Începuturile
Hector Berlioz s-a născut în 1803 în localitatea La Cote-Saint-Andre, din Isere, începându-şi educaţia muzicală chiar în localitatea natală, unde tatăl lui era medic. A învăţat să cânte la flageolet, la flaut şi la chitară. La şaisprezece ani, înzestrat cu câteva noţiuni teoretice rudimentare, pe care le culesese din tratatele de armonie ale lui Rameau şi Catel, ca şi din Elemente ale muzicii de Alembert, a scris un cvintet pentru flaut şi cvartet de coarde. După obţinerea bacalaureatului, în 1821 pleacă spre Paris pentru a urma studii de medicină, la dorinţa tatălui său. Dar el frecventa mai degrabă Opera decât amfiteatrele facultăţii şi avea o admiraţie pasionată pentru Gluck. Din 1823, începe să studieze compoziţia cu Lesueur, în particular, iar în toamna aceluiaşi an, începe să scrie o Misă solemnă, care avea să fie interpretată în 1825, pe cheltuiala lui, la biserica Saint-Roch. Chiar dacă această misă a fost foarte apreciată, ea şi-a lăsat autorul cu multe datorii. Iar Berlioz trăia în condiţii foarte modeste.
Vocaţia: muzician
În această epocă, tânărul Berlioz îl descoperă cu entuziasm pe Weber. De altfel, el trecea dintr-o pasiune în alta cu un firesc dezarmant. Eliminat la concursul pentru premiul Romei (1826), îşi vede părinţii opunându-se vocaţiei lui artistice. Mama lui îl blesteamă, dar tatăl sfârşeşte prin a ceda. Se înscrie atunci la Conservator, unde studiază compoziţia cu Lesueur, iar contrapunctul şi fuga cu Reicha. În 1827, se prezintă din nou, fără succes, la concursul pentru premiul Romei. Puţin mai târziu, este subjugat de Shakespeare, ale cărui Hamlet şi Romeo şi Julieta se jucau la Odeon. În acelaşi timp, se îndrăgosteşte la nebunie de actriţa irlandeză care interpreta rolurile Ofeliei şi Julietei, Harriet Smithson. În curând, avea să suporte un nou şoc artistic, văzând Faust de Goethe. Destinul lui muzical era deja trasat.
În 1828, Berlioz se prezintă pentru a treia oară la concursul Romei şi obţine al doilea mare premiu. Compune Opt scene din Faust. După un nou eşec la concursul Romei, pentru care scrisese Moartea Cleopatrei (1829), anul 1830 a fost marcat de Simfonia fantastică şi în sfârşit, de marele premiu al Romei, cucerit cu cantata Ultima noapte a lui Sardanapal. Pe 5 decembrie, în sala Conservatorului, a avut loc prima audiţie a simfoniei. Liszt a fost entuziasmat.
O perioadă agitată
Berlioz se credea pe atunci vindecat de pasiunea lui pentru Harriet Smithson, aşa că s-a logodit cu o tânără pianistă, Camille Moke. În martie 1831, soseşte la Roma, la Vila Medici. Nu i-a plăcut câtuşi de puţin acolo şi aflând că logodna lui cu Camille Moke fusese ruptă, stăpânit de o dorinţă de răzbunare, s-a hotărât să revină la Paris. Dar s-a oprit la Nisa, unde a scris uverturile la Regele Lear şi la Rob Roy. Întorcându-se la Roma, în iunie, a scris Lelio sau Întoarcerea la viaţă, prezentată ca o urmare la Simfonia fantastică. În noiembrie 1832, redevenit parizian, Berlioz asistă la interpretarea lucrărilor sale Simfonia fantastică şi Lelio, sub bagheta lui Habeneck; succesul este uriaş. Harriet Smithson a asistat la concert, iar compozitorul, înflăcărându-se din nou, i-a declarat actriţei pasiunea lui. Avea să o ia în căsătorie în octombrie 1833.
La cererea lui Paganini, muzicianul scrie o lucrare pentru violă şi orchestră, Harold în Italia, a cărei primă audiţie a avut loc în anul următor. Critic muzical la Journal des debats începând din 1835, Berlioz obţine în 1837 comanda unui Recviem care avea să fie interpretat la Invalides, pe 5 decembrie. Această partitură a fost primită foarte bine. Dar nu aceeaşi soartă avea să o aibă opera lui, Benvenuto Cellini, care în 1838, anul premierei, nu a fost reprezentată decât de patru ori.
Cu toate acestea, în luna decembrie a aceluiaşi an, un concert în care Berlioz a dirijat Harold în Italia şi Simfonia fantastică, îi aduce compozitorului revanşa. Paganini îi proclamă geniul şi îi donează suma de douăzeci de mii de franci. În curând, avea să urmeze un alt succes, cu Romeo şi Julieta, pe care a început să o compună în ianuarie 1839, prima audiţie având loc în noiembrie. Wagner a asistat la acest concert şi nu şi-a ascuns entuziasmul. Anul următor, compozitorul a dirijat Simfonia funebră şi triumfală.
În cursul acestei perioade, punctată de succese muzicale, viaţa conjugală a lui Berlioz devenise insuportabilă; menajul lui se destrăma din zi în zi. În 1841, muzicianul se îndrăgosteşte de o cântăreaţă nu prea talentată, Marie Recio.
Triumfuri în străinătate
Atunci a început era turneelor de concerte în străinătate, mai întâi în Belgia, apoi în Germania, unde Marie Recio îl însoţeşte. Revenind la Paris, în 1843 Berlioz se separă de Harriet. În 1846, concertele triumfale de la Praga şi Budapesta compensează decepţiile aduse de "festivalurile" pe care le-a organizat, cu mari eforturi, la Paris. A terminat Damnaţiunea lui Faust, care s-a cântat în primă audiţie sub bagheta lui, în decembrie, la Opera Comică; a fost pe jumătate un eşec. Împovărat de datorii, compozitorul pleacă, în 1847, pentru a dirija o serie de concerte în Rusia. Turneul s-a soldat cu un succes deosebit, atât la Sankt-Petersburg, cât şi la Moscova. În 1849, scrie Te Deum. Liszt aranjează reprezentarea operei Benvenuto Cellini la Weimar, în 1852 şi, de această dată, lucrarea este bine primită. Dar viaţa familială a lui Berlioz este în continuare dificilă. În 1854, moare Harriet Smithson, care era, de altfel, bolnavă de mai mulţi ani şi paralizată. Muzicianul se căsătoreşte cu Marie Recio.
Prima audiţie a Copilăriei lui Isus, în 1854, a fost un triumf. Te Deum este interpretat la Saint-Eustache, în 1855. Primit în Institut în anul următor, Berlioz se întoarce din nou către operă: în 1859, termină Troienii şi, în 1862, Beatrice şi Benedict, a cărei premieră a avut loc la Baden-Baden, în timp ce Troienii nu a fost reprezentată decât în 1863, la Paris. 1862 a fost şi anul morţii Mariei Recio, dispariţie care l-a lăsat pe compozitor pradă descurajării şi singurătăţii. În 1864, demisionează de la Journal des debats. Trei ani mai târziu, fiul său Louis (născut în 1834) moare de febră galbenă la Havana. Berlioz era el însuşi bolnav. Totuşi, face o nouă călătorie în Rusia. Sfârşitul anului 1868 a fost deosebit de întunecat: în decembrie, boala îl doboară, făcându-l să cadă la pat. Moare pe 8 martie 1869, fiind înmormântat la cimitirul din Montmartre.
Simţul universalului
Hector Berlioz este una dintre marile figuri ale muzicii romantice europene. Paradoxal, a fost mai bine înţeles în Germania, în Boemia, în Ungaria sau Rusia, decât în propria lui ţară. Cei mai mari apărători ai lui au fost Paganini, Liszt şi Schumann. Este adevărat că sursele sale literare predilecte de inspiraţie, Shakespeare şi Goethe, i-au conferit o apropiere de universal, depăşind cadrul strâmt al frontierelor naţionale. Dar printre aceste surse se găseşte şi Vergiliu, iar pe lângă de aspectul "fantastic" şi revărsările de pasiune, nu putem nega claritatea mediteraneeană din Harold în Italia, din Copilăria lui Isus sau din Troienii.
Berlioz este un pasionat lucid. El concepe la rece, apoi interpretează cu entuziasm. Acest romantic este exact opusul unui improvizator. Trebuie ca viziunea lui poetică să fie exprimată cu evidenţă, trebuie ca proiecţia în muzică a "eu"-lui său omniprezent să fie perfect perceptibilă. Chiar visul, chiar delirul cedează la el în faţa nevoii de a enunţa cu claritate şi de a înlănţui logic evenimentele.
Simfonia fantastică are ca subtitlu "Episod din viaţa unui artist". Romeo şi Julieta este o "simfonie dramatică". Damnaţiunea lui Faust (1846) este o "legendă dramatică"; aici, simfonia evoluează către operă. La Berlioz, totul este dramă. Temele sunt personaje; orchestra este un decor, un spaţiu scenic.
Modernitatea lui Berlioz
Berlioz este prin excelenţă un muzician de ruptură. Există în creaţia lui momente în care înflăcărarea sa creatoare anticipă în mod straniu îndrăznelile muzicii secolului XX. Berlioz anexează teritorii încă virgine, nu este împiedicat de nici un fel de constrângeri, nu se teme de lipsa de măsură. Puţin îi pasă de mijloace; pentru el nu contează decât ceea ce are de spus şi această voinţă de a merge până la capăt în ceea ce vrea să exprime, duce la descoperirea unor mijloace noi, care îi lărgesc domeniul de acţiune. O orchestraţie "modernă", în care timbrul, culoarea, dinamica joacă un rol preponderent în expresia muzicală, un simţ modal care îmbogăţeşte armonia şi rafinează melodia, o concepţie cu totul personală asupra contrapunctului, care îi permite să suprapună elemente foarte diferenţiate, creând un gen de simultaneitate care îi aparţine, la propriu, recursul la stereofonie, acestea sunt doar câteva din cuceririle lui Berlioz, iar ele sunt atât de convingătoare în special pentru că s-au impus prin capodopere (Simfonia fantastică, Recviemul, Harold în Italia, Romeo şi Julieta, Damnaţiunea lui Faust).
Să nu uităm, în final, faptul că Berlioz a fost un remarcabil scriitor şi un excelent critic muzical. Pasionantele lui Memorii şi cărţi despre muzică stau mărturie pentru aceste afirmaţii.