Foxtrot XX

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

În 1999, revista Lettre Internationale m-a solicitat să particip la o anchetă pe tema Ziua cînd mi-am descoperit nevoia de a scrie. Sugestii pentru o istorie autobiografică a prozei române contemporane. Mi s-a părut greu, şi subiectului i-au urmat cîteva luni de reflexie în apa lacului IOR. Venise primăvara. Pe valuri pluteau sticle de plastic şi ambalaje de ciocolată fără ciocolată, undele erau acoperite spre mal de-un strat gelatinos de ceva, frunze, haine, broscuţe, expectoraţii, unghii, nu-mi vedeam prea clar chipul acolo, şi răspundeau 40 de scriitori. De fapt 39, unul fiind pus pe listă pentru ornament SF. Am căutat cît mai adînc, sînt conştiincios, mai ales dacă am un tub de oxigen galben scos mult deasupra apei şi labe febrile de scafandru începător, în ce zi mi-oi fi descoperit-o, nevoia, să fi fost vineri? Oricum, trebuie c-a fost ziua următoare unei revelaţii în sunet de clopoţei şi lumină revărsată de undeva de sus, sau a unui traumatism cerebral minor şi plin de consecinţe. Ziua cea mai lungă, roman. Solstiţiul de iarnă. Moartea părinţilor cuiva. A vecinilor. A unui bun prieten. O dezamăgire în dragoste. O indigestie. O eclipsă. Un film despre viaţa plină de bucurii a unui scriitor. Un documentar cu vampiri. Prima beţie, senzaţia de plutire şi senzaţia de vomă, liceul gotic, din Balta Albă, zborul unui liliac iarna, o facultate cu profesori cu halate şi mustăţi false, oameni circulînd rapid printre cadavre ţinîndu-ţi carnetul de note în mîinile întinse drept înainte, fata de la opt, un examen pierdut, divorţul cuiva, un disc de vinil, Chopin, o zi ploioasă, un preşedinte de stat, gîndul nobil de a-l împuşca, primul pistol, cu ventuze, antrenamentul cu ventuza, pe uşă o poză c-un laureat Nobel care rîde, un cadou neaşteptat, o rentă care n-a venit, prinderea mîinii în uşă, o sală de gimnastică, hotărîrea de a face ceva nemaivăzut în cartier, Crăciunul, îngerul de hîrtie ce se desprinde din brăduţ, ia foc de la lumînare şi-ţi vorbeşte cu voce de om, printre pene, incendiul care urmează, palma paternă, un volum de poezie, un accident rutier. Ultima posibilitate este ilustrată cotidian în reviste de întins tiraj prin minuscule texte situate lateral de uriaşe busturi color aparţinînd unor neliniştiţi oameni de sex feminin care-şi cumpără automobile cu patru uşi şi coboară prin parbriz într-o tamponare ce-i obligă să reflecteze serios la sensul vieţii, al parbrizului. Să le regîndească. Sînt vedete cu ocupaţii serioase, în timpul liber au scris numai bestseller-uri pînă la nenorocire şi vor scrie şi mai multe în spital. Cum nu mi s-a-ntîmplat niciodată un asemenea lucru, deşi mi-am cumpărat automobil la mîna a doua cu parbrizul, claxonul şi radiatorul gata sparte, fără sondă Lambda, antenă care nu se ridica, baterie uzată, bujii arse, motor care se oprea cu precizie în intersecţii, vopseaua cojită-n nenumărate locuri, o jantă crăpată, de aluminiu, nu se sudează decît cu argon şi ţine puţin, motoraş electric fără viaţă pentru geamuri laterale, casetofon intermitent, pneuri uzate, alarmă care deschidea automat toate portierele după două minute, un adevărat chilipir, aşadar cum, în ce mă priveşte, graţie unei atenţii extrem de încordate a lui Dumnezeu nu am avut încă un astfel de accident ca să-mi regîndesc viitorul, mă văd nevoit să plonjez iar în trecut, cînd la delicata vîrstă de trei luni am fost scăpat în cap de doica beată, după care mama, ca să-mi vindece creierul supradezvoltat, mi-a citit cred că-n engleză luni în şir nu ştiu de ce Cehov şi Shakespeare ce abia apăruseră la ţară unde mă ivisem în colibă prin repartiţie, tata era medic, naşul s-a pierdut în vie. Aşa că degeaba susţin tot mai rar că reprezint a cincea generaţie de bucureşteni, deoarece bucuria unor confraţi născuţi dintotdeauna la ţară este să mîrîie că eu sînt din judeţul Galaţi. Motiv pentru care umblu permanent c-un foarte vechi şi greu album de fotografii în geantă, prima, făcută în 1898, "La Radu" pe Griviţa, înfăţişîndu-l pe bunicul bunicului matern cu mustăţi apocaliptice şi-un lanţ de ceas pe care i l-am arătat ieri şi frizeriţei. Avusesem senzaţia că era convinsă, după forma pe care o dăduse tunsorii mele, că-s de la ţară. Cînd am ajuns acasă cu părul în sus împietrit în gel galben, s-a speriat copilul deşi nu se sperie aproape niciodată, din cauză că bunica lui maternă a trăit live asediul Leningradului între şapte şi unsprezece ani. Sau o fi fost ziua cînd, un an mai tîrziu, tata mi-a cîntat la vioară. În dimineaţa următoare am fost anevoie extras din cocina porcilor pe care-i studiam, s-ar putea înţelege că în urma lecturilor sau a cîntecului, nu, era simplă curiozitate. Datorită căreia am şi început să vorbesc pe la cinci ani. Interjecţii ce-au uluit întreaga scară de bloc. (Ajunsesem la oraş. Focşani. Apoi Galaţi. În cele din urmă, cu camionul duduind de mobile aproape complet dezmembrate şi praf de farfurii de nuntă, înapoi la Bucureşti. Şi aici emiteam onomatopee: nu vedeam decît blocuri. Erau frumoase şi luminoase.) Sau ar putea fi ziua cînd am băgat canarul în sobă. L-am scos mult mai tîrziu, printr-un efort mental retroactiv. Era mai viu decît înainte, mai grăsuţ, şi de altă culoare. Probabil din pricina carbonizării. Ori ziua cînd, după ce-am picat primul examen la facultate, am venit acasă şi mi-am stins ţigara pe dosul mîinii stîngi, semnul îl mai am şi-acum, am urlat pe covorul persan şi-am constatat că nu-mi plac medicina, anatomia, ciucurii covorului persan, asistenţii universitari, colegii - cu excepţia unei blonde la fel de înaltă ca mine, cu sîni, care-a leşinat în sala de disecţie. Primul lucru care m-a atras în viaţă a fost corul, însă-n el n-am cîntat decît în şcoala generală, cînd mi-am spart şi arcada, în liceu nu m-au mai primit la tenori cu arcada spartă, dar m-am împrietenit cu profesorul de limba română, era poet, avea nasul rupt, între noi s-a stabilit o comuniune de oameni cu defecte fizionomice, şi el m-a sfătuit să nu dau admiterea la filologie c-o să ajung în cine ştie ce văgăună, să predau literatură unor copii iluminaţi care merg cu vaca în timpul orelor. Era o experienţă prin care el trecuse timp de cinci ani. Şi, deşi am urmat medicina, am ajuns tot la ţară, mai întîi la Gura-Bărbuleţ - un sat pe care nici acum nu-l cred aievea -, apoi la Pietroşiţa, unde am avut norocul să-l întîlnesc în carne, oase şi vila ce-i alunecă de decenii-ncet la vale, spre gară, pe Mircea Horia Simionescu. Discuri, un magnetofon Sonet, scînduri, cărţi, aerul improvizat al unui refugiu fictiv, o traversă de cale ferată în subsol, privelişte spre sanatoriu şi păduri, primul scriitor pe care-l vedeam pe viu. Şi s-a întîmplat să fie şi cel mai mare. Luminat interior de-un bec care nu se mai fabrică, un om ce-ar putea părea straniu de n-ar fi vesel-disperat-exasperat. Cu o livadă de meri în spate. Aşa că nevoia de-a scrie este posibil să mi-o fi descoperit în clasa a treia sau a doua, cînd a trebuit să facem analiza literară a greierului şi a furnicii. Citez: Mie mi-a plăcut mai mult şi mai mult în această poezie atunci cînd greierul cîntă. Nu mi-a plăcut niciodată furnica. Are-n ea ceva vicios, acid formic, marxism, e mută, neagră, munceşte, deşi La Fontaine îi pune-n gură o replică înţeleaptă. În lumea insectelor se ştie însă că furnica-i incapabilă de a da vreo replică, chiar şi înţeleaptă. Ea strînge paie. Dintr-a cincea pînă-ntr-a şaptea am fost la şcoala de arte plastice de pe Dimitrov. Mă gîndeam - mama se gîndea - să merg pe urmă la Tonitza. Din păcate, nu mă pricepeam prea bine la desen. Imaginaţia mi se blochează în bidimensional. Eram însă talentat la modelaj. Am făcut un tigru din lut, lutul s-a întărit, şi tata l-a dărîmat din neatenţie de pe etajera pe care stătea-n salt venind de la spital şi s-a făcut ţăndări. Am fost distrus. N-am mai urmat Tonitza. Am urmat realul. Patru ani de căţărat pe abscise. Atunci, poate inaptitudinea fundamentală pentru matematică să mă fi împins spre scris. Într-a noua am descoperit ghitara. Am cîntat şi-am ademenit cu şase corzi o mulţime finită de liceence în sarafan la mare fără sarafan, mari iubitoare de Cohen, Dylan, Baez, Neil Young, Simon & Garfunkel, Doru Stănculescu, Sfinx, Om bun, care pot fi cîntaţi fără excepţie pe şapte acorduri şi-un triolet. În scurt timp am început să iau lucrurile în serios, mi-am cumpărat portative, stativ şi un profesor, un cunoscut muzician, Marius Odagiu, ce-avea să fugă în Germania în '86 şi să dispară fără urmă prin '92. Era un om deosebit, ne respectam unul pe celălalt, voia să-l împuşte pe Ceauşescu. Am învăţat ghitara clasică, apoi jazz, apoi Kierkegaard. Mi l-a îndesat în mînă un prieten care-a plecat şi el, de nouăsprezece ani, în Franţa, Mihai, fiul profesorului Paul Simionescu. (Simionescu, nume benefic.) Tot el m-a îndemnat să ascult primele discuri cu muzică clasică. Iniţial a fost Vivaldi. Împlinisem, cred, vreo cincisprezece ani, eram melancolic, nu mă iubea fata pe care-o adoram toamna, învăţa la Cantemir şi L'autunno se potrivea de minune cu gîndurile de sinucidere, avea un fabulos păr castaniu şi-acum practică homeopatia. A făcut un copil cu un alt prieten de-al meu, care n-a plecat nicăieri, în schimb e economist la Pipera. Împreună cu el am ascultat tone de Hendrix, Gentle Giant, Yes, Jethro Tull, Zeppelin, Genesis, Tangerine Dream şi atîţia alţii, după multă vreme au venit şi Coltrane, Oscar Peterson, Jarrett şi Davis, într-o ploaie torenţială, pînă cînd mi s-a sugerat să mai părăsesc un timp percuţia bebop, să-mi iau umbrelă şi să ascult sub ea de exemplu Partita nr. 2 în re minor de Bach, că Mozart n-a-nceput să-mi placă decît de vreo două luni, de cînd am ieşit din spital. De modelat nu mai modelez, nu se mai găseşte lut, doar chit, nu mai sînt melancolic, nici la ghitară nu mai cînt, deşi aş putea încerca măcar pentru vînzătoarea din colţ, de la ghereta de unde-mi cumpăr ţigări, e şatenă, provocatoare, stă în permanenţă cu degetul arătător de la mîna dreaptă cu care-mi dă restul bandajat, prin gemuleţ îi văd mai ales pantalonii mulaţi, are fese graţios curbate şi o fetiţă. Aşa că i-aş putea cînta fetiţei. Degetul ăla bandajat mă pune pe gînduri. M-am oferit să i-l tratez, doar am fost medic, am tratat o mulţime de degete bandajate. Cînd am sosit la Pietroşiţa să-mi iau în primire postul la dispensar, satul avea un cimitir micuţ, elegant, cînd am plecat, doar după patru ani, ajunsese de dimensiunile unei adevărate necropole, întinzîndu-se mult în sus, pe dîmb. Am luat pentru ultima oară trenul spre casă, Bucureşti Nord, şi-am încercat, fără succes, să număr puzderia de cruci. Pe urmă am privit prin fereastra indescriptibil de murdară a compartimentului dealurile pline de bolnavi, văile înverzite pline de alţi bolnavi, sau de aceiaşi, şi pietrele de rîu ce treceau înapoi cu viteza sacadată a personalului. Unu şi treizeci de minute. Fieni. Am scos o ţigară. Cît timp a stat trenul în gara îngropată sub praful de ciment şi au urcat, precedaţi cu un minut de mirosuri acre de castraveţi şi cuvinte stricate, elevi cu capete mici şi ţărani cu servietă, am studiat cu interes grafitti-ul uriaş de pe unul dintre stîlpii podului ce se-nălţa drept în faţa mea. Scria FUCK cu roşu, semn indubitabil că vremurile se schimbaseră. Era în aprilie 1990. Fusesem definitiv conectaţi la civilizaţie, de-acum încolo urma să fim fericiţi, rafinaţi, fotogenici, de-acum încolo aveam să scriu aşa cum doream. Mă puteam în sfîrşit dezlănţui. Am pipăit în buzunarul canadienei hîrtia tare, cu antet, şi-n vreme ce-o pipăiam vagoanele s-au smucit. Mi-a căzut ţigara din gură. Pe hîrtie era bătută la maşină una dintre acele decizii ce-ţi transformă viaţa - eram convins că munca la o revistă literară e foarte aproape de propriu-ţi scris, cum mai tîrziu am fost convins de aceeaşi apropiere lucrînd prin diferite edituri ca redactor, greşeam ("un scriitor trebuie să fie liber în ce priveşte lecturile sale, şi ultima meserie pe care-ar trebui s-o facă este aceea de redactor de beletristică", Llosa) -, o decizie în chip evident contra naturii: mi se accepta transferul în interes de serviciu de la dispensarul medical Pietroşiţa la redacţia revistelor Cuvîntul şi Amfiteatru. Domnea o confuzie totală prin direcţiile sanitare la acea dată, o nelinişte paralizantă, toţi erau dezorientaţi, nu mai ştiau numele anotimpului, cui să-l raporteze, erau ameţiţi, am profitat. S-au pus aşadar imediat semnăturile şi ştampilele, peste tot, pînă şi-n locurile unde nu trebuiau puse şi, voilá, eram liber ca pasărea cerului moţăind în personal. După ce FUCK a dispărut din raza mea vizuală, dincolo şi dincoace de geam au continuat să treacă oribilele meleaguri dîmboviţene ce mi-au împodobit cu depresii globulare cinci ani din viaţă, săltînd leneş în maroniu pătat cu verde de Paris pe sub liniile de înaltă tensiune. Un obez cu basca găurită şi-a revărsat burta în stînga, pe rezemătoarea de care-mi sprijinisem eu cotul de medic. L-am lovit scurt, cu cotul. Îl mai lovesc şi-acum, după unsprezece ani, şi geme. Cu toate că stau la etajul şase, de unde zăresc tramvaiele, căciulile, pensionarii cu şepci de baseball, pe una scrie Thriller, cîinii, cărucioarele, vălătucii de funingine în tornade de gunoieri, discoteca cu firma luminată ritmic NEVADA, şi studentele sau ce sînt cu pantofi cu botul lat şi decolteu care m-a stupefiat de mic. Cînd stăteam la etajul doi, decolteul era mai adînc. Praful urcă pînă la mine, aşa cum stau stupefiat, se aşterne pe discuri, pe cărţi, pe casete, pe CD-uri, pe respiraţie, pe muză. În faţă am un bloc. În spate, la dreapta, la stînga, tot blocuri. Cred că şi deasupra e unul. Vizibil numai pe ceaţă, cînd sună sirena vapoarelor ce pleacă din intersecţie. Din clasa a III-a locuiesc cu plăcere şi continuă uimire la bloc, în acelaşi cartier. Pînă acum trei ani am stat la mama, şi deosebirea faţă de situaţia de-acum era că-n faţă n-aveam un alt bloc, ci un loc de veci. Cu multă verdeaţă. Am ţinut morţiş să mă mut tot în Balta Albă din două motive: mai întîi ca să fiu aproape de mama, ca s-o ajut, să-mi facă de mîncare, prima mea susţinătoare-n ale scrisului şi cel mai traumatizat critic al meu, mult mai tîrziu au apărut Mircea Martin, omul providenţial care m-a lansat la apă şi Mircea Horia ce avea să mă încurajeze să stau în apă, ca un adevărat tată (frate?) spiritual pe terasa de unde se vedeau munţii, acum nu se mai văd, a crăpat terasa, iar în al doilea rînd, acesta este cartierul scriitorilor: Matei Călinescu (chiar dacă a plecat de mult în America, au rămas totuşi urme, mai există oameni care-şi amintesc cu nostalgie că n-avea un deget), Cezar Baltag, George Almosnino, Alexandru George, Nora Iuga, Mircea Daneliuc stă pe Armenească, Tudorel Urian, Radu Aldulescu, Iosif Bordea, Daniel Cristea-Enache, Emil Mladin, unii au murit şi alţii se nasc acum, îi disting dînd din mîini în blocul de vizavi, cu luneta. Mulţi sînt ţigani.

A doua problemă a anchetei mi-a dat şi mai mult de gîndit. Nu pot descrie nici o întîmplare definitorie pentru cărţile mele în afara celor deja povestite. Mai degrabă-i vorba de o suită de întîmplări. Şi un sentiment constant. Un ton: disperarea. Fără a putea preciza exact de ce sînt disperat şi nici măcar dacă mă mai simt astfel. Prima mişcare a suitei a fost dirijată de Sören Kierkegaard. Citită-n adolescenţă, maladia ireversibilă m-a învăţat felul de-a fi al unui singur fenomen ce avea să mă urmărească fără pauză pînă-n urmă cu trei ani: extincţia. Simplă, accidentală, fără sens, implacabilă. Acompaniată la flaut de pericolul ameţitor de a te lua prin surprindere înainte de-a apuca să faci ceva cît de cît inteligent, să laşi o urmă. Frica, panica asta de a pieri ca un oftat şi de-a ajunge un lucru tot mai nedesluşit sub o cruce tîmpită pe lîngă care trec alţi tîmpiţi fără să-nţeleagă nimic, fără să-şi amintească nimic, privind uneori spre poza ta din întîmplare, cu ochi acoperiţi de cataracta propriei morţi, la pîndă pe după monument. În daneză, Kierkegaard înseamnă Cimitir. Domnul Cimitir, şi-l mai aveam şi drept peisaj, totul se leagă, blocul, locul de veci al cartierului, vezi mai sus. Cum mă ridicam din pat, cum dădeam cu ochii de el. Nu se muta nici c-un milimetru, nici măcar în anii bisecţi. Izvorul Nou. Sau Rece. Am senzaţia că Izvorul Rece e totuşi o cîrciumă, parcă prin Piaţa Rosetti, în orice caz tata a ales un bloc orientat cu faţa sau spatele direct spre locul respectiv care, în '65, cînd aveam nouă ani şi mă chinuiau diferiţi oameni la şcoală, se afla şi el la prima copilărie. Practic am crescut împreună, ne-am format unul pe altul, am împărtăşit aceleaşi tristeţi, aceleaşi bucurii, aceeaşi muzică, acelaşi dangăt de clopote. La începuturi, izvorul era şi el plăpînd, fragil, nesigur parcă de menirea lui, făcea primii paşi, cu numai cîteva cruci destul de neconvingătoare, împrăştiate-ntr-un spaţiu generos aproape pustiu, copacii impozanţi de la maturitate fiind pe atunci trei puieţi debili. Îi puteam desluşi de la fereastră, împodobiţi cu ciori. Ori de cîte ori, mai întîi rar apoi tot mai frecvent, trecea mortul, mă repezeam la fereastră privind cu ochi inocenţi. La doisprezece ani săream gardul de beton ciobit, şi mîncam cireşe mîngîind lemnul funerar, care nu făcea cireşe, apreciindu-i creşterea. Mi se părea că lumea ce-ncepea să se adune sub pămînt nici nu existase vreodată. Mi se părea că exist. În timp ce citeam Vicontele de Bragellone. Omenirea de dedesubt era, desigur, eternă, aşa scria pe toate regretele, dar vicontele, Ivan Turbincă şi pubertatea m-au hotărît să supravieţuiesc eternităţii. Iniţial am crezut c-o pot face învăţînd foarte bine, bucurîndu-mi părinţii şi profesorii pe care nu-i înţeleg nici azi de ce se bucurau, admirîndu-mi cifra zece din carneţel în fiecare zi, punîndu-i şi pe alţii s-o admire. Pînă în clasa a cincea nu m-au interesat fetele nici dacă erau în uniformă. Apoi am trăit sumedenie de clipe de viaţă fără de moarte-n curtea şcolii pe-nserat cînd le sărutam crezînd că pe gură. Pe urmă am luat primul meu şapte, la trigonometrie, din cauza clipelor fără de moarte. Am conchis că nu asta era calea de-a scăpa de ţintirim (între timp ne înstrăinasem, nu-mi mai amintesc precis de ce, drumurile noastre se despărţiseră). Am deprins cîteva acorduri pentru ghitară rece, cum am povestit, reverberaţia unui do major dublat de o bătaie decisă-n cutia de rezonanţă acoperea tumultul de sub moviliţele tot mai dese din Izvor. Nu rivaliza deocamdată cu fanfara, însă-mi dădea o senzaţie de corp astral. Cu el, corpul astral, am şi făcut dragoste întîia oară, celălalt corp aflîndu-se într-o cu totul altă parte decît în camera unde ardea un beţişor din lemn de santal obţinut cu greu, la schimb c-un set de poze cu actori. Fata era o melomană din Dudeşti. S-a enervat.

M-a făcut tocilar.

Din clipa aceea am devenit nostalgic.

Au început să-mi placă literatura, geniile inexplicabile, toamna. Toamna mi se părea adecvată nemuririi. În ea cad frunzele moarte. Păsărelele îşi ascund ciocul la subsuoară. Plouă subţire. Miroase a fum, a tristeţe, a murături. Din pricina pătlăgelelor roşii imature, pe care le asociam cumva insucceselor erotice şi trigonometrice, m-am gîndit din nou la sinucidere. Deşi fata cu părul castaniu încă nu mă părăsise. Nu la o sinucidere neapărat în realitate, de fapt mi-am imaginat cu lux de amănunte, înfăşurat în propria-mi durere insuportabilă, cît de mult mi-ar suferi după o asemenea pierdere părinţii ahtiaţi după premiile mele pe care n-ar mai avea cine să le ia, cum ar veni ei cu paşi mărunţi de vals ca-n Mahler în urma dricului plîngînd în hohote şi promiţîndu-mi că nu mă vor mai pune niciodată să-nvăţ chimie, algebră, botanică. Fizică. La fel de tare vor plînge şi fetele de la uman, îndeosebi bruneta subţire, cu ochelari şi fustă posomorîtă, dar ce sîni. Cape Canaveral. Care i se zguduiau de lacrimi numai ce-mi imaginam înmormîntarea. Profesorii mă vor lăuda în cor, suspinînd cu batistele fleaşcă în mîna dreaptă, cea care ţinuse creta, cu stînga ţinînd sicriul. Sau coliva. Sau ce se ţine. Literele de pe crucea mea vor deveni fluorescente, semn al unui destin ieşit din comun ce fusese frînt. Îmi doream o cruce mai înaltă decît celelalte. Minim 12 metri înălţime, pe 5. Nu ţineam morţiş ca braţul perpendicular să fie perfect orizontal, putea sta şi puţin aplecat. Ori, fixat în centru cu un singur şurub, s-ar fi putut învîrti eolian în jurul acestui ax improvizat, după legile olandeze ale lui Cervantes. Lumea urma să vină în pelerinaj pentru a se reculege sub monumentul meu cu duzi. Totuşi, la şaisprezece ani, mi s-a năzărit că moartea ar putea fi alungată prin iluzie. Şi cum literatura continua să-mi placă, îl citeam pe Bacovia, Plumb, ieşeam la cîte o bere cu profesorul de română, îmi citea din poeziile lui, îndrumat de Marius cîntam acum blues, vroiam s-ajung Beethoven, lumea din jur cădea în tăcere, eram fascinat de minuni, de oamenii care le confecţionau cu atîta uşurinţă, îmi doream din tot sufletul să izbutesc ceva similar, să scriu o carte mare, să scap o fiinţă de la moarte, miracolul suprem, se pare, motivînd astfel şi decizia unanimă a juriului Nobel, nu atît pentru a ajuta făptura în chestiune, cît, mai ales, pentru a mi-o face pe veci recunoscătoare, numele meu ajungînd celebru, şi, în consecinţă, nemuritor. Pentru a atinge asemenea performanţă trebuia să deprind alfabetul iluziei, puteam începe cu literatura. Aşa c-am intrat la medicină.

În '76 Bucureştiul era destul de straniu, un oraş înviorat de o înfiorătoare epidemie de febră roşie. Nu murea nimeni, nu exista leac pentru vindecare.

Depanarea oamenilor n-a avut în mişcarea întîi a dansului nici o legătură cu literatura. Facultatea am făcut-o fiindcă aşa mi-a sugerat tata, cu un rictus, iar scrisul l-am învăţat deoarece reprezenta un mod la îndemînă de a ajunge nemuritor ceva mai repede. Şi-am ajuns acum atît de nemuritor, încît nici măcar nu-mi mai pot face asigurare pe viaţă. Asta-nseamnă că dacă mai stau mult în poziţie de imortalitate îmi vor rămîne nevasta şi copilul fără fonduri. Aşa cum au rămas familiile celor pe care i-am îngrijit în scurta şi i-aş zice strălucitoarea mea carieră de doctor. Medicina m-a tulburat ca practician pentru că, pe de o parte, nu puteai face mare lucru într-un dispensar de ţară ultimul răcnet dotat cu trei clistire cu pară şi-un tensiometru cu prea puţin mercur, iar pe de alta, deoarece credeam sincer că oamenii nu merită neapărat să fie salvaţi, mai ales că toţi cei pe care-i iubeam erau cît se poate de sănătoşi. Cînd spun că nu merită să fie salvaţi mă refer atît la neant cît şi la boli obişnuite. Eram tînăr, iritat, şi nu pierdusem încă pe nimeni. Oricum, mîntuirea trupului e mai puţin însemnată decît cea a sufletului, asta o ştie orice filozof, inclusiv menajera. Or, medicina nu-şi propune salvarea spiritului, nici nu ştie unde e, nu vrea decît să repare caroseria creaturii ce vine la ea. După douăzeci de ani de cugetări cubiste am ajuns însă la concluzia că, de fapt, mîntuirea trupului e mai preţioasă. Iar trupul nu se vindecă cu ajutorul cuvintelor. Nu-ţi trece nici măcar un simplu guturai dacă-l citeşti pe Kafka. Cît despre spirit, sînt convins că nici un om normal nu se-aşteaptă să-i fie însănătoşit prin lectură. Şi chiar dacă s-ar aştepta, n-ar face decît să piardă timpul. Lumea vrea să se distreze sau în cel mai fericit caz să aibă diverse plăceri cînd întoarce pagina. Ceea ce este cît se poate de firesc.

Aşadar am scris ani de zile, cu o bucurie ce s-a transformat repede în furie, fără să-mi citesc experimentele decît mamei, iubitei şi celor cîtorva prieteni pe care i-am enumerat. Opiniile variau. La fel şi iubitele. Nu încercasem nici o singură dată să public ceva, habar nu aveam de cenacluri, de texte debutante cu apariţie obligatorie în reviste literare, nu cunoşteam încă nici un scriitor, nu eram chel, nu eram filolog, să public o carte mi se părea ceva tot atît de îndepărtat precum ceva foarte îndepărtat, trăiam cele mai portocalii clipe de fericire fără s-o ştiu, scriam pentru plăcerea scrisului, pentru plăcerea de a bate la maşină, de a înnebuni vecinii noaptea, şi, desigur, din dorinţa dureroasă de a depăşi la curbă Izvorul Rece. De a-l lăsa atît de mult în urmă, încît să nu mă mai poată ajunge. După cîţiva ani-ture de stadion cameral, am căpătat o culoare pămîntie. Şi, prin '84, Sorin Sergentu, un foarte bun prieten arhitect acum plecat şi el în Italia să construiască vile pe-un deal, om blînd, nobil şi de o extraordinară tandreţe, al cărui unchi stă sub formă de bust în holul de la intrare al Facultăţii de Arhitectură, m-a întrebat dacă n-aş fi de acord să arăt totuşi ce scriu şi unui om care se pricepe, un critic literar. Cunoştea el unul. Ca să-mi explice cineva avizat dacă are rost să continui să mă chinuiesc cu litera, cu viaţa de noapte la biroul meu, sau ar fi mai bine să-mi văd de cadavre. Criticul era Mircea Martin. Nu auzisem de el, dar era sigur că putea să-mi schimbe soarta, trăsăturile, felul de a pronunţa un diftong. Sosise aşadar ziua cînd rătăcirile mele intime pe pergament aveau să fie notate. Jocul înceta, nu era just, dar părea necesar. Toată lumea fiind de acord că trebuie să înfrunţi realitatea. Deşi nimeni nu pricepe ce e. În viaţa imponderabilă, abia pîlpîind a textelor mele, avea să dea buzna sau ce-avea să dea un Profesor. Am fost convins destul de repede, argumentul decisiv fiind evident unul de ordin literar: soţia lui Sorin, Rodica, o splendidă şi blondă colegă de facultate, în costum de baie, prietena Maşei. Eram un autor debutant la modul platonic, în ciuda unor vise secrete, cred că ale tuturor. M-am aruncat cu teamă şi orgoliu în aventură. Aşa credeam pe-atunci. Că dacă scriu, şi eram sigur că voi scrie ceva absolut neobişnuit, ca o săgeată-nfiptă drept în marea posteritate, voi scăpa, voi rămîne, voi fi artistul şi aşa mai departe, cu mult după ce anatomia mi se va fi transformat în cireşe. Eram spectaculos, plin de entuziasm pînă la supapă, înverşunat, făceam spume, furia te face de obicei sincer, iar sinceritatea pare o condiţie obligatorie a scrisului, creează impresia de autentic, de imediat. Prin anii '70 mi-au plăcut Priveşte înapoi cu mînie şi Viaţă sportivă şi s-a nimerit să mă simt şi eu tot atît de furios ca John Osborne şi David Storey. Nu le-am copiat năbădăile, îmi aparţin structural. Să scrii însă c-un asemenea combustibil e riscant, încrîncenarea aparţine unei perioade mentale. Unei vîrste. Nu mai poţi fi furios după patruzeci de ani. Din nenumărate motive, toate medicale. S-a văzut ce s-a-ntîmplat cu englezii, înaintînd în vîrstă, depăşind de fapt doar acel prag 40, s-au oprit pe şosea, li s-a terminat carburantul, iar pompele pentru benzina asta s-au desfiinţat încă din adolescenţa noastră. Şi, odată cu benzina, s-a terminat şi literatura. Allegro furioso, basta. Se stinge nervul. Devii mai aşezat, mai sfătos, porţi acum ochelari, cu ramă subţire, ţi se lungeşte fraza. Poate se petrece acelaşi fenomen şi cu alte lucruri, în ceea ce mă priveşte, încă aştept. Văd c-am devenit tolerant, calm, îi suport liniştit pe toţi, lumea îmi provoacă o înţelegătoare somnolenţă şi o înţelegere somnolentă, nu mă mai enervează. Nu mă mai enervează nici lucrurile mărunte, cum ar fi de pildă tropăitul nocturn în zigzag al vecinului de deasupra. L-aş bate cu bîta de baseball. Noroc că n-am.

Îmi amintesc ca printr-un grilaj, tot mai neclar, seara aceea, beam şampanie, eram de acord sau nu cu o definiţie, se făcuse aproape 11, ne simţeam fericiţi, am văzut clanţa uşii de la intrare mişcîndu-se încet, halucinant de încet, poate nici nu se mişca, era apăsată cu un milimetru pe minut, ne-am ţinut respiraţia privind-o hipnotizaţi, la un moment dat s-a oprit, am expirat amîndoi fîsîind ca nişte ceainice înfricoşate, apoi a revenit la fel de lent, cu mare grijă, la poziţia iniţială. A doua zi am găsit în Herăstrău, la expoziţie, un Browning în ediţie bibliofilă. L-am luat. Nu puteam risca, doar ne făcusem atîtea planuri (mobilă, reparaţii prin casă, jucării, becuri, poate chiar o maşină) îndreptăţite de premiul pe care tocmai îl primisem din partea unei asociaţii a revistelor literare. După ce ne-am revenit din scena cu clanţa, am stat pînă noaptea tîrziu şi-am pus priorităţile pe hîrtie. Exact cum ne învaţă sociologii americani pe două coloane, first things first, urgenţele în stînga şi lucrurile importante în dreapta. Problemele noastre se încadrau simultan în ambele categorii, aşa c-am unit coloanele. Am tras mai multe linii verticale paralele care-au depăşit marginile hîrtiei trecînd pe faţa de masă, le-am intersectat, am pus puncte şi abia atunci a reieşit că prima necesitate era ursuleţul pentru copil care, dacă-l dai pe spate, spune mama. La o adică ar fi putut fi înlocuit cu păianjenul de plastic care ţiuie dacă-i dibui guguloiul situat în abdomen şi apeşi cît poţi de tare. Imediat ce-au aflat vestea mai mult sau mai puţin din revistele literare, mulţi cetăţeni cumsecade s-au apucat să mă gratuleze cu ritmice strîngeri de mînă în cele mai neaşteptate locuri, în parc, de exemplu, la fiecare zece minute, adică fix în punctul temporal cînd mă duc după un pom. Simt cum îmi ies agale ochii din cap în timp ce ei nu-mi dau drumul mîinii, zîmbindu-mi din toată inima, nu mă lasă, uneori fac pe mine. Toţi se poartă ireproşabil, sînt bîntuit de recunoştinţă, ameţit, înviorat brusc la ore tîrzii cînd mă trezesc lac de recunoştinţă. Saluturile care mă asaltează din toate părţile îmi încălzesc valvele cardiace obosite. Jugulara. Fibrilez. Şi ei sînt bîntuiţi de recunoştinţă, faţă de mine. Pînă şi la cantina de la serviciu am primit multă vreme mîncare mai bună. Cîştigasem concursul. Mi-am permis luxul de a-mi cumpăra abonament pe-o lună la metrou, zece ţigări de foi Half Corona şi o navetă cu apă minerală Bistriţa Năsăud scutită de taxe vamale. Mi-am încurajat soţia să se coafeze de două ori pe săptămînă. Mariana s-a conformat, zilnic şi în stil african, şi-a cumpărat şi o mască, am rugat-o s-o ascundă, să se mai coafeze o dată, mă neliniştea. Indivizi dintre cei mai apatici se mîndreau acum cu mine, unii mi-au plătit întreţinerea, alţii amenzile pentru parcare ilegală (care veneau întruna deşi după n-am încă automobil), cei mai mulţi voiau să-mi plimbe copilul pe scară. Primăria a promis să-mi asfalteze aleea din faţa blocului. Dîndu-mi de înţeles că la un al doilea premiu o va şi boteza cu numele meu cu iniţiala tatălui în mijloc. Nu m-am mai dus cîteva zile-n şir la serviciu. Aveam o motivare inatacabilă.

Apoi, pe măsură ce zilele ce treceau, în gol şi parcă din ce în ce mai tîrşîit, lucrurile au prins să capete un aspect mai neplăcut. Însă astea s-au petrecut mai tîrziu. Mai întîi au fost petrecerile organizate în cinstea mea, băutura, interviurile, vizitele. Felicitări, cadouri, pupături, o ploaie de prăjiturele, cu frişcă, ce mai scrieţi acum?, vă mai doare piciorul?, ce om extraordinar sînteţi, dac-aţi şti!, şi soţia dumneavoastră, şi copilul, răspundeam că nu, la mijloc era de bună seamă o confuzie, nu avusesem niciodată nimic la picior, dar cîinele?, cîinele era-n bucătărie şi mă privea cu ochii lui verzi, resemnaţi, oblici, şi-am priceput repede că nu făcea bine deloc, o fi presimţit ceva, îl durea stomacul, animalele ştiu întotdeauna ce urmează să se întîmple după atîtea felicitări, aşa că spuneam că mănîncă la ore fixe, doarme ca un prinţ şi aleargă pe gazon mai iute decît cîinele celuilalt scriitor, care nu luase premiu. Lumea se bucura. Deşi scrisul este o treabă foarte tristă. Mă gîndesc la textele compuse chinuit într-o cameră de doi pe doi, apropo de cîine, la scriitorul ce încearcă ca şi animalul să surprindă nu orice, ci lucrurile importante, natura, moartea, de pildă, participam la multe înmormîntări, eram invitatul de onoare, sau o conturam frumos pe carton, cu carioca, cu coasa, cînd nu-mi ieşea cu efect din dramă personajul principal. Mă gîndesc la armonii. Frazele în interiorul cărora cauţi un cuvînt minuscul ce pentru majoritatea oamenilor nu-i decît un semn ca oricare altul, unul de circulaţie, să zicem, pe care-l poţi ignora fără probleme cu poliţia, în special în nopţile fără lună, şi cu toate astea te încăpăţînezi să-l cauţi, cotrobăi prin dicţionare, răscoleşti, examinezi variante, sinonime, şi, de obicei, dai de el cînd nu-ţi mai trebuie. Nu vreţi să candidaţi la un post de deputat? m-a întrebat într-o duminică joasă un om de afaceri cu un incisiv de platină. Avem nevoie de intelectuali, de unii adevăraţi, a adăugat el, incisivul îi ieşea scînteietor din profil. Cu premii. În după-amiaza aceleiaşi zile, şeful poliţiei mi-a propus să cumpăr pe mai nimic un Trabant de ocazie. Era o ocazie unică, verde, combi, cu jet de apă. Ordonezi ideile, îţi vin buluc altele, ţipi, te controlezi, pui un pansament. Lucrezi cu lupa, tai un fir epic prea lung, desfaci o replică, strîngi un şurub, apoi încă unul, aşezi o virgulă, cu penseta, presezi îndelung o propoziţie care se tot ridică, ştergi o alta c-o cîrpă specială pentru verbe prăfuite din piele de căprioară, ungi cu ulei pentru maşini de cusut un lagăr ruginit pe care s-a-nţepenit un personaj secundar, tragi cu cleştele o descriere, smulgi un pom, desparţi cu ferăstrăul o enumerare, în trei, renunţînd la un termen, pe urmă la toţi, regula spune că mai mult scurtezi decît adaugi, cînd nu se întîmplă invers. Şi ce-o să faceţi cu banii de premiu, că şcoala noastră n-are WC, Mariana, dragă, nu ţi-ai luat cam multe rochii?, păi acum avem cu ce, da' văd că nu te bucuri nici de scrin, l-am cumpărat ieri, un adevărat chilipir, de cireş, în principal reformulezi, mecanismul va ieşi mai mic, va semăna c-un ceas, încordezi arcul la maximum, auzi un pocnet, medicul îţi ia tensiunea, îţi găseşte maxima peste douăzeci minima nu, poţi paraliza, unii chiar paralizează, aplici cîteva asteriscuri pe-un neuron, într-o arteră coronară, la microscop, substitui un cip, arunci un integrat, îndrepţi plăcuţele, segmentezi, scoţi toba de eşapament, verifici injectoarele, sistemul de direcţie şi capul de redare-înregistrare, Inspectoratul Culturii v-a numit cetăţean de onoare al oraşului, să ne trăiţi, aţi putea acum să ne trăiţi printre obiecte de lux, am nişte fotografii tablou unice la preţuri tentante, un Mutu pentru hol, că e cam întunecat, un Carlos pentru sufragerie şi-un Gogol în mărime naturală, în dormitor, apropo, da' cînd o să vă-nmîneze banii pe care i-aţi cîştigat la concurs, ce concurs, ăla literar, nu ştiu, daţi un telefon, dai telefon la casierie, înlocuieşti cureaua de transmisie, rola presoare, un dialog, o metaforă, o bujie, mai scoţi un pom, lipeşti cu letconul cîteva contacte ale eroinei, oxidate de criză, de crampa scriitorului, cînd rămîi cu mîna strîmbată ca la loto, schimbi o rotiţă dinţată, un ax şi o manetă de sub tabloul de bord, pînă la urmă se va ivi în cameră un soi de ceas-automobil-magnetofon de asalt, montezi capacele, învîrţi din nou, la refuz, cheiţa de argint, şi-i dai drumul textului să meargă pe birou. Spre surpriza mea eram tot mai des acostat pe stradă de fete tinere care mă-ntrebau ce mai fac, textul ţăcănea abia audibil, mă pierdeam complet, surîdeam creştineşte, le pipăiam.

Acasă cădeam în visare.

Adevărul este că niciodată nu m-am simţit atît de minunat ca-n zilele acelea. Sigur că-n timpul demontărilor succesive îţi mai scapă cîte-o piesă pe covor, rostogolindu-se printre hîrtii mototolite, printre ciucuri, o cauţi ore-ntregi pe sub canapea, pe sub fotolii, uneori n-o mai găseşti. Şi dacă e preţioasă, faci nişte inubliabile crize de isterie solitară, tremuri, tropăi, răcneşti scurt, apoi o înlocuieşti cu alta. Important este ca ansamblul să funcţioneze. Pe urmă şlefuieşti lucrarea încă o dată, precum Spinoza lentilele, corectezi, rescrii, recompui întreaga povestire în aşa fel încît să capete o structură prismatică fără cusur, n-o s-o capete, dar rescrii, îţi gresezi pistolul cu vaselină, e plin de hoţi şi iese altă povestire, pe care trebuie s-o refaci, eşti atent la octave, linii de pauză, spaţii, puncte de suspensie, corectezi din nou, şi la sfîrşit citeşti totul cu voce tare, pe balcon. Văd că n-au mai spus nimic la radio despre dumneavoastră. În schimb uite ce se-ntîmplă în Albania. Cîteodată imaginile se desfăşoară cu o asemenea viteză, încît n-ai vreme să le bibileşti, şi zgîlţîi imperturbabil pînă la ore tîrzii sistemul nervos extrem de simplu, aproape clasic, al vecinilor, de parameci, pe care eşti obligat din respect faţă de cultură şi omenire să-i perforezi fără milă cu un bătrîn Remington, n-ai încotro. Iar ei îndură în tăcere, te acceptă aşa cum eşti, faci acum parte dintr-o clasă superioară pentru c-ai cîştigat concursul. În capitolul următor se lasă tăcerea şi izbucnesc întrebările, neliniştea, te întrebi cum ţi-a ieşit eroul, dacă-i viu şi dacă avea vreun rost să-ţi iasă, el fiind oricum de mult mort în mintea ta, îngropat într-un modest cimitir al eroilor necunoscuţi din lobul temporal, despre care neurologia modernă a descoperit că nu ştie absolut nimic din ce face, însă uneori atîrnă. Dar principala îndatorire a personajelor este să se comporte firesc, indiferent de stare, minerală sau organică. Aşa că te gîndeşti la cunoscuţi, la părinţi, rude, locuri şi întîmplări unde se pot comporta ele natural, fără efort intelectual cu grimase, dacă nu ţi s-a-ntîmplat nimic interesant ai feştelit-o, imaginaţia te lasă întotdeauna drept în mijlocul unei fraze peste pod, şi-atunci te concentrezi, focalizînd, un exemplu, o iubită premiantă din liceu cu sîni fulgerători, furibunzi, salivezi, atent să nu te vadă copilul, porneşti de la lucruri ce te-au marcat, filme, tragedii, situaţii ce te-au făcut să lăcrimezi, ţi le aminteşti în detaliu şi lăcrimezi, atent să nu te vadă copilul. Dacă nici după asta subiectul nu prinde contur şi prin apartament mai persistă zbîrnîind vreo întrebare, îţi ştergi nasul. Înghiţi vitamine. Te holbezi la perete. Se recomandă cel prefabricat, e mai sensibil. Duci mîna la frunte, plouă, şi meditezi ca sub o streaşină. Cum să construieşti un personaj. Mai întîi îl desenezi c-un creion cu mină moale, îl plasezi într-un peisaj cu flori sau ruine, într-o conjunctură nefericită ori într-o casă cu multe camere modeste, aproape invizibile, execuţi cu minuţiozitate hornul şi petalele şi, după ce-l priveşti cîteva minute pentru a-i insufla curaj, îl decupezi cu grijă exact pe margine, pe linia întreruptă, îl ridici, e uşor, în faza următoare îl colorezi, ochii, gura, hainele, umbrela, îi adaugi mustăţi, pupile şi pantofi cu toc înalt, îi faci părul măciucă sau cu o perfectă cărare pe mijloc, căzut însă pe sprîncene, îl lipeşti pe o coală de hîrtie, apoi confecţionezi o barcă tot din hîrtie, ori un avion, sui personajul într-unul dintre aceste aparate şi-l împingi în lume. Pleci împreună cu el. Dar au venit necazurile, cum spuneam. În primul rînd nu am primit banii, adică i-am primit cu foarte mare întîrziere şi atît de impozitaţi, încît pînă şi poştaşul s-a uitat cu scîrbă la mine cînd i-am semnat factura. M-a întrebat de ce nu mă fac poştaş. I-am răspuns c-o să mă mai gîndesc. Şi chiar m-am gîndit cîteva nopţi, el cîştiga de vreo trei ori mai mult ca mine, numai din bacşişurile la pensii, făcea mişcare, era brunet, avea geantă de piele. Au urmat sîcîielile Marianei care, tot în timpul nopţii, cînd eu mă gîndeam la poştaş, gemea fără rost găsind cele mai stînjenitoare rime în momentele cele mai delicate, numai din plăcerea de a ironiza premiul şi meseria mea, spunea meserie cu ghilimele ascuţite şi adormea ca un prunc într-un minut cu sînii dezveliţi, înalţi, sforăind amar. Îi acopeream cu şuba. Ghilimelele însă rămîneau, afară, înfipte-n hîrtia poroasă de 250 de grame offset din capul meu trepanat de griji, deschis spectatorilor din lumea-ntreagă. Pe deasupra căreia zburau gîze. Îmi îndreptam atenţia spre fetele care mă abordau într-un mod atît de feeric palpitant pe stradă. Într-o marţi, pe la prînz, m-am postat c-un zîmbet cald lîngă gardul Facultăţii de Filologie şi nu m-a abordat nimeni feeric. Un puşti apărut de nicăieri m-a privit iscoditor cîteva secunde, proţăpit în faţa mea. Mesteca gumă. Fără nici o explicaţie a făcut un balonaş greţos şi l-a spart, speriindu-mă. M-am întors acasă. Cum m-a văzut, Mariana a-nceput să cînte. De la linia melodică introductivă simplă, de iubire stinsă, a trecut în registrul unui dispreţ suportabil apoi, pe nesimţite, la insulte, fazan şi parazit care nu-i bun de nimic decît să facă pe ofensatul şi omletă, acelaşi lucru mi-a declarat şi un vecin bătrîn cu un ochi microscopic, pe celălalt zicea că şi-l pierduse-n război, nu ca mine, după aproximativ o lună nimeni n-a mai vrut să-mi acorde vreun credit, un respiro, sau măcar o ţigară, şi erau oameni pe care-i cunoşteam de mult, fumam acum propriile-mi chiştoace pescuite din gunoi pentru că soţia mea refuza să mai ducă gunoiul, şi, în cele din urmă, au izbucnit, iniţial temperat, ultragiile, un şofer, de exemplu, m-a scuipat din maşină, ai luat premiu, bă, nenorocitule, şi tot un pîrlit ai rămas, uită-te la trenciu' tău, pute-a tămîie, aici i-am dat dreptate însă scuipatul a trebuit totuşi să mi-l şterg deoarece treceau şi alţi oameni pe stradă care spuneau ruşine şi rîdeau. Vecinii, în schimb, nu mai rîdeau. S-au apucat să-mi deschidă zilnic cu şurubelniţa cap cruce cutia de scrisori, strîmbîndu-se iritaţi cînd vedeau că nu primisem nici un plic. Mi-au îndoit uşiţa de la cutie, acum nu mai era necesar s-o forţeze, spînzura în balamale, ceea ce i-a enervat şi mai tare. Au început să-mi dea telefoane obscene. Să-mi sune la uşă şi să fugă, apoi au furat soneria şi izbeau cu picioarele, să-mi bată în ţevi, să-şi dea găuri în pereţi cu bormaşina numai ca să mă scoată din sărite, sfredeleau staccato, de-a lungul apartamentului, speculînd oportunitatea oferită de stilul arhitectonic, vagon Louis XV, al apartamentului meu. Cîţiva, folosind burghie extrem de lungi, au reuşit după eforturi uluitor de zgomotoase să străpungă zidurile duble şi mi-au suflat prin găuri în casă, cu ajutorul tuburilor sudamericane prin care băştinaşii se omorau între ei cu săgeţi înmuiate-n cucută, bileţele cu siguranţă otrăvite, n-am vrut să las pe nimeni să le deschidă, le-a deschis Mariana. Erau citate din Flaubert. La fel ca hîrtiuţele pe care le găseam îndesate-n cutia poştală şi sub uşă. "Literatură - o ocupaţie bună pentru trîntori." Electricianul de la parter mi-a strecurat în buzunarul de la haină un bileţel împăturit în opt, albastru, pe care scria: "Obuz - Din el se fac pendule şi călimări. Suflul obuzului te orbeşte". Taximetristul de la zece mi-a trîntit-o drept în faţă: "Artişti - Sînt cu toţii nişte impostori. Trebuie să le lauzi dezinteresul (formulă învechită). Să te miri că sînt îmbrăcaţi ca şi ceilalţi oameni (formulă învechită). Sînt deseori invitaţi la petreceri. Ceea ce fac ei nu se poate numi muncă". Coafeza de la şapte m-a pîndit cînd coboram scările de teamă să nu fiu înghesuit în lift şi mi-a strigat: "Tichie - Face parte din ţinuta obligatorie a oricui îşi petrece viaţa studiind şi scriind. Conferă o înfăţişare maiestuoasă celui care o poartă". Apoi a răcnit: "Lebădă - Cîntă înainte de moarte". Plutonierul de jandarmi m-a capturat împreună cu fiică-sa în liftul pe care-l îl foloseam acum de teamă să nu fiu prins pe scări şi a zîmbit enigmatic: "Cazaci - Se hrănesc cu lumînări de seu". Iată ce scria pe alte bileţele: "Erudiţie - Trebuie dispreţuită. E dovada unui spirit mărginit." "Introducere - Cuvînt obscen." "Gumilastic - E făcut din scrot de cal." "Muie lui Fochistu." (Tot Flaubert.) "Autor - E obligatoriu să cunoşti cîţiva autori; nu-i nevoie să le ştii şi numele." Drept urmare mi s-a răzuit numele de pe plăcuţa de sub vizor. Zilele trecute un copil necunoscut s-a năpustit asupra mea în plină viteză şi m-a plesnit cu un plic peste faţă. Din plic a căzut o bucăţică de carton pe care-am citit, scris cu majuscule decupate din ziar: "Crocodil - Imită scîncetul copiilor, ca să-l atragă în capcană pe om". Am ascultat cu atenţie şi, într-adevăr, mi s-a părut că aud crocodili imitînd scîncete de copii dincolo de perete, în puterea nopţii. Cît despre portar, se făcea tot mai des că nu mă cunoaşte şi nu-mi dădea drumul în bloc, aşteptînd să-l rog cel puţin un sfert de ceas, să-i arăt cartela de interfon, cheile, le studia ţuguindu-şi buzele, buletinul, după care-mi deschidea uşa c-un aer plictisit, hai, intră, să nu zici că nu-s băiat bun. Treacă de la mine de data asta. Într-o sîmbătă cînd era plecat la ţară, i-am agăţat cu abilitate de clanţa apartamentului o hîrtie ministerială pe care copiasem şi eu un citat din Dicţionarul ideilor primite de-a gata. "Cerumen - Ceară omenească. Nu trebuie scos, pentru că împiedică insectele să intre în urechi." A trecut aproape un an. Am mai luat un premiu, la alt concurs. Robingo. Însă n-am spus nimănui nimic, am ascuns banii pentru zilele negre ce aveau să vină şi ne-am mutat. Am cumpărat un apartament mai mic, fără balcon. Nu cu mijloace proprii, ci pentru că murise bunicul meu. Mi-a lăsat o casă frumoasă plină de igrasie, fără apă, fără gaze, cu o pivniţă cu şobolan, lîngă Adesgo, foarte aproape de Parcul Libertăţii, se vedea Mausoleul, fără pod. Ba nu, pod avea. Dar acoperişul era spart. Am vîndut-o unor danezi. Danezii nu-s pretenţioşi. Au transformat căsuţa bunicului într-un fel de magazie pentru jucării şi ustensile specifice handicapaţilor, au tras apă, gaze, au pus draperii şi au încuiat uşile cu handicapaţii înăuntru. Uneori răzbea cîte un urlet înfiorător din camera de la stradă, probabil că-i făceau baie unui deficitar motor. Şi, cu banii lor, am luat într-un fel cu mîndrie apartamentul ăsta, într-un cartier înecat în funingine, în imediata apropiere odorifică a fostei gropi de gunoi a oraşului, un cartier suprapopulat cu erudiţi şi infernal de zgomotos. Trec tramvaie, de la cinci dimineaţa, camioane grele, zbîrnîie ferestrele, perdelele, basculante, autobuze, motociclete de curse, maşini cu remorcă, căruţe, cîini cărora le place să latre, noaptea se repară continuu şinele plesnite-n timpul zilei, practic nu poţi dormi fără dopuri de bumbac în urechi, fără cerumen, căşti stereo cu sonorul dat la maximum în care-asculţi Messa în si minor a lui Bach sau Mai la stînga trei ciocane, nemuritoarea piesă de teatru a lui Paul Everac de la-nceputul anilor cincizeci, plus trei somnifere, perna pe cap şi tabloul de deasupra patului înclinat într-un unghi cît mai apropiat de frunte.

Acum m-am obişnuit cu casa. Greu m-am obişnuit cu noii vecini. Sunt extrem de prietenoşi. (Am uitat să spun că zona este centrul nevralgic al hoţilor din cartier. În fiecare seară îmi privesc cu drag Browningul.) Apar, pe rînd sau concomitent, plini de voie bună. Cu unul trebuie să joc table, cu altul să beau coniac, cu al treilea să discut politică, cu al patrulea nu pricep ce fac. Pentru că unii sînt femei. Le-am spus că am nevoie de linişte, sînt scriitor, m-au înţeles, m-au bătut pe umăr, aha, de-aia, ne întrebam noi ce-o fi ţăcănitul ăsta ca la balamuc, vasăzică asta era, da' ce se mai aude maşina dumneavoastră de scris, au exclamat, pînă jos, parcă-i picamăr, de ce nu vă cumpăraţi un calculator, că pe noi nu ne deranjează, şi mai vin şi nişte cucoane-n capot, cu varză caldă şi cotlete pe tavă ori doar cu tava. Oricum, nu asta-i partea cea mai enervantă; ce-i mai prost e că-mi mută mobilele. Păi biblioteca n-aţi amplasat-o cum trebuie, şi-i înţesată de cărţi pline de praf, mai bine-i schimbăm locu', cum am făcut la noi, uite-aici, lîngă debara, îl schimbam transpirînd din greu pentru că sînt hipertiroidian, ei nu, dislocam sofaua, fotoliile, tablourile, schimbam lustrele între ele, desfăceam patul că nu se mai purta dublu, tranşat în două era mai igienic, mai practic, da' nu vedeţi că mobila de bucătărie-i aşezată-n strîmb, nu pică plumbu' drept, ia fiţi atent, haide s-o mutăm, ce să ne mai cîcîim atît. O mutam. Scoate-i şuruburile, împinge-o prin translaţie, du-o-n altă parte, acum a ajuns în dormitor. E bine şi-aici, numai că nu-i chiuvetă. Au vrut s-aducă şi chiuveta, însă m-am opus categoric. Mi-au reparat cîteva zile instalaţia sanitară, în sfîrşit rezervorul de la WC nu mai ţîrîie, acum se-aude ca un vuiet, văd Niagara, Urlătoarea, oameni plutind în ochiul de apă, iar lanţul trebuie doar tras cu toată forţa de care eşti în stare, altfel nu se clinteşte clopotul. Şi cînd se clinteşte, e o adevărată încîntare. Au înlocuit cordonul duşului prin care ţîşnea apa-n cele mai imprevizibile direcţii, cu unul prin care ţîşneşte mai puţin, dar e nou. Sînt atît de veseli. De îndatoritori. Motivată de recunoştinţă, Mariana s-a ras în cap. Copilul se ascunde, e o adevărată aventură să-l găseşti, îl căutăm cu toţii, mi-am cumpărat un fluier. Robinetul ruginit pentru apă caldă a fost sudat, a venit rîndul oglinzii. Am dat-o jos cu mare grijă şi s-a spart în drum spre hol. Pe urmă faianţa. Cică nu era pusă bine. Au scos-o ei şi au pus-o din nou, că eu nu mai puteam nici măcar să mă uit, şi au aşezat-o într-o perspectivă á la Chirico. N-am comentat ca să nu-i fac să se simtă stînjeniţi, doamnele în capot sînt foarte sensibile la nume străine, în special cînd mănîncă dulciuri. Uneori mi se pare totul atît de absurd, încît îmi vine să rîd. Însă mă abţin. Mi-au bătut covoarele. Mi-au adus franjurii intacţi şi cele cîteva bucăţi mai mari care-au putut fi recuperate de sub bătătoare, le-am întins în dormitor în diagonală. Mariana mi-a spus că mă iubeşte şi s-a ras din nou în cap. M-a rugat să plecăm nu ştiu unde. N-am plecat. După care a-nceput coşmarul. A început de la împrumuturile pe termen lung însoţite de privirile nu tocmai prietenoase ale unor oameni pe care-i consideram prieteni, sau prietenoşi, doar îmi aranjaseră casa, mi-au dat banii cam în silă, pe palier, fără să mă invite la o cafea, la o discuţie, nu mai înţelegeam nimic, nici chiar şoaptele tandre amestecate cu acuze ale Marianei, ale soacrei venite special de la Sankt Petersburg pentru a mă împunge cu degetul în ochi, acelaşi cu care arătase spre nemţi în timpul blocadei Leningradului, îi degerase aşa, întins spre mine, acuzaţiile erau croşetate blînd pe o octavă superioară, de ce mama dracului nu-ţi iei odată premiul ăla întreg, să scăpăm de toate belelele astea, sau ia altu', c-ai rămas al nimănui, a mormăit şi literatul cu cîine mai lent, nu ştiu de ce era şi el acolo, fost scriitor, fost premiant, asta eşti, asta eram, am confirmat ascultîndu-mi în continuare soacra nu vezi c-a venit telefonu', şi lumina, şi cîinele schelălăie de foame de m-a-nnebunit ("Cîine - Anume creat pentru a-şi salva de la moarte stăpînul. Cîinele este prietenul omului", tot din Dicţionar), cum m-aţi înnebunit amîndoi, chiar, uitasem iar de copil, pentru că-şi tot acoperă faţa cu mîinile, e niţel marcat de ce se-ntîmplă prin casă, iată varianta lui la Scufiţa Roşie, a fost odaată, o bunicuuţă, care mergeea, şi-a călcat-o maşina, se ascunde-n debara şi, în final, mi-am pierdut serviciul. Fiindcă dacă stai acasă şi scrii cu speranţa că vei mai lua un premiu din care să-ţi achiţi datoriile provocate de celălalt, vine o clipă cînd eşti dat afară de la locul de muncă. De la o vreme a-nceput să mă doară şi piciorul. Noii vecini au aflat de distincţia literară de la cei vechi, există un sistem de informare între vecini, vase comunicante, focuri în parc, de frunze, un alfabet secret. Mi-am cumpărat o altă broască, chinezească, însă-n scurt timp am renunţat la ea, deoarece pe de-o parte ciocăneau în uşă pînă cădea tencuiala, iar pe de alta îşi făcuseră dubluri după cheia mea. Aşa că se ivesc în continuare unul după altul, mă bat cu sălbăticie la table, mă îmbată cu coniac, mă bagă sub duş ca să mă trezesc, uitîndu-mă acolo, eu adorm şi ei îmi mută mobila la loc, în tăcere. Cu rictusuri de reproş. Scrinului i s-au descleiat picioruşele, fotoliul pat nu se mai face pat, tapetul s-a dus, de toaletă nu vreau să mai vorbesc, canapeaua a fost arsă cu ţigara, intenţionat, i s-au desprins arcurile, cade singură, în rest nu s-au mai înregistrat pagube. Asta dacă nu pun la socoteală colecţia mea de discuri şi serviciul de ceai de cristal al neveste-mii, rusesc, care au în prezent mai puţine piese, sînt mai sobre. În plus, copiii lor intră seara în sufrageria mea şi se uită la televizor la filme cu ciclopi dînd volumul foarte tare. Ultimul lucru pe care l-am mai îndurat a fost atitudinea portarului de-aici, fără îndoială prieten cu celălalt, care m-a înjurat şi a trîntit uşa într-o dimineaţă, cînd mă întorceam cu covrigii. Din fericire am văzut la timp uşa închizîndu-mi-se-n nas şi peste mînă. Am oftat, am tras piedica şi m-am întors în stradă strîngînd în mîna rănită patul pistolului din buzunar. Surîdeam cu ochii plini de lacrimi. Erau lacrimi de fericire. Oamenii nu mă mai priveau cu antipatie. Cădeau în admiraţie, ca popicele. Eram deja lansat ca o bilă gri, enormă, ajunsesem vizavi înainte să mă mişc şi să ştiu ce văd. Peste drum am văzut o agenţie Loto. Casiera era singură, căruntă, cu un neg uriaş pe obraz, îl vedeam de pe trotuarul meu. Printre ţipete de admiraţie. Am traversat, am intrat în agenţie, am ochit în neg, femeia nici nu şi-a ridicat privirea spre mine, citea un roman. Moartea romanului. Pe urmă lucrurile s-au încîlcit.