Am afirmat despre Răzvan Petrescu că este unul dintre cei mai inteligenţi scriitori români contemporani şi un stilist desăvîrşit - maestrul din umbră al literaturii române scurte. L-am comparat cu Caragiale, Sadoveanu şi Preda pentru acuitatea simţului de observaţie şi felul în care reuşeşte să (re)constituie un univers social şi moral folosind exclusiv oralitatea. Am scris că polimorfia stilistică a prozei sale care trece, brusc sau prin fineţuri intertextuale, de la realism la parabolic, îl situează undeva între tradiţia est-europeană a farsei absurde gen Bohumil Hrabal - Daniil Harms şi realismul parodic nord-american à la Raymond Carver - Woody Allen. Nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt. Citiţi-l!
Răzvan Petrescu (n. 1956, Bereşti-Galaţi) a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1982. În perioada studenţiei a frecventat cenaclul "Universitas" al Universităţii din Bucureşti, condus de Mircea Martin. Între 1990 şi 1994 a fost redactor la revistele Cuvântul şi Amfiteatru, apoi redactor-şef al redacţiei de medicină a Grupului Editorial ALL. În prezent, este redactor la Editura Curtea Veche. După debutul din 1986 în volumul colectiv de proză scurtă Debut '86, a publicat volumele de proză scurtă: Grădina de vară (1989, premiul Fundaţiei "Liviu Rebreanu"), Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri (1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului şi Premiul pentru proză al ASB) şi antologia Mici schimbări de atitudine (2003). Pentru volumele de teatru Farsa (1994) şi Primăvara la bufet (1995) a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului 1994 şi respectiv Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor (1995). Este prezent în volumul antologic de proză scurtă românească The Phantom Church and Other Stories alcătuit de Florin Manolescu (University of Pittsburg Press, 1996, traducere de Georgiana Fârnoagă şi Sharon King) [dar şi în volumul întâi al Antologiei LiterNet 2002, care poate fi descărcat aici - notă LiterNet). Volumul de publicistică Foxtrot XX a apărut la începutul acestei veri la Editura Cartea Românească.
Marius Chivu: Pînă la 33 de ani aţi scris pentru propria plăcere, dar spuneaţi undeva că "literatura este o relaţie cu moartea" şi că ceea ce vă sperie cu adevărat este moartea. Prin urmare, care e relaţia dintre plăcere şi frică atunci cînd scrieţi literatură?
Răzvan Petrescu: Scrii ca să scapi. Aşa crezi iniţial. Asociezi ieşirea din turmă cu un fel de imortalitate bizară mai ales dacă nu eşti foarte convins că există Dumnezeu, şi, astfel, semeni cu o oaie cu mintea rătăcită. E o imortalitate în doi timpi: în timpul unu, crezi că devii nemuritor în viaţă fiind, adică, printr-un fenomen misterios moartea te va ocoli, mai ales cînd eşti tînăr, în timpul doi, speri că vei rămîne aşa chiar dacă pînă la urmă vei fi obligat să te cureţi, pentru că vei dura prin cărţi. Volumele îţi vor fi citite de mii şi mii de omuleţi, vei fi studiat, analizat, lumea va vorbi despre tine prin semne de admiraţie şi după o sută de ani, vei apărea în toate dicţionarele, vei fi lăudat la cursuri la Universitate, secţia română-albaneză, vei fi tradus, planeta te va cunoaşte şi, printr-un efect spaţiu-timp-rai, vei afla şi tu despre toate astea acolo unde cică nu există bucurie şi întristare, ba s-ar putea să existe bucurie. Afirmaţia de pe poarta cimitirelor e prea negativă ca să fie adevărată ori să aibă vreo justificare, doar abia am învăţat să gîndim pozitiv, lateral, în şapte trepte, cinci paşi şi două săptămîni ca să ajungem milionari cu un tranzit intestinal plăcut... Propun să se schimbe textul religios fiindcă dă depresie.
Revin la întrebare: cînd scriu, vorbesc de varianta iniţială, brută, nu de cizelările ulterioare, care mă sufocă după ce trec de cifra trei, simt o mare bucurie, lumea din jur se estompează cu viteză, şi poţi rula oricum, chiar şi pe contrasens, nu vine nimeni din direcţie opusă, nu mai există nimic cu excepţia cuvintelor, care-s vii, însă nu intră-n coliziune frontală cu tine... Mă gîndesc la o metodă mixtă prin care să poţi scrie în timp ce faci dragoste, numai aşa încîntarea ar deveni fulminantă iar frica de moarte s-ar anula pentru o vreme ceva mai îndelungată, mai ales la corectură.
Foarte rar mă simt cuprins de teamă în toiul compunerilor, se întîmplă mai ales dacă găsesc o intrigă cu personaje pe care le cunosc, dar mi-e frică să desfăşor subiectul fiindcă, aşa cum li s-a întîmplat şi altora, există coincidenţe sau premoniţii sau pur şi simplu cuvintele ţi se pot transforma într-un soi de anunţ implacabil, asmuţind realitatea. De pildă, cînd am scris o mică şi foarte proastă proză despre cum mi-a murit motanul la un cutremur imaginar, peste cîteva luni mi-a murit motanul la un cutremur adevărat. Pe urmă am scris o alta în care îmi omoram tatăl trăgîndu-i una-n creştet cu toporul (ceea ce s-ar putea uşor interpreta printr-un accident cerebral) şi, peste aproximativ un an, avea să moară exact din pricina unui asemenea accident. Prin urmare, mă feresc de temele astea, nu sînt superstiţii, dacă la început a fost cuvîntul, atunci cuvîntul poate influenţa orice, nu-i bine să te joci cu el, mai ales cînd există atîtea alte moduri, complet lipsite de riscuri, de-a te juca, vezi alimentaţia raţională, sexul oral online, apocalipsa, mersul la bulgari etc.
Pe urmă, după ce împlineşti 50 de ani, şi ai depăşit cu mult jumătatea vieţii şi furia şi teribilismul de demult, textele-ţi intră în contact permanent cu moartea, indiferent ce scrii, se raportează la ea, tocmai ai aflat că nu vei rămîne nicăieri, nici măcar în dicţionarele de sinonime, n-ai fost genial şi nu mai ai cînd să ajungi, constatarea îndoaie fraza, o face mai rotundă, mai plină de înţelepciune pastorală.
"Muncă necinstită, profituri ilegale"
M.C.: Ca şi Bulgakov sau Emil Brumaru, de pildă, aţi fost mai întîi medic; ajută în vreun fel medicina literaturii?
R.P.: Să nu-i uităm pe Cehov, Céline şi Antunes. La rus găseşti o ofertă all inclusive, unde te farmecă umorul melancolic şi abisul abia întrezărit, aflat chiar sub pagină, cuprins în proze de numai cîteva pagini. La francez, comicul atroce şi atacul furibund asupra semenilor, cu alte cuvinte, lipsa definitivă de speranţă, vizibilă în cîte pagină de-o sfîşietoare nostalgie, mă gîndesc la Moarte pe credit... Iar la portughez, tornada controlată a unei imaginaţii delirante, cu accente vesele atît cît să te subjuge doar prin formă, fondul ocupînd locul doi sau chiar trei.
Nu-mi dau seama dacă medicina are sau nu vreo importanţă în literatură, dacă ajută ori ba. Tolstoi, Faulkner şi Márquez n-au fost medici, iar scriitorii despre care am pomenit noi doi cred c-ar fi ajuns nume la fel de mari şi dac-ar fi fost scafandri. Pe de altă parte, cunosc o droaie de medici care scriu mai prost decît o domnişoară chiuretată, dar simt ei nevoia să descrie prin ce-au trecut, ce-au văzut, hemoroizii iubitei, dramă, de obicei e vorba de medici eşuaţi care eşuează şi-n literatură. Să fie clar: medicii foarte buni nu au timp de literatură. De jocul cu mărgeluţele de sticlă, de vanity fair, de alpinism inutil, sînt devotaţi meseriei lor, trebuie să vindece milioane de agitaţi. Excepţiile, precum Cehov, care-a reuşit performanţa să practice excelent medicina şi să şi scrie enorm doar pînă la 44 de ani, nu înseamnă nimic. Antunes se pare că este un psihiatru merituos, dar intermitent, Céline a renunţat devreme, iar despre Bulgakov chiar nu ştiu dacă se remarca sau nu ca doctor. Cred că nu.
M.C.: De fapt, ce ajută scrisului: melancolia, hedonismul, boala, întrebările / spaimele interioare?
R.P.: În ultimă instanţă, e vorba de ceva foarte simplu, foarte enervant, şi anume de talent. Care n-are nici o legătură cu medicina. Poate că profesia asta intensifică anumite stări, activează mai mult anumite zone cerebrale, cum ar fi pedunculul, boala şi muribunzii pe care-i vezi ţi-ar putea da un freamăt de coşciug şi, prin el plus Kierkegaard, ajungi la senzaţia de inconsistenţă, de iluzie, de metaforă optică a vieţii... Din care se iveşte iar răspunsul la prima ta întrebare: da, există o relaţie a literaturii cu moartea. De fapt, cred că-n toate artele e la fel. Cu excepţia feng-shui-ului.
Îmi vine-n minte Recviemul lui Verdi, dar mai ales cel al lui Mozart, care-i metamorfozează toată opera: începi să te gîndeşti dacă sonatele sau concertele lui pentru pian şi orchestră nu sînt cumva camuflate izbucniri de panică sau revoltă ori răspunsuri suspect de cristaline, prin aparenta spumă de şampanie, la întrebarea permanentă pe care-o pune moartea, nu viaţa. Viaţa, chiar aşa, enigmatică şi turtită cum e, poate fi totuşi descifrată chiar şi de maimuţe: am primit prin e-mail nişte fotografii edificatoare, în care urangutanii practicau magnifice perversiuni cu mai mult devotament decît oamenii, cred că le-au copiat de la homo sapiens, aşadar noi sîntem strămoşii lor, teoria evoluţionistă rămîne în picioare, doar rolurile se schimbă.
Conchid: medicina nu are nici un efect asupra scrisului dacă nu se aşază pe o structură interioară ultrasensibilă. Medicii adevăraţi nu sînt prea sensibili, altfel n-ar mai practica în vecii vecilor, pentru c-ar plînge în faţa fiecărui pacient cu o boală gravă. Apropo, eu am plîns cînd a murit un om pe care-l trimiseseră acasă toate spitalele, doctorii zicînd că nu mai are de trăit decît cel mult o lună, am reuşit, prin înzestrarea mea neobişnuită, să-l fac să mai supravieţuiască nouă luni şi, cînd m-au chemat rudele să vin că moare, am ajuns exact la timp ca să-şi dea duhul în braţele mele, a fost groaznic, pentru că, în final, lupţi împotriva morţii, ai şi seringă, şi totuşi nu o poţi învinge prin nimic, or, tocmai ăsta ar trebui să fie rostul suprem al medicinii, e limpede că nu am fost programat să devin medic, mai ales dacă punem la socoteală în ce hal mă plictisesc bolnavii.
Spaime interioare şi întrebări aveam şi înainte de a intra la facultate, iar hedonismul nu mi s-a părut interesant decît pe masa din bucătărie, nu de disecţie.
M.C.: De ce ar fi literatura o "activitate ruşinoasă"?
R.P.: Afirmaţia lui Andrei Bitov e corectă. Ce poate fi mai degradant decît să scrii în loc să plantezi flori ori să faci bani? Încă nu s-a ajuns pînă acolo încît la întrebarea ce meserie ai să poţi răspunde degajat "scriitor". Pentru că, dacă răspunzi aşa, eşti imediat întrebat cu voce tare sau în gînd (de către oamenii civilizaţi) "Bine, am înţeles, dar ce meserie ai?" Scrisul nu-i o profesie, asta este deocamdată percepţia dominantă în România şi-n alte ţări la fel de culte. Literatura nu presupune muncă, sau presupune o muncă necinstită, cu profituri ilegale chiar dacă extrem de mici, pentru că, în definitiv, ce fac scriitorii? Se amuză. Lucrează, chiar dacă (unii) pînă la epuizare (nu are nici o importanţă), pentru propria bucurie, nu-şi aduc contribuţia la mersul înainte al societăţii, nu militează pentru o lume mai bună, un viitor sigur pentru copiii noştri, sînt nişte căpuşe care sug sîngele poporului cu carte de muncă şi scot cetăţenii din sărite scriind întruna despre lucruri lipsite de orice valoare practică (nu vorbesc aici despre cărţile "utilitare" care subjugă mapamondul, fără urmă de preocupare pentru spirit, aşa cum e şi firesc). Poate lucrurile se vor schimba, parcă adie o boare de recunoaştere a literatorului, dar cînd vor deveni cu adevărat normale, pe mine mă va durea fix în cot, mă refer strict la osul lui cît şi la celelalte, că atît va mai rămîne.
M.C.: Este scriitorul un om normal?
R.P.: Ce înţelegi prin normalitate? Că eu nu mai înţeleg nimic, de la o vreme observ că totul e normal, chiar şi războaiele pentru menţinerea păcii, România, sau căsătoriile între fiinţe de acelaşi sex. N-a mai rămas nimic normal pe lumea asta, exceptînd handicapaţii. Prin urmare, sînt normal.
M.C.: În tot ceea ce scrieţi, finalul frazei te aruncă în plin absurd, chiar şi în acest interviu. Sînteţi un scriitor serios?
R.P.: Unul dintre cele mai tari complimente care mi s-au adus a luat forma frazei: "Bă, tu scrii aşa cum eşti!". Deci, în măsura în care sînt un om serios, sînt la fel şi ca scriitor. Mă întreb totuşi dacă nu mă dedublez, pentru că scriitorii nu prea pot să fie serioşi (excluzîndu-l pe Thomas Mann, care-i serios ca un strabism). Pentru exemplificare, iată un extras din corespondenţa lui Flaubert, uite ce scria pe ilustratele pe care le-a trimis din Italia - avea 30 de ani. Din Veneţia: "Nici un futai". Din Roma: "Sînt cast". Din Neapole: "Aici m-am futut binişor".
În ce priveşte finalul unora dintre frazele mele, cade în absurd pentru că totul e absurd. Ăsta ar fi sensul vieţii. Gîndeşte-te cît de absurd este să ne încheiem şireturile. Sau să nu le încheiem. Dacă nu cumva lucrurile, în totalitate, sînt doar ridicole. E vorba de un ridicol c-un sfîrşit garantat tragic.
Expansiunea cititorilor "mici"
M.C.: Cum vă împăcaţi cu relativa dvs. marginalitate; aveţi frustrări, neîmpliniri, îndoieli?
R.P.: Cînd am început să public am avut succes de critică, aşadar am plonjat în extaz. Şi am continuat s-o ţin tot într-o fericire pînă prin '97-'98. Nu se punea problema să fii în centrul atenţiei, promovarea, atragerea marelui public nu interesa mai pe nimeni. Pe urmă am început să mă enervez. Am văzut că se poate crea imagine, iar eu nu aveam nici în oglindă. E drept că nici alţii, mai buni decît mine, dar n-am plîns niciodată de mila altora, în privinţa asta, altfel plîng întruna, ţi-am dat şi un exemplu.
Nu cred că există vreun scriitor care şi-ar da foc ultimei opere ca Gauguin, toţi vrem să ne cunoască lumea, toată lumea, dacă e posibil. Însă, după ceva vreme, am realizat că nu-s în stare să-mi fac singur portretul pentru mase, nu mă pricep, e prea mare efortul şi, în definitiv, prea mic şi efemer rezultatul - am devenit înţelept ca un ornitorinc -, problema trebuie să fie a agenţilor literari. Or, cum ăştia încă n-au apărut, m-am împăcat cu ideea că exist numai pentru un număr mic de cititori şi pentru critică.
Marea mea frustrare este una comună: nu am bani. Şi depind de un serviciu. Şi, din cauza serviciului, oricît de elegant ar fi (şi este, unde lucrez acum), îmi lipseşte spaţiul temporal, atît de fragil, pentru a scrie.
Neîmpliniri: 1, pînă acum ar fi trebuit să arunc prin subsolurile bibliotecilor cel puţin zece cărţi, nu doar patru. Şi nu întrevăd nici o soluţie, nici un om bogat nu m-ar finanţa pînă la sfîrşitul vieţii. Poate Statul. 2, îmi pare extrem de rău că n-am plecat în Belgia, cînd s-ar fi putut, în 1990. Că n-am plecat oriunde.
Îndoieli: mă îndoiesc permanent de proza pe care o fac sau ce fac eu acolo. După atîta vreme, vreo 25 de ani, nu sînt convins că scriu bine, găsesc mereu alte fraze pentru a spune ce trebuia să spun, de aceea nici nu-mi mai plac volumele mele, foarte rar le răsfoiesc, mai mult le şterg de praf. Chiar cele mai entuziaste recenzii, după ce-mi produc o uriaşă satisfacţie, nu reuşesc să mă convingă c-am izbutit. De multe ori am senzaţia că nu-i vorba despre mine.
M.C.: Care ar fi ambiţiile dvs. literare?
R.P.: Ambiţii literare nu mai am. Din moment ce aud voci care spun că-s un maestru al prozei scurte, ce pot să-mi mai doresc? Cel mult să nu-mi cadă părul.
M.C.: De ce scrieţi atît de greu? Chiar vă lipseşte timpul?
R.P.: Da, n-am timp. N-AM TIMP. Trebuie să plătesc întreţinerea, lumina, apa, fetele, chiar şi pe alea nepretenţioase, toate vor bani, chiar dacă nu le fac nimic. Şi pune la socoteală că, în privinţa banilor, nu-i vorba de mine, am o familie. Pe care n-o pot lăsa să moară de foame îmbrăcată-n zdrenţe.
Şi mai e ceva: rescriu de nepermis de multe ori cel mai mic text, acţiune supercronofagă. Aşa că, pînă la urmă, tot la timp se reduce totul. De-acum încolo n-ar trebui să mai fac absolut nimic altceva decît să scriu. Uite că nu se poate. Şi nici nu mai am forţa de-a rămîne scriitor de weekend, asta a mers o vreme, acum e vremea pompelor funebre.
M.C.: Datorită acestor rescrieri sînteţi unul dintre puţinii scriitori stilişti pe care-i avem. Cum de s-a compromis stilul, de ce credeţi că e atît de subevaluat?
R.P.: Mi-am dorit de cînd mă ştiu cu pana pe hîrtie să trăiesc clipa cînd un glas autorizat îmi va spune că sînt un stilist, pentru că asta m-am străduit să ajung. Şi de-asta mă bucur ca un măgar.
Stilul s-a compromis, bănuiesc, din pricina dorinţei, tot mai mari şi imposibil de stăvilit, de superficialitate. S-ar putea să greşesc, dar mi se pare că imaginea (la televizor, la computer, la mobil) i-a dat lovitura de graţie. Nu mai are nevoie de prelucrare, e înghiţită fix cum e, nu solicită centrul gîndirii (pe care-l face tot mai mic, mai liniştit, mai negru). Şi, în ce priveşte filmele, de exemplu, nici gînd de stilistică, se pune accentul pe simplitate maximă (echivalent al stupidităţii), să înţeleagă populaţia planetei ce se petrece. Ce să mai zic de telenovele, proliferarea şi succesul lor sînt mortale (la propriu).
Iar asta se răsfrînge şi asupra literaturii, care, pentru a supravieţui, trebuie să fie la fel de înfiorător de infantilă şi vulgară, în orice caz fără stil, care-i depăşit fiindcă n-are absolut nici un sens într-o lume frivolă, nu mai deranjează cuvintele imprecise, repetiţiile, tautologiile, sintaxa de balamuc, tempoul fracturat, fraza cu barbă, scrisul ca la traforaj... Uită-te pe oricare listă de bestseller-uri şi, cu puţine excepţii, vei găsi doar cărţi pentru cretini. Şi, da, majoritatea cititorilor sînt cretini. Şi, cum toate editurile din lume vor public, vor tipări miliarde de volume pe măsura inteligenţei lui. Că sînt şi prea mulţi indivizi pe pămînt, de-aia-i stilul atît de subevaluat.
M.C.: Aţi mai afirmat undeva că autorii mari sînt pe cale de dispariţie din cauza cititorilor "mici"...
R.P.: Sigur. Aş adăuga două lucruri: unu, se nasc din ce în ce mai puţini autori mari pentru că, de cînd sînt mici, văd şi învaţă că lucrul cel mai important în viaţă e reuşita financiară, iahtul, poate că şi-n aia de apoi e la fel, poate te lasă şi-acolo să te dai cu barca, dacă ai, aşa că dacă-i apucă mai tîrziu cheful să scrie, copilaşii rămaşi în stadiul de copilaşi o vor face cît mai elementar cu putinţă, direct, fără mofturi, mai ales că, dintre toate artele, literatura pare la îndemînă pentru oricine are o poveste, şi toţi au, vezi blogurile. Doi, cititorii "mici" sînt în plină expansiune, se înmulţesc neîncetat, ca amibele, sînt de neoprit, vor să citească, şi să citească numai lucruri sălbatic de primitive, dacă se poate chiar nule, care să nu le tulbure resturile de gîndire pe care le posedă dintr-o inerţie tot mai mică. Sigur, vor continua să existe şi cititori profesionişti, dar într-un număr ce se va reduce constant, pînă la sărbătoarea finală. Fenomenul invers, prin care ultima categorie va ajunge să deţină supremaţia, e la fel de greu de suportat.
M.C.: Ce înseamnă pentru dvs. munca de redactor de carte?
R.P.: O grozăvie. O exersez din '93 şi, dacă timp de cîţiva ani mi-a plăcut, mi se părea că este interesantă şi surexcitantă, mai ales că puteai să tai fraze întregi, încetul cu încetul a devenit tot mai apăsătoare, mai deprimantă, mai dăunătoare pentru libertatea mea de cititor, pentru scris, motivul e clar, am fost nevoit să lucrez de prea multe ori cărţi pe care nu le-aş fi citit în mod normal nici ameninţat cu sărutul Andreei Marin. E o muncă de grăjdar (cu deosebire la traducerile proaste, şi sînt cu nemiluita), care nici nu a fost vreodată recunoscută, nimeni nu dă doi bani pe un redactor, cu excepţia unor scriitori, bine măcar că te învaţă să fii umil. Am ajuns umil. Şi tot n-am bani.
Salinger, Bach şi Miles Davis
M.C.: Citiţi sau recitiţi?
R.P.: Citesc constant, e una dintre marile plăceri, bine că nu-i vinovată. Bine că nu afectează sănătatea celor din jur. Bine că n-a ajuns să fie stigmatizată, ca fumatul, dar nici mult nu mai e. Ca să fac un racord cu o întrebare precedentă, văd venind vremea cînd pe cărţile bune se vor lipi poze de tipul celor de pe pachetele de ţigări, cu chipuri desfigurate, gingii cangrenate, bube oribile, oameni horcăind, pe moarte, cu masca de gaze pe faţă, "cititul acestei cărţi provoacă impotenţă" etc.
Recitesc mai rar, în special proză scurtă, în special nord-americanii anilor '80 cît şi J.D. Salinger, ca să văd cît de mult m-am îndepărtat de modele. În ce priveşte romanele, de Dostoievski nu mă mai ating, pentru c-am făcut imprudenţa să citesc Fraţii Karamazov în urmă cu vreo opt ani şi m-am dilatat. Cele peste 800 de pagini puteau fi scrise în maximum o sută. Şi vreau să-l las la locul lui, în vîrf, acolo unde l-am plasat în urmă cu 30 de ani.
M.C.: Sînteţi un mare meloman. Cum aţi început?
R.P.: Muzica a-nceput să-mi placă pe la prepubertate. Mai întîi a fost rock-ul, erau anii '70. Am înaintat pe mai multe canale, pe la 15 ani am descoperit preclasicii şi, în paralel cu Led Zeppelin, am început să fiu atras de Chopin, iar ceva mai tîrziu, în armată, am ascultat un LP cu Modern Jazz Quartet. Aşa că m-am hotărît să învăţ să cînt temeinic la chitară - o făcusem şi pînă atunci, dar la nivel de amator -, mi-am luat profesor şi stativ, am cîntat la petreceri, prin cluburile facultăţii, prin restaurante, la Costineşti, mai ales folk-blues şi piese clasice. Eram destul de bun, din păcate n-am mai exersat.
M.C.: V-aţi visat star rock?
R.P.: Sigur că m-am visat star rock. Dacă aş fi trăit în altă ţară, în America, să zicem, sînt aproape sigur că asta aş fi devenit. Dar aş fi cîntat şi jazz. Am mai spus-o şi-n alte ocazii, nimic nu egalează ceea ce simţi cînd te ascultă şi te place publicul, senzaţia e-n direct şi clară, nu ceţoasă, cum se întîmplă în literatură.
M.C.: Cîte discuri aveţi în rafturile astea?
R.P.: Iniţial număram discurile, acum nu mai ştiu exact cîte am, oricum, sînt peste trei mii. Viniluri, casete, CD-uri, MP3-uri. Magnetofonul şi benzile le păstrez ca amintire a unor vremuri minunate, cînd la radio se cînta Macarale rîd în soare, unde-or fi dispărut ele, cu soarele lor cu tot?
M.C.: Ce compozitori aţi lua pe o insulă pustie?
R.P.: I-aş lua pe Bach şi Miles Davis. Integral. Pentru că nu am voie cu prea mulţi în locul ăla, altfel aş umple vreo patru pagini doar cu nume. Dar nu înţeleg de ce insula e musai să fie pustie. De ce n-ar trăi acolo tinere intelectuale, printre palmieri? Cînd ar auzi Ofranda muzicală sau Bitches Brew ar sări toate pe mine, m-ar legăna cu hamacu', mi-ar da nuci de cocos, alge...
M.C.: Sînteţi şi un mare cinefil; nu v-ar tenta, de pildă, să scrieţi scenarii pentru tinerii regizori?
R.P.: Mă interesează în aceeaşi măsură-n care-i interesează şi pe ei. Am citit scenarii - nu mă atrage ideea de a scrie vreunul. Scenariul e o pupă, nu ştii în ce se va transforma. Să fac un film pe un scenariu propriu ar fi mult mai interesant. Dar nu l-aş termina niciodată: din cauza nenorocitului de perfecţionism, nu aş reuşi să aleg nici măcar coloana sonoră, din nenumărate variante, ce să mai vorbesc de distribuţie, lumini, unghiuri de filmare etc. În plus, într-un film e nevoie de un fir epic, or, mie-mi place fiorul, nu firul.
M.C.: În Foxtrot XX e un fragment emoţionant despre fericirea de a fi părinte; ce aveţi în comun cu băieţelul dvs.?
R.P.: Imensa admiraţie pentru femei. Umorul. Vulnerabilitatea. Spiritul critic. Scîrba faţă de şcoală.
M.C.: Ce pasiuni "vinovate" de tot aveţi?
R.P.: Nu pot să-ţi spun decît care este cea mai nevinovată pasiune: imensa admiraţie pentru femei. Interval de vîrstă: 14 - 50 de ani. Şi nici nu mă pot abţine să le momesc, încă din clasa a cincea mi-am dat seama că nu seamănă una cu alta, îmi plac şi vegetarienele. Cu ochii verzi. De-aia mă irită cărţile pornografice şi o şi arăt în rubrica pe care mi-ai oferit-o, generos, în Dilemateca: nu se scrie despre sex, se practică. Cu entuziasm, pasiune, abnegaţie, politeţe, eroism, uneori. Că nu-i ca mersul pe bicicletă, numai autorii de proze porcoase cred aşa ceva. Trebuie să te perfecţionezi, altfel uiţi şi-ncepi să scrii ca să-ţi aduci aminte, dar nu-ţi aduci.
M.C.: Din răspunsurile de pînă acum reiese că sînteţi un tip pesimist, cam ţăcănit, care se văicăreşte că n-are bani, obsedat de femei... Nu e prea flatant.
R.P.: Cum să nu fie flatant? Dac-aş fi fost optimist, normal, misogin şi bogat ar fi fost mai bine? Noroc că nu eşti psihiatru. Am folosit un cod metaforic bipolar, de tip bielă-manivelă, ca să derutez, să atrag prin încercuire. În realitate sînt exact cum zic acum, la sfîrşit, cu semnul întrebării. Doar că nu-s inteligent. Aşa că e flatant.
A, şi nu mai spune că "mă văicăresc" din cauza lipsei banilor. Nu-i aşa, a fost doar o constatare ironică, mi-am bătut joc de mine cu tristeţe, nimic nu ştii. Doar bogaţii se vaită că n-au bani, lua-i-ar dracu'. Amin!