Ştiri de acasă

Annie Proulx s-a născut în 1935, într-o familie de origine franco-canadiană. După studiile la University of Vermont, absolvită summa cum laude, şi la Sir George Williams University din Montreal, a lucrat ca jurnalist, începându-şi în acelaşi timp cariera de scriitor cu povestiri.

Primul ei roman, Postcards (1992, publicat la vârsta de 56 de ani), i-a adus un PEN / Faulkner Award for Fiction. A fost urmat de Shipping News / Ştiri de acasă. Cel de-al treilea roman al său, Accordion Crimes (1996) a fost nominalizat (lista scurtă) la Orange Prize, şi a fost urmat de That Old Ace in the Hole (2003). Este autoarea mai multor colecţii de povestiri, distinse de-a lungul timpului cu numeroase premii.

Povestirea ei Brokeback Mountain (pentru care a primit prestigioasele O'Henry Award şi The National Magazine Award) a fost adaptată cinematografic în 2005 într-un film care a obţinut nenumărate premii, printre care BAFTA, patru Globuri de Aur şi trei Oscaruri.

Shipping News / Ştiri de acasă e un roman de atmosferă, o poveste încărcată de lirism şi umor sardonic semnată de una dintre cele mai talentate şi originale voci ale literaturii americane de azi.

Quoyle, un jurnalist de mâna a doua, cam ghinionist şi lipsit de idealuri, se hotărăşte să părăsească New Yorkul după ce îşi pierde soţia într-un dramatic accident de automobil. Stabilit împreună cu cele două fiice ale sale rebele şi cu mătuşa lui în cel mai îndepărtat colţ din Newfoundland, pământul strămoşilor săi, Quoyle se pomeneşte aruncat în vâltoarea unei noi vieţi într-un sătuc de pescari de pe Ţărmul Atlanticului.

"De o frumuseţe aspră şi sălbatică precum coasta bântuită de furtuni din Newfoundland." (Sunday Telegraph)

"Să citeşti Ştiri de acasă înseamnă să-ţi doreşti să stai în restaurantul Calmarul Zburător mâncând curry cu aripioare de focă şi privind gheţarii care se ciocnesc în golf." (The Times)

Ecranizat în 2001, cu Kevin Spacey, Julianne Moore, Judi Dench şi Cate Blanchett în rolurile principale (producţie nominalizată la BAFTA, Globul de Aur şi Ursul de Aur).

Roman distins cu Pulitzer Prize for Fiction, National Book Award, Irish Times International Fiction Prize şi Chicago Tribune Heartland Award.

Insula Movilei răsări dintre ape ca o faleză abruptă. La jumătate de milă depărtare de insulă, suprafaţa apei era spartă de vârfuri de stâncă, spălate de spumă.
- Aia e Piatra Casei. De aici ne tragem noi.

Billy schimbă direcţia spre capul sudic al insulei.

Îşi croiau drum printr-un labirint invizibil de bancuri de nisip şi stânci ascunse în apă. Barca se îndreptă spre un perete de stâncă roşie, cu valuri spărgându-se la baza lui. Quoyle avea gura uscată. Erau aproape în mijlocul spumei. La vreo şase metri aproape de stâncă, nu vedea încă intrarea în strâmtoare. Billy îndreptă barca spre o umbră. Zgomotul motorului se înteţi din cauza ecoului, se întoarse asupra lor, respins de stâncile care se înălţau deasupra apelor de onix.

Se aflau într-o strâmtoare foarte îngustă. Dacă întindea mâna, Quoyle aproape atingea stâncile cu palma. Zidul de stâncă se deschise treptat, strâmtoarea o luă spre stânga şi îi duse în sfârşit într-un golf înconjurat de un cerc de pământ. Cinci sau şase clădiri, o casă albă, o biserică cu turla strâmbă, bucăţi de şindrilă, platforme şi tende vechi. Quoyle nu şi-ar fi imaginat un loc atât de bine ascuns, aflat în paragină. Singurătatea şi nesiguranţa strâmtorii secrete îţi dădeau senzaţia că te aflai într-o vizuină.
- Ce loc bizar, spuse Quoyle.
- Insula Movilei. În Killick-Claw se spunea că cei de pe insula asta sunt vestiţi pentru două lucruri - miroseau peştele, ştiau exact unde să-l găsească, şi ştiau despre vulcani mult mai multe decât oricine altcineva din Newfoundland.

Billy apropie barca de ţărm, opri motorul. Linişte totală, în afară de picăturile de apă care se scurgeau de pe elice şi de ţipătul pescăruşilor. Billy horcăi şi scuipă, apoi arătă de-a lungul ţărmului spre o clădire mai îndepărtată.
- Acolo era casa noastră.

Vopsită cândva în roşu, cu zidurile acum cenuşii de la apa sărată. O bucată ruptă de gard. Billy îşi luă desaga şi sări din barcă, tocurile cizmelor lăsau semicercuri în nisip. Fixă parâma de o ţeavă înfiptă în stâncă. Quoyle coborî după el. Linişte. Doar scârţâitul cizmelor pe nisip şi murmurul valurilor.
- Erau cinci familii care locuiau aici pe vremea când tata era copil, familiile Pretty, Pool, Sop, Pilley, Cuslett. Fiecare familie se înrudea prin căsătorie cu toate celelalte. Ce oameni buni erau, aşa cum azi nu mai găseşti. Acum e fiecare pe cont propriu, bărbat sau femeie.

Încercă să ridice o bucată căzută de gard dintre alge, dar se frânse în mâinile lui şi reuşi să scoată doar partea de sus, pe care o propti cu pietre.

Merseră spre dealul înalt care dăduse numele insulei, o movilă pe marginea falezei cu un pâlc de molizi într-un colţ, totul înconjurat de un zid jos de pietre. Întorcându-se, Quoyle putea zări scobitura golfului, apoi, întorcându-se iar, se uită spre larg, către vapoare îndepărtate, îndreptându-se spre Europa sau Montreal. Marea de turcoaz lichid dedesubt. Spre nord, două aisberguri ca nişte cearşafuri apretate. Apoi fumul de la casele din Killick-Claw. Departe, spre est, aproape invizibilă, o dungă întunecată, ca un sul de tifon.
- De aici, vedeau orice ambarcaţiune de departe, venind din orice direcţie. În locul ăsta păşteau vara vacile. Nicăieri în Newfoundland n-a avut o vacă o privelişte mai frumoasă.

Păşiră pe un covor de muşchi şi iarbă-neagră spre un cimitir. Un gard de ţăruşi bonţi înconjura cruci şi plăci de lemn, multe căzute la pământ, cu literele şterse de lumina rece. Billy Pretty îngenunche în colţ, trase de un smoc de iarbă. Partea de sus a plăcii de lemn era cioplită cu trei bolţi, asemenea unei pietre, iar vopseaua se mai putea încă citi:
- Ăsta e bietu' taică-meu, spuse Billy Pretty. Aveam cinşpe ani când a murit.

Smulse buruieni de pe un cadru în formă de sicriu care înconjura mormântul. Fusese pictat în romburi, albe şi negre, iar modelul se mai vedea încă.
- Am mai vopsit ăsta şi ultima oară când am venit, spuse Billy, scoţând din geantă două pensule şi cutii de vopsea, şi o s-o fac şi acum.

Quoyle se gândi la propriul său tată, întrebându-se dacă mătuşa mai avea cenuşa lui. Nu avusese loc nici o ceremonie. Oare ar fi trebuit să-i pună o placă? Un vag sentiment de pierdere puse stăpânire pe el.

Deodată, îl văzu parcă aievea pe tatăl său, văzu poteca presărată cu calicii de fructe de flori lampion, potecă ce ducea din grădină pe lângă marginea gazonului pe unde el se plimba pe când le mânca. Omul avea o mare pasiune pentru fructe. Quoyle îşi amintea de perele galben-maronii, mici ca smochinele, şi de tatăl său ciugulind din ele, mirosul de fructe din casă, grămezi de cotoare şi coji în scrumiere, schelete de ciorchini de struguri, sâmburi de piersici ca nişte creiere de găină pe pervazul ferestrei, teaca decojită a bananelor pe bordul maşinii. În rumeguşul de pe bancul de lucru din subsol se vedeau galaxii de seminţe şi sâmburi, sâmburi de cireşe, sâmburi lungi de curmale ca nişte nave spaţiale. Căpşune în frigider, iar în iunie, maşina parcată pe marginea unui drum de ţară, iar tatăl său în genunchi, culegând căpşune sălbatice dintre buruieni. Scufiile golite de grepfrut, globurile sparte ale cojilor de mandarine.

Alţi taţi îşi luau fiii la pescuit sau cu cortul, dar Quoyle şi fratele lui aveau parte de expediţii în căutare de afine. Aproape plângeau de ciudă când tatăl lor dispărea în tufişuri, lăsându-i în căldura acră cu vase de plastic în mâini. O dată, fratele său, cu faţa umflată de plâns şi de înţepături de insecte, culesese doar vreo cincisprezece sau douăzeci de afine. Tatăl lor se apropie de ei, cu braţele încordate de greutatea a două găleţi pline. Atunci, fratele începu să plângă, arătând spre Quyle, spunând că el îi furase fructele. Mincinosul. Quoyle culesese vreo jumătate de kilogram, iar fundul găleţii sale era acoperit destul de bine. A încasat o bătaie cu o creangă ruptă dintr-un afin, o ploaie de afine căzând după primele lovituri. Tot drumul spre casă, s-a uitat fix în găleţile cu afine, cu ochii la viermişori verzi, gândaci, furnici, păduchi de plante, păienjeni şchiopătând, urcând toţi cu greu printre fructe spre suprafaţă, unde rămâneau miraţi. Îşi simţea spatele coapselor arzând.

Tatăl său petrecea ore întregi în grădină. De câte ori oare, se gândi Quoyle, îşi văzuse tatăl sprijinit în coada săpăligii, admirând şirurile de fasole pe araci şi spunându-i: "Ce pământ dulce avem noi aici, băiete." Atunci crezuse că e sentimentul de patriotism al imigrantului, dar acum punea totul în balanţă cu acea copilărie spălată de valuri sărate, pe marginea unei stânci. Tatăl său fusese mereu fermecat de pământul adânc. Ar fi trebuit să fie fermier. Îl înţelegea prea târziu pe cel care acum era mort.

(...)

Quoyle, epuizat, tastă ultimul cuvânt şi se pregăti să plece la priveghi. Se strădui să intre în pantalonii negri de înmormântare. Trebuia să se întoarcă la sediu de îndată ce se va ivi momentul potrivit ca să pună în pagină lungul articol al lui Billy. Găsiseră o poză frumoasă a lui Jack, cu zece ani mai tânăr, dar în care arăta la fel, stând lângă barca lui proaspăt vopsită. Quoyle înrămase o copie de dimensiuni mari a articolului pentru doamna Buggit.

Îi era groază să îl vadă pe Jack, în salon, întins pe o mare de milieuri de dantelă înnodate. Îşi imagină că trupul lui Jack este ud, că nu putea fi uscat, că apa sărată de mare se scurgea din el în şiroaie, picurând cu zgomot pe podeaua lustruită, şi doamna Buggit, îngrijorată, se apleca să şteargă apa cu o cârpă albă în mână.

Vechea lui jachetă de tweed nu îl mai încăpea. Renunţă în cele din urmă şi se îmbrăcă cu puloverul imens, brun-roşcat, pe care îl purta în fiecare zi. Nu avea altă soluţie. Dar o să cumpere o haină nouă pentru înmormântarea de a doua zi. O s-o ia dimineaţa din Misky Bay, când o să ducă ziarul la tipărit. Tocmai îşi lega şireturile de la pantofii cei buni când Wavey sună şi spuse că Bunny vrea să-l întrebe ceva.

O voce subţire şi aspră. Era a doua oară când vorbea cu ea la telefon. N-o să-şi poată câştiga niciodată pâinea din vânzările de asigurări.
- Tati, Wavey spune că trebuie să te întreb. Vreau să vin şi eu la trezirea lui Unchiu' Jack. Wavey spune că tu trebuie să-mi spui dacă pot să merg. Tati, dar tu te duci, Marty şi Herry şi Wavey se duc, iar eu şi Sunshine trebuie să rămânem cu mătuşa în atelierul plin cu ace de cusut, şi eu nu vreau. Vreau să vin la trezire.
- Bunny, se zice "priveghi", nu "trezire". Marty, Murchie şi Winnie merg pentru că Jack este bunicul lor. Lasă-mă să vorbesc cu Wavey despre asta.

Dar Wavey credea că e mai bine pentru ele dacă ar merge. Quoyle spuse că au fost prea multe morţi în anul ăla.
- Totul moare, spuse Wavey. În viaţă există suferinţă şi pierderi. Trebuie să înţeleagă asta. Ele cred că moartea înseamnă doar somn.

Ei, nu erau decât nişte copii, spuse Quoyle. Copiii nu trebuie să afle despre moarte. Şi coşmarurile lui Bunny? Se puteau înrăutăţi.
- Dar, dragul meu, dacă nu înţeleg ce este moartea, cum vor înţelege viaţa? Anotimpurile, natura, creaţia...

Nu voia ca ea să înceapă discuţia despre Dumnezeu şi religie. Aşa cum făcea uneori.
- Poate, spuse Wavey, că are coşmaruri fiindcă se teme că dacă o să adoarmă n-o să se mai trezească, la fel ca Petal, Warren şi bunicii ei. De altfel, dacă îi priveşti pe cei decedaţi, amintirea lor n-o să te chinuiască niciodată. Este ştiut.

Şi astfel Quoyle încuviinţă. Şi promise să nu mai spună că Jack doar dormea. Şi că o să vină şi o să-i ia pe toţi cu maşina. În vreo cincisprezece minute.


Marginea drumului era aglomerată cu maşini şi camionete. A trebuit să parcheze departe în urmă, şi să meargă cu toţii pe jos către casă, către o mare de voci cu o sută de picioare. Un şir de oameni se aliniaseră în faţa salonului unde, printre volburi de dantelă, sicriul lui Jack se odihnea pe capre de tăiat lemne înfăşurate în pânză neagră. Se strecurară prin mulţime, în salon. Quoyle o ţinea de mână pe Bunny şi în braţe pe Sunshine. Jack, ca cel din fotografie, părea de ceară îmbrăcat în costumul nou. Cu pleoapele violete. De fapt, se gândi Quoyle, chiar părea că doarme. A trebuit să o tragă de acolo pe Bunny.

Se alătură celor din bucătărie, unde erau prăjituri şi pâine împletită, ceainicul fierbinte, un rând de sticle de whisky, pahare mici. Discuţia se înteţi. Se vorbea despre Jack. Lucrurile pe care le-a făcut, sau le-ar fi făcut.

Vorbea Billy Pretty, cu un pahar în mână. Faţa aprinsă de la whisky, cuvintele revărsându-se într-un discurs extatic.
- Toţi ştim că suntem doar în trecere. Călcăm peste pietrele astea doar de câteva ori, bărcile noastre plutesc puţin, apoi se scufundă. Marea e o floare întunecată iar pescarul o albină în miezul ei.

Dennis, într-un costum de serj cu manşete largi, Beety cu mâna pe umărul tremurător a doamnei Buggit. Un guler de dantelă grea pe mătasea neagră. Dennis scotocea prin sertare şi cutii, după insigna lui Jack. Lipsea de ani întregi. Acum aveau nevoie de ea.

Copiii se jucau afară. Quoyle o vedea pe Marty în curte aruncând coji de pâine la găini. Dar Bunny nu se duse la ea, se strecură înapoi în salon şi se instală lângă sicriu.
- O s-o iau eu de acolo, spuse Wavey.

Căci privirea copilului era ciudată. În acest timp, Dennis îi arăta mamei lui insigna găsită într-o ceaşcă pe raftul de sus din cămară. O cunună emailată şi iniţiala R. Ea o luă, se ridică şi se mişcă încet spre salon. Să o prindă pe reverul hainei lui Jack. Ultimul gest. Se aplecă peste corpul neînsufleţit al soţului. Vârful acului se mişcă atunci când ea încercă să străpungă stofa. Tăcere respectuoasă din partea celor prezenţi. Beety suspină pe neaşteptate. Wavey o trase uşor de mână pe Bunny. Privirea aţintită asupra cadavrului. Nu voia să vină, îşi smulse mâna.

O tuse, ca sunetul făcut de un motor vechi. Doamna Buggit scăpă din mână insigna pe satin, se întoarse şi-l prinse pe Dennis de braţ. Gâtlejul îngheţat, ochii ca butoanele de lemn ale sertarului. Wavey o dădu la o parte pe Bunny. Dennis a fost cel care strigă.
- Tata a înviat!

Sări să-şi ajute tatăl să-şi scoată umerii din sicriul îngust. Strigăte şi ţipete. Unii se dădură înapoi, alţii se avântară înainte. Quoyle se repezi din bucătărie, văzu o adunătură de braţe care se sforţau să-l readucă pe bătrânul Jack la viaţă, apa curgea din gura lui cu fiecare lovitură în piept. Iar din colţul celălalt al camerei o auzi pe Bunny strigând:
- S-a trezit!


Quoyle îl duse pe Dennis, care tremura tot, la spital, prin ceaţă, pe urmele ambulanţei. Puteau zări profilul doamnei Buggit în vehiculul care mugea. În urma lor, whisky-ul se consuma din sticlă cu repeziciune, însoţit de reacţii înflă­cărate de neîncredere şi ţipete uimite în faţa miracolului. Dennis recapitulă tot ce se petrecuse, ce credea el, ce simţea, ce văzuse, ce spusese medicul de la ambulanţă, ca şi cum Quoyle n-ar fi fost acolo.
- Doctorii se tem de pneumonie! Şi traumatism cerebral! Dar eu nu!

Dennis, râzând, bătând cu pumnul în bancheta maşinii, îndemnându-l pe Quoyle să urmărească ambulanţa, ţinând în braţe un morman de hârtii pe care le adunase de undeva. Vorbea ca o moară de vânt, propoziţii ameţitoare şi ascuţite. Foşnet de hârtii pe care le punea în ordine. Îl lovi pe Quoyle peste umăr.
- Iată-l, încearcă să se ridice. E înţepenit acolo. Se ridică pe jumătate şi se uită la noi. Tuşeşte din nou. Apa ţâşneşte din el. Nu scoate nici un cuvânt. Dar pare că ştie unde e. Doctorul care vine cu ambulanţa aia zice că o să-şi revină, puternic cum este. Copiii, în general, sunt cei care supravieţuiesc înecului. La adulţi e foarte rar. Dar ei nu-l cunosc pe tata. Vezi tu, apa rece opreşte funcţiile, inima bate foarte încet. Un timp. Doctorul zice că nu putea să stea în apă prea mult. Zice că pune pariu că o să reziste. Şi mama! Primul lucru pe care-l zice când poa' să vorbească e: "Dennis ţi-a găsit insigna, Jack. Care lipsea de atâta vreme."

Quoyle vedea deja ştirea pe prima pagină a ziarului, care depăşea cu mult orice altceva. Dennis scăpă hârtiile pe podeaua maşinii.
- Încetineşte, tre' să le pun în ordine.
- Ce sunt?
- Tata trebuie să le semneze. Autorizaţia lui de prins homari. Să mi-o dea mie. Se prind acum nişte adevărate frumuseţi.