Indignare

Roth scrie o poveste despre impulsurile rebele ale adolescenţei, cînd (după cum spune chiar unul dintre personaje) deciziile cele mai banale pot avea consecinţe dintre cele mai disproporţionate. Este şi vina epocii istorice în care evoluează personajul principal, tînărul Marcus Messner, fiul unui măcelar kosher din Newark: anii războiului din Coreea, război în care mor zeci de mii de tineri americani. Din pricina unor certuri cu tatăl său, Marcus îşi caută un refugiu cît mai îndepărtat de casă şi astfel ajunge student la conservatorul colegiu din Winesburg, Ohio, unde se confruntă cu tentaţiile şi conflictele specifice vîrstei sale. Pe parcurs, cum indignarea şi revolta lui sporesc, Marcus este ameninţat cu exmatricularea - ceea ce ar însemna automat recrutarea în armată şi expedierea pe front, la o moarte aproape sigură.

În anul 1997, Philip Roth a primit Premiul Pulitzer pentru Pastorala americană. În 1998 i-a fost decernată, la Casa Albă, National Medal of Arts, iar în 2002 Gold Medal in Fiction, cea mai înaltă distincţie a Academiei Americane, conferită anterior, printre alţii, lui John Dos Passos, William Faulkner şi Saul Bellow.

A cîştigat de două ori National Book Award şi National Book Critics Circle Award şi de trei ori PEN / Faulkner Award. În 2005, Complotul împotriva Americii a primit premiul Societăţii Istoricilor Americani pentru "un roman istoric excepţional pe tema Americii anilor 2003-2004".

Ultimul dintre cele opt volume ale Operelor complete publicate de Library of America este prevăzut să apară în 2013.

La vreo două luni şi jumătate după ce diviziile bine antrenate ale Coreei de Nord, înarmate de comuniştii chinezi şi cei sovietici, au traversat paralela 38 şi au pătruns în Coreea de Sud în data de 25 iunie 1950, cînd a început crîncenul război din Coreea, eu intram ca student la un mic colegiu din centrul oraşului Newark, colegiu numit Robert Treat, după cel ce întemeiase oraşul în secolul al XVII-lea. Eram cel dintîi membru al familiei noastre care ajungea să facă studii superioare. Nici unul dintre verişorii mei nu trecuse mai departe de liceu, iar tatăl meu, precum şi cei trei fraţi ai săi, nu terminase decît gimnaziul. "Eu am muncit pe bani", îmi spunea tata, "încă de cînd aveam zece ani". Tata era măcelarul cartierului, iar eu mă duceam pe bicicletă să-i livrez comenzile, asta pe tot parcursul liceului, în afara perioadei campionatului de baseball şi a după-amiezilor în care trebuia să particip la întrecerile interşcolare, ca membru al echipei de dezbateri. Cam din ziua în care am părăsit magazinul - unde am lucrat pentru el câte şaizeci de ore pe săptămână, din ianuarie, cînd am absolvit liceul, şi pînă în septembrie, cînd am început colegiul - şi din ziua în care mi-am început cursurile la Robert Treat, tatăl meu a început să se teamă că o să mor. Poate că teama lui avea cumva legătură cu războiul acela în care, sub patronajul Naţiunilor Unite, forţele armate ale Statelor Unite au intervenit imediat, pentru a sprijini eforturile armatei prost instruite şi slab echipate din Coreea de Sud. Sau poate că ţinea de pierderile masive pe care le sufereau trupele noastre sub puterea de foc a comuniştilor, precum şi de îngrijorarea lui că, în cazul în care conflictul se prelungea la fel de mult ca şi al Doilea Război Mondial, voi fi recrutat în armată şi voi ajunge să lupt şi să mor pe cîmpul de bătălie din Coreea, aşa cum muriseră verii mei Abe şi Dave în războiul mondial. Sau poate că teama lui era legată de propriile griji financiare: anul trecut, la doar cîteva străzi de măcelăria kosher a familiei noastre, se deschisese primul supermarket din cartier, iar vînzările măcelăriei începuseră să scadă sistematic, parţial din pricină că raionul cu carne şi produse din carne de la supermarket avea preţuri mai mici decît cele ale tatălui meu, dar şi din cauza reducerii sistematice, imediat după război, a numărului de familii care îşi mai băteau capul să păstreze obiceiurile kosher şi să cumpere carne kosher şi pui de la un magazin atestat de rabin şi al cărui proprietar era membru al Federaţiei Măcelarilor Kosher din New Jersey. Sau poate că grija lui pentru mine era stîrnită de teama faţă de sine însuşi, pentru că la cei cincizeci de ani ai săi, după ce avusese parte o viaţă întreagă de o sănătate de nezdruncinat, acest omuleţ vînjos începuse să sufere de o tuse chinuitoare care, măcar că o îngrijora teribil pe mama, pe el nu îl împiedica să stea cu o ţigară aprinsă în colţul gurii cît era ziua de lungă. Oricare vor fi fiind cauzele sau amestecul de cauze care alimentau transformarea bruscă a atitudinii sale paterne şi binevoitoare, tata îşi manifesta teama sîcîindu-mă zi şi noapte cu întrebări despre peregrinările mele. Unde ai fost? De ce n-ai ajuns acasă? De unde să ştiu eu pe unde umbli atunci cînd ieşi în oraş? Eşti un băiat cu un viitor splendid înaintea lui, de unde să ştiu eu că nu umbli prin locuri în care ai putea să fii ucis?

Întrebările lui erau rizibile, căci în anii liceului mă dovedisem un elev prudent, responsabil, sîrguincios şi muncitor, luasem numai note de zece, ieşisem doar cu fetele cele mai drăguţe, participasem cu înflăcărare la dezbateri, fusesem un apărător de bază în echipa de baseball a şcolii şi nu avusesem nici un fel de probleme cu normele de comportament impuse adolescenţilor la noi în cartier şi în liceu. Dar întrebările respective erau şi enervante. Era ca şi cum acel tată, de care fusesem atît de apropiat pe parcursul tuturor anilor şi alături de care, practic, crescusem, la el în magazin, habar nu mai avea cine sau ce era fiul lui. La măcelărie clienţii obişnuiau să spună, spre desfătarea lui şi a mamei, ce plăcere le făcea să-l vadă pe micuţul căruia îi aduceau prăjiturele - asta pe vremea cînd tata încă îl lăsa să se joace cu untura şi s-o taie ca un "mare măcelar", deşi îi dădea pe mînă un cuţit cu lama boantă -, să-l vadă cum creşte sub ochii lor şi se transformă într-un tînăr cu un limbaj rafinat şi maniere alese, care le dădea fileul de vită prin maşină, ca să scoată carne tocată, presăra rumeguş pe podea, iar apoi îl mătura, şi smulgea conştiincios penele rămase pe gîturile puilor morţi ce atîrnau în cîrligele de pe perete ori de cîte ori tatăl său îi striga: "Markie, nu vrei tu să desprinzi doi pui de colea pentru doamna Cutare Cutărescu?". Pe parcursul celor şapte luni dinaintea începerii colegiului, tata nu s-a mai mărginit să-mi dea carnea s-o toc sau să-mi ceară să scot puii din cîrlige. M-a învăţat cum să iau un piept de miel şi să tai cotlete din el, cum să secţionez fiecare coastă şi, cînd ajung la bază, cum să iau satîrul şi să tai restul. Şi m-a învăţat întotdeauna în cel mai simplu mod posibil.
- Ai grijă să nu-ţi dai cu satîrul peste degete şi totul o să fie în regulă, îmi zicea el.

M-a învăţat să am răbdare cu clienţii noştri cei mai pretenţioşi, în special cu cei care voiau neapărat să studieze carnea din toate unghiurile înainte s-o cumpere şi cu aceia cărora trebuia să le ţin puiul ridicat în faţa ochilor, ca ei să îi poată vedea literalmente gaura curului şi astfel să se asigure că era curat.
- Nici nu-ţi trece prin cap la cîte chinuri te pot supune femeile astea pînă să ajungă să cumpere un pui, îmi zicea el.

Iar apoi se apuca să le imite:
- "Întoarce-l invers. Nu, nu, invers! Să-i văd şi eu fundul".

Eu trebuia nu numai să smulg penele puilor, ci să le scot şi măruntaiele. Le spintecam puţin fundul, îmi strecuram mîna înăuntru, le apucam măruntaiele şi le smulgeam, scoţîndu-le afară. Uram partea asta. Era greţoasă şi dezgustătoare. Dar trebuia făcută. Asta am învăţat eu de la tata şi mi-a plăcut să învăţ aşa ceva de la el - că sînt lucruri pe care pur şi simplu trebuie să le faci.

Magazinul nostru dă înspre Lyons Avenue din Newark. E cu o stradă mai sus de spitalul Beth Israel, iar la fereastră aveam un loc unde se putea pune gheaţă, un raft uşor înclinat, încăpător, în vitrina care dădea în stradă. Aveam un camion cu gheaţă care trecea pe la noi şi cumpăram gheaţă sfărîmată, după care o puneam în vitrină şi apoi aşezam acolo şi carnea, astfel ca oamenii s-o poată vedea atunci cînd treceau pe lîngă magazin. În cele şapte luni de dinainte de colegiu, cît am lucrat în magazin cu jumătate de normă, întotdeauna mă punea pe mine să aranjez vitrina. "Marcus e un artist", zicea mereu tata atunci cînd oamenii spuneau ceva despre aranjamentul din vitrină. Eu puneam totul acolo. Eu puneam cotletele, eu puneam puii, eu puneam pulpele de miel - toate produsele pe care le aveam, le aşezam după tot felul de modele în vitrină şi le aranjam în chip "artistic". Luam de la florăria de vizavi, de lîngă spital, o mînă de ferigi şi decoram totul cu ele. Şi nu m-am mărginit doar să tai carnea, s-o feliez şi s-o vînd sau să aranjez vitrina cu produse. În cele şapte luni în care i-am ţinut locul mamei, ca partener al părintelui meu, am mers împreună cu el în fiecare dimineaţă, foarte devreme, la piaţa angrosiştilor şi am învăţat şi cum să cumpăr. Tata se ducea acolo o dată pe săptămînă, pe la cinci, cinci şi jumătate dimineaţa, fiindcă dacă te duceai la piaţă, îţi alegeai singur carnea, o aduceai tot tu cu maşina acasă şi o puneai în frigider cu mîna ta, economiseai surplusul de bani pe care ar fi trebuit să-l plăteşti ca să ţi se facă livrarea. De obicei cumpăram un sfert de vacă, o pulpă de miel întreagă - pentru cotlete -, mai cumpăram şi o pulpă şi nişte bojoci de viţel apoi cîţiva pui, ceva ficat de pui şi, în fine, fiindcă aveam nişte clienţi care cumpărau aşa ceva, niscaiva creieri. Magazinul se deschidea dimineaţa la şapte şi lucram acolo amîndoi pînă la şapte-opt seara. Aveam şaptesprezece ani, eram tînăr, zelos şi energic, iar pe la cinci după-amiaza eram stors de puteri. În timp ce el era tot acolo, îi dădea înainte cu hărnicie, aruncîndu-şi pe umeri hălci de carne de cîte cincizeci de kilograme, intrînd în camera frigorifică şi agăţîndu-le în cîrlige. Tot acolo era, tăia şi felia cu cuţitele sau hăcuia cu satîrul şi primea în continuare comenzile clienţilor pînă la şapte seara, în vreme ce eu simţeam că mă prăbuşesc din picioare. Dar ultimul lucru care trebuia făcut înainte să plecăm acasă şi care intra în sarcina mea era să curăţ tejghelele măcelăriei, să arunc un pic de rumeguş peste ele, apoi să le frec cu o perie de sîrmă, aşa că îmi strîngeam toată energia care îmi mai rămînea şi frecam şi răzuiam bine tot sîngele, ca locul să rămînă kosher.

Acum, cînd stau să-mi amintesc, cele şapte luni mi se par o perioadă minunată - asta dacă las la o parte momentele cînd trebuia să scot măruntaiele din puii de găină. Deşi pînă şi asta era, într-un fel, minunat, pentru că era o treabă pe care o făceai cu mîna ta, o făceai bine şi nu te deranja s-o faci. Aşa că şi de aici învăţai o lecţie. Iar mie lecţiile îmi plăceau - cu cît mai multe, cu atît mai bine! Şi îl iubeam pe tata - şi el pe mine - mai mult ca niciodată pînă atunci în vieţile noastre. La magazin eu pregăteam prînzul şi pentru el, şi pentru mine. Nu numai că ne mîncam prînzul acolo, ci îl şi găteam tot acolo, pe un grătar micuţ dintr-o încăpere din spate, exact alături de cea unde tăiam şi pregăteam carnea. Prăjeam pentru amîndoi ficaţi de pui, prăjeam pentru amîndoi muşchiuleţ de vită şi eram mai fericiţi ca niciodată. Şi totuşi la puţin timp după asta a început lupta aceea nimicitoare între noi: Unde ai fost? De ce n-ai ajuns acasă? De unde să ştiu eu pe unde umbli atunci cînd ieşi în oraş? Eşti un băiat cu un viitor splendid înaintea lui şi de unde să ştiu eu că nu umbli prin locuri în care ai putea să fii ucis?

În toamna aceea în care eram boboc la Robert Treat, de fiecare dată cînd tata închidea ambele încuietori şi la uşa din faţă a casei, şi la cea din spate, aşa că ori de cîte ori ajungeam acasă noaptea cu douăzeci de minute mai tîrziu decît considera el că ar fi trebuit să ajung, nu mai puteam să deschid nici una dintre uşi cu cheia mea şi eram nevoit să bocăn fie la una, fie la cealaltă ca să mi se dea drumul înăuntru, de fiecare dată, zic, eram convins că înnebunise.

Şi chiar aşa şi era: înnebunise de grija că unicul şi nepreţuitul său copil era complet nepregătit în faţa riscurilor vieţii, ca orice alt puşti care-şi începea viaţa adultă; înnebunise descoperind înspăimîntat că băiatul lui creşte, se înalţă, îi depăşeşte pe părinţii lui, iar atunci tu, părintele, nu mai poţi să-l ţii lîngă tine, ci trebuie să îi dai drumul în lume.

După numai un an, am plecat de la Robert Treat. Am plecat din cauză că, dintr-odată, tata nu mai avea încredere în mine nici cît să mă lase să trec strada singur. Am plecat pentru că supravegherea tatălui meu devenise insuportabilă. Perspectiva independenţei mele îl făcuse pe acest om, altfel calm şi echilibrat, care rareori se înfuria pe cineva, să dea impresia că mai avea puţin şi se deda la acte de violenţă dacă aş fi îndrăznit cumva să-l dezamăgesc, în vreme ce mie - cu toate abilităţile mele de logician cu gîndirea rece, care făcuseră din mine centrul de rezistenţă al echipei de dezbateri din liceu - nu-mi mai rămînea decît să urlu de frustrare în faţa ignoranţei şi iraţionalităţii sale. Trebuia să fug de el înainte să îl omor - aşa i-am spus, cu toată sălbăticia, mamei mele neliniştite, care se trezise pe neaşteptate că, la fel ca şi mine, nu mai avea de-acum nici un fel de influenţă asupra lui.

Într-o seară am venit acasă din centru, cu autobuzul, şi am ajuns la nouă şi jumătate. Fusesem la secţia centrală a Bibliotecii Publice din Newark, deoarece colegiul Robert Treat n-avea o bibliotecă a lui. Plecasem de-acasă dimineaţa, la opt şi jumătate, fusesem la cursuri şi după aceea învăţasem, iar primul lucru pe care mi l-a spus mama a fost :
- Taică-tău a plecat să te caute.
- De ce? Unde mă caută?
- S-a dus la salonul de biliard.
- De ce? Eu nici măcar nu ştiu să joc biliard. Ce-i în mintea lui? Am avut de învăţat, pentru numele lui Dumnezeu! Am scris o lucrare. Am citit. Ce altceva îşi închipuie el că fac zi şi noapte?
- A stat de vorbă cu domnul Pearlgreen despre Eddie şi asta l-a făcut să se înfurie pe tine.

Eddie Pearlgreen, al cărui tată era instalatorul nostru, absolvise liceul odată cu mine şi se dusese la colegiul Panzer, în East Orsage, ca să se pregătească să devină profesor de educaţie fizică la liceu. Cînd eram mic, băteam toată ziua mingea cu el.
- Eu nu-s Eddie Pearlgreen, am zis. Eu sînt eu.
- Dar ştii ce-a făcut Eddie? A luat maşina lui taică-său şi, fără să spună la nimeni ce are de gînd, s-a dus tocmai pînă în Scranton, în Pennsylvania, ca să joace biliard acolo, într-un fel de salon de biliard special.
- Dar Eddie e un biliargiu de prima mînă! Nu mă mir deloc că s-a dus la Scranton. Eddie nu e în stare nici să se spele dimineaţa pe dinţi fără să se gîndească la biliard. Nu m-aş mira nici dacă s-ar duce să joace biliard pe Lună. În faţa tipilor care nu-l cunosc, Eddie se preface că abia e la nivelul lor de joc, iar după aia se apucă să joace de-adevăratelea şi îi bate la curu' gol - cu douăzeci de dolari pe partidă.
- O să ajungă să fure maşini. Aşa a zis domnul Pearlgreen.
- Ei, mamă, asta zău că-i ridicol! Orice ar face Eddie n-are nici o treabă cu mine. Asta înseamnă că o să ajung şi eu să fur maşini?
- Sigur că nu, scumpule!
- Mie nu-mi place jocul ăsta care îi place lui Eddie, şi nu-mi place nici atmosfera care îi place lui. Nu mă interesează lumea interlopă, mami! Mă interesează lucrurile care contează. Nu mi-aş dori nici măcar să bag capul pe uşa unui salon de biliard. Of! Uite, mai bine de-atît nu pot să explic ce sînt şi ce nu sînt! N-o să mă mai justific încă o dată! N-o să mă apuc să fac un inventar al calităţilor pe care le am în faţa oamenilor şi nici să amintesc de afurisitul meu simţ al datoriei. Nu vreau să mai înghit încă o porţie din rahatul ăsta ridicol şi fără sens!

Exact în acel moment, ca şi cum ar fi respectat nişte indicaţii de regie, tata intră în casă pe uşa din spate, încă tensionat, duhnind a fum de ţigară şi deja supărat foc, dar nu fiindcă m-ar fi găsit într-un salon de biliard, ci fiindcă nu mă găsise acolo. Nu i-ar fi trecut nicicum prin minte să se ducă în centru şi să mă caute la biblioteca publică - şi asta din simplul motiv că la bibliotecă nu ai cum să încasezi un tac de biliard în cap numai fiindcă eşti un biliargiu şmecher şi nici nu înfige nimeni un cuţit în tine fiindcă stai acolo, pe scaun, şi citeşti capitolul care ţi s-a recomandat din Declinul şi căderea Imperiului Roman a lui Gibbon, adică tocmai ce făcusem eu în seara aceea de la ora şase încoace.
- Aşadar aici erai! mă informă el.
- Mda... Ciudat lucru, nu-i aşa? Acasă. Aici dorm. Aici locuiesc. Sînt fiul tău, ţi-aminteşti?
- Chiar eşti? Te-am căutat peste tot.
- De ce? De ce? Să-mi spună cineva, vă rog, de ce "peste tot"!
- Fiindcă dacă ajunge să ţi se întîmple ceva... dacă ţi se întîmplă vreodată ceva...
- Numai că n-o să mi se întîmple nimic. Tată, eu nu-s în nici un caz nenorocirea aia a pămîntului, Eddie Pearlgreen, obsedatul ăla de biliard! N-o să mi se întîmple absolut nimic.
- Ştiu că tu nu eşti ca el, slavă Domnului! Cine să ştie mai bine ca mine ce noroc am eu cu băiatul meu?
- Atunci care-i problema, tată?
- Problema e viaţa, viaţa în care şi cel mai mic pas greşit poate avea consecinţe tragice.
- O, Doamne, toate astea sună ca un bilet de papagal!
- Chiar aşa? Chiar aşa? Nu ca un tată îngrijorat, ci ca un bilet de papagal? Aşa ţi se pare ţie că sună cînd eu îi vorbesc fiului meu despre viitorul care i se deschide în faţă, viitor pe care orice mărunţiş, orice fleac nesemnificativ l-ar putea nimici?
- Ei, ia mai las-o naibii! am zbierat eu şi am ţîşnit afară din casă, întrebîndu-mă de unde aş putea fura o maşină, ca să mă duc la Scranton, să joc biliard şi poate aşa, în trecere, să iau şi un sculament.

Ulterior am aflat de la mama toate circumstanţele ce au marcat ziua respectivă, cum în dimineaţa aceea domnul Pearlgreen venise să repare toaleta din dosul magazinului şi cum îl lăsase apoi pe tata să rumege în minte conversaţia lor pînă la ora închiderii. Atît de întors pe dos era, mi-a spus mama, încît trebuie să fi fumat vreo trei pachete de ţigări.
- Ştii cît de tare se mîndreşte cu tine, mi-a zis mama. Cum îi intră cineva în magazin, gata - "Fiu-meu, zece pe linie. Nu ne-a dezamăgit niciodată. Abia dacă trebuie să arunce o privire prin cărţile alea ale lui. Automat, numai zece pe linie!". Dragule, atunci cînd nu eşti de faţă, eşti ţinta tuturor laudelor lui. Trebuie să mă crezi.
- Şi atunci cînd sînt prezent, devin ţinta acestor noi spaime ale lui complet ţicnite. Iar eu, mami, m-am săturat pînă-n gît!

Maică-mea a zis:
- Dar l-am auzit chiar eu, Markie! I-a spus domnului Pearlgreen: "Slavă Domnului că eu nu trebuie să-mi fac asemenea griji cu băiatul meu". Eram acolo, cu el, în magazin, atunci cînd domnul Pearlgreen a venit să rezolve problema cu ţeava aia spartă. Şi exact asta a spus atunci cînd domnul Pearlgreen i-a povestit despre Eddie. Astea au fost cuvintele lui: "Eu nu trebuie să-mi fac asemenea griji cu băiatul meu". Dar ce se-apucă şi-i răspunde domnul Pearlgreen - şi asta l-a şi stîrnit - îi spune: "Ascultă-mă bine, Messner. Mie îmi place de tine, Messner. Ai fost foarte de treabă cu noi. Ai avut grijă ca soţia mea să aibă carne pe timpul războiului. Aşa că ascultă-l pe unul care a învăţat pe pielea lui cum stă treaba. Eddie e şi el băiat la colegiu, dar asta nu înseamnă că are destulă minte ca să se ferească de saloanele de biliard. Cum l-am pierdut noi pe Eddie? Eddie nu-i băiat rău. Şi mai e şi fratele lui... ce fel de exemplu îi dă el fratelui său mai mic? Cu ce am greşit noi oare, auzi tu, ca primul lucru pe care îl aflăm despre el să fie că s-a dus la un salon de biliard din Scranton, la trei ore de casă? Cu maşina mea! Şi de unde îşi scoate banii de benzină? Din biliard! Biliard! Biliard! Ascultă-mă bine, Messner: lumea asta mare de abia aşteaptă să-ţi răpească băiatul, mai că nu se linge pe buze!"
- Şi tata îl crede, am zis eu. Tatăl meu nu crede ce vede cu ochii lui de o viaţă întreagă, dar crede ce-i spune un instalator care stă în genunchi şi repară closetul din dosul magazinului!

Nu mă mai puteam opri. Tata o luase razna din pricina unei remarci aruncate de un instalator!
- Da, mamă, am spus eu în cele din urmă, năpustindu-mă la mine în cameră. Aşa-i, cele mai mărunte, cele mai insignifiante lucruri pot într-adevăr să aibă consecinţe tragice! El însuşi e o dovadă vie!