şi transparentă şi extrem de docilă tocmai pentru că acel ins o isca mereu din sine însuşi, o secreta aşa cum secretă păianjenul firul său misterios şi elastic pe care alunecă în gol, şi Minda se arunca surâzând şi amuzat în golul acelei nopţi şi al acelor oameni, al celor doi oameni apăruţi atât de neaşteptat în viaţa sa ordonată, previzibilă şi raţională. (...) propria sa fiinţă bărbătească şi structurată definitiv se muia, se înceţoşa, braţul său se făcea de apă, părul său flutura, tot mai nevăzut, lăsând loc acelui puber uitat, care reînvăţa să meargă pentru câteva ore, doar, pentru o noapte albă, împiedicându-se în bandajele sale mortuare..." (pp. 158-159).
Până la finalul "liniştitor", acest mare roman, modern şi rusesc, care este Îngerul de gips continuă senzaţional şi respiră profund tot prin asemenea digresiuni.