Poveştile lui Tom Degeţel, istorisite în întreaga lume

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Unui ţigan bătrân îi murise soţia şi, de aceea, trăia singur cu cei doi copii ai lui, un băiat şi o fetiţă, într-o pădure deasă.

Din zori şi până-n seară, muncea ca plutaş (Plutaş: persoană care conduce plutele de buşteni care coboară pe râuri pentru a le duce la fabricile de hârtie sau de cherestea - n.trad), ca să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, timp în care îşi lăsa copiii într-un cort gol, fratele şi sora crescând singuri, precum fiarele pădurii. Omul vedea că micuţii lui nu erau fericiţi.

Într-o zi, ţiganul construi o colibă acoperită cu paie, după care un gând îi trecu prin cap:
- Am să mă însor din nou. O să ne fie mai bine cu o femeie în casă.

Zis şi făcut.
Din clipa aceea, însă, fu de parcă necuratul ar fi intrat în casă.

Cât era ziulica de lungă, noua nevastă ocăra copiii şi-i bătea, spunându-i ţiganului că mai bine ar fi fost să se descotorosească de ei. Ţiganul se împotrivea, căci voia să-şi ţină copiii aproape de el. Însă femeia ridica mâinile la cer şi striga:
- Ba ai să-i alungi! Nu-ţi cer să le faci rău, ci doar să-i duci în pădure şi să-i laşi acolo.

Ţiganul se posomorî. Cum să fac? se gândi el.

Într-o seară, nemaiputând îndura ocările femeii, ţiganul se supuse:
- Destul! Fie, voi face precum voieşti. Mâine am să-i duc pe copii în pădure şi am să-i las acolo, şi fie ca bunul Dumnezeu să-i aibă în pază.

Copiii erau în odaia lor şi fetiţa auzi spusele tatălui. Îşi trezi fratele şi-i povesti toată tărăşenia.
Băiatul o ascultă şi-i şopti la ureche:
- Surioară, nu te îngriji, am avut un vis în care se făcea că noi doi ajungeam într-un oraş mare şi intram într-o casă poleită cu aur, unde furam luna de pe cer şi goneam aproape de soare. Se făcea că eram fericiţi alături de tata şi că aveam să trăim viaţă îndelungată pe pământul acesta. Nu te îngriji, surioară, visul meu o să se-mplinească.

Băiatul adormi la loc, dar fetiţa plânse până-n zori.
A doua zi dimineaţa, ţiganul îşi trezi copiii:
- E vremea să vă sculaţi. Veniţi cu mine în pădure, eu am să tai copaci şi, ăst timp, voi o să culegeţi fragi.
De îndată ce copiii se deşteptară, ţiganul se duse în cuhnie şi aduse un sac cu cenuşă. După care porniră cu toţii-n codrul ce se întindea departe de potecile umblate. În urma lui, însă, ţiganul lăsă să cadă din traistă o dâră subţire de cenuşă.

Deodată, se opriră în inima codrului întunecat.
Ţiganul îi mângâie pe copii pe creştet.
- Dragii mei, iată aici nişte frăguţe frumoase. Puneţi mâna şi culegeţi-le, cât eu mă duc să tai un copac.
Îşi sărută, apoi, copiii şi se făcu nevăzut în desiş.

Fetiţa însă văzuse lacrimile din ochii tatălui atunci când îi sărutase şi se întoarse către frate-su:
- Trebuie că-i suntem tare dragi tatei, căci plângea când şi-a luat rămas bun. N-o să ne părăsească. Auzi cum toporul loveşte copacul?
Harşt harşt! Ştac ştac!
Şi copiii uitară de griji şi se jucară veseli până când soarele asfinţi. Atunci, se îndreptară în grabă către locul de unde venea zgomotul toporului.

Harşt harşt! Ştac ştac!
Ajunseră la picioarele unui copac uriaş, unde nu găsiră, însă, decât un topor părăsit, atârnat cu o sfoară de o creangă a stejarului. Toporul se legăna de colo colo, în bătaia vântului, lovind copacul: Harşt harşt!

Fetiţa începu să plângă cu sughiţuri:
- Toporul ne-a înşelat!
Băiatul aruncă o privire pe jos şi văzu în lumina lunii o dâră de cenuşă ce şerpuia printre muşchi.
- Surioară, uite cenuşa! Trebuie că i-a căzut tatei din traistă şi-acum ne arată drumul spre casă. Hai să ne luăm după ea şi-aşa o s-ajungem înapoi fără să ne rătăcim!

Zis şi făcut.
Era deja noapte când copiii ajunseră acasă. Se uitară înăuntru printr-o crăpătură din perete şi-şi văzură tatăl posomorât în faţa blidului de mâncare neatins.
- Nevastă, simt că nu pot lua nici o înghiţitură din bucatele astea. Ah, de-aş putea să le împart cu copilaşii mei! Micuţii mei dragi, ce-or fi făcând ei flămânzi şi rătăciţi într-un codru-aşa de mare!

Femeia rânji:
- Las' c-or să se descurce ei şi singuri, bine c-am scăpat de ei! Îacă o povară pe capul nostru şi două guri de hrănit mai puţin!

Chiar atunci, băiatul bătu la uşă.
- Tată, dă-ne repede de mâncare şi de băut, că tare mai suntem flămânzi şi însetaţi!
Bătrânul ţigan fugi afară, îşi strânse copiii-n braţe şi-i aduse-n casă.
Unde nu-ncepu femeia să strige:
- Ia te uită, aţi şi venit înapoi! Dracu' v-a adus până aici!

Fără a se sinchisi de ţipetele ei furioase, copiii mâncară de seară şi merseră, după aceea, la culcare.

Mai târziu, femeia îl înştiinţă pe ţigan:
- Să nu-i mai văd pe-aci pe puradeii ăştia! Fă cum îţi spun şi mâine să-i duci încă şi mai departe în pădure!
Ţiganul nu puse geană peste geană toată noaptea... Cum să fac? se gândi el.

A doua zi, îşi duse copiii în pădure, mai departe de potecile umblate şi de cele neumblate. Dar ţiganul lăsă din nou, în urma lui, să-i cadă din traistă o dâră de cenuşă. După care, deodată, se făcu nevăzut.

La căderea serii, copiii urmară din nou firul cenuşii şi se-ntoarseră fără greutate acasă, la maştera care se mânie foarte.
De îndat' ce copiii merseră să se culce, nevasta-l ameninţă de-a dreptul pe ţigan:
- Ţi-o spun pentru ultima oară: du plozii ăştia atât de departe în pădure, încât să nu mai găsească niciodată drumul spre casă. Că dacă mâine-i prind pe aici, îi omor fără pic de milă!
Ţiganul plânse până-n zori... Cum să fac? se gândi el.

Când se crăpă de ziuă, îşi luă din nou copiii în pădure. Nu-i mai rămăsese nici un fir de cenuşă şi, în locul ei, luă o traistă cu mei, pe care-l presără pe cărare. Se afundară cu toţii în inima codrului. Nici o potecă, nici o urmă de vietate, numai copaci şi mărăciniş. La căderea serii, ţiganul se îndepărtă pe nesimţite de copii.
Micuţii urmară, atunci, firul călăuzitor al boabelor de mei, ce ducea spre casa lor. Însă, de cum se apropiară, un stol de păsări îşi luă dintr-odat' zborul.

Păsările ciuguliseră boabele împrăştiate, astfel încât nu mai rămăsese nici urmă din ele.
O săptămână-ntreagă merseră copiii, merseră şi merseră prin pădure - zadarnic, căci nu mai putură afla drumul spre casă.

În cea de-a şaptea zi, ajunseră la o căsuţă şi-i cerură bătrânei ce locuia acolo să-i lase să intre. Bătrâna îi măsură, mai întâi, din cap până-n picioare, clătinând din când în când din cap.
- Păcat, mare păcat... Copii, aflaţi că fratele meu este un balaur şi-i place nespus să mănânce carne de om. De vă găseşte aici, n-o să zăboviţi prea mult. Da', hai, am să fac un pustiu de bine şi-am să vă ajut.
Şi-i ascunse sub pat.
- Să staţi cuminţi aici precum şoriceii în gaura lor!

După câteva clipe, un muget cumplit răsună precum un vânt vrăjmaş şuierând prin pădure. Uşa căsuţei se dădu în lături şi un balaur înfricoşător intră val vârtej în odaie, icnind:
- Soro, vino de vezi, am răpus un vrăjitor puternic, de cealaltă parte a munţilor.

Şi balaurul puse pe masă trei obiecte.
- Iacă, aduc comori fermecate! Întâi, o oglindă în care oricine poate vedea ceea ce-i doreşte inima. Apoi, un şal, pe care, de te-aşezi, de-ndată se ridică în văzduh şi te duce oriunde vezi cu ochii. Şi, în sfârşit, un clondir albastru plin cu apa vieţii făr'de moarte. Cu aceste trei comori sunt cel mai puternic balaur din lume. Dar vai, mai trebuie s-aştept încă şapte ani pentru ca ele să-şi dezvăluie puterile magice noului stăpân.

Balaurul plesni, atunci, din coadă şi toată casa se cutremură, după care se-ntinse pe jos şi adormi buştean. Bătrâna sforăia şi ea după sobă.

Din ascunzătoarea lor, copiii văzură masa pe care balaurul lăsase oglinda, şalul şi sticla. Se apropiară tiptil, tiptil, luară prăzile balaurului şi pe-aici ţi-i drumul.
Merseră preţ de câteva zile pân-ajunseră în apropierea unui lac.

Fratele se apropie de marginea apei:
- Surioară, aice vom trăi timp de şapte ani, până când cele trei comori or să ne dezvăluie puterea lor. O să ridicăm o căsuţă şi-n tot acest timp eu am să pescuiesc şi tu ai să găteşti.

Zis şi făcut.
În şapte ani, copiii se făcură mari, băiatul era acum un flăcăiandru, iar fetiţa o copilă fragedă. Erau amândoi frumoşi foc şi aveau haine făcute din puf şi pene de păsări.

Într-o seară, fata-i spuse fratelui ei, care se-ntorcea de la vânătoare:
- S-au făcut şapte ani de când trăim aici, frăţioare. S-a-mplinit sorocul să vedem dacă putem dobândi puterile magice ale comorilor noastre.
Şi, zicând acestea, luă oglinda-n mână.
- Oglindă fermecată, arată-ne ce s-a mai întâmplat cu tata şi nevasta lui cea haină!

Şi priviră amândoi în oglindă: într-o clipită, văzură coliba: bătrânul ţigan stătea singur la masă şi îmbuca ceva. Mai văzură, apoi, cimitirul satului şi mormântul nevestei sale cele rele. O clipită mai târziu, oglinda se tulbură.
Fata ar fi vrut să zboare ca vântul şi ca gândul pe şalul fermecat la tatăl lor pe care să-l aline, însă fratele vru să mai privească înc-o dată în oglindă.
- Oglindă fermecată, arată-ne acum cetatea, cetatea aceea pe care-am văzut-o demult în vis!

Priviră, aşadar, în oglindă. Văzură într-o străfulgerare o cetate mare şi, în mijlocul ei, o casă poleită toată cu aur. Într-un pat cu aşternuturi de mătase, un rege bolnav se chinuia, pe moarte. Şi, tot într-o străfulgerare, oglinda se tulbură la loc. Cei doi mureau şi ei de nerăbdare să-şi revadă tatăl pe care nu-l mai văzuseră de-atât-amar de ani, însă nu putură să nu primească să ajute un om cu-adevărat pe moarte. Tinerii se urcară, aşadar, pe şal, spunând:
- Şal fermecat, du-ne în înaltul cerului, pluteşte până-n cetate, aleargă pân' la casa aurită!

Uşori ca nişte fulgi, zburară toată noaptea printre stele, până la regele bolnav.

La răsăritul soarelui, cei doi fraţi plutiră lin spre cetate şi intrară în casa aurită. Fata rămase afară să păzească şalul fermecat, în timp ce tânărul, cu sticla albastră în buzunar, se grăbi să ajungă la regele bolnav. Totul era aidoma imaginii din oglindă: aşternuturile de mătase şi craiul zăcând în pat şi aşteptându-şi sfârşitul.

Flăcăul se-nchină la căpătâiul lui:
- O, rege suferind! Tu nu mă cunoşti, însă te rog să ai încredere în mine. Bea o gură din clondiru-aceasta şi-ai să te vindeci!

Regele îl privi cu luare aminte pe străin şi, fără şovăială, duse clondirul la gură şi luă o-nghiţitură.
Numai ce bău, că, vesel şi sprinţar, craiul şi sări din pat, începând a juca şi-a cânta de bucurie! Îl strânse pe băiat la piept şi-l strânse-n braţe ca pe un fiu.
- Tinere străin, te fac urmaşul meu! Îţi dau jumătate din împărăţia mea şi tot ce-ţi pofteşte inima!

Flăcăul mulţumi din suflet craiului:
- Măria Ta, înfloritor de sănătate, eu am deja un tată, de care mi-e tare dor, aşa că nu-ţi pot fi urmaş. Cât despre jumătate din împărăţia ta, la ce mi-ar sluji, rogu-te a-mi spune? Tot ceea ce-mi doresc este o pereche de cai, care-or să tragă căruţa cu coviltir pe care mi-o voi cumpăra. Îţi las, în schimb, un şal care te va duce oriunde vei dori.

Regele primi şalul şi-i dădu perechea de cai, dimpreună cu o pungă cu bani, pentru ca binefăcătorul său să-şi poată cumpăra o căruţă. Flăcăul urcă atunci în şa pe unul dintre cai, iar soră-sa sări pe celălalt, şi strigară amândoi într-un singur glas:
- Pe cai, să mergem în galop pân' la colibă, să mergem la tatăl nostru!

Zis şi făcut.
Şi, de ajunseră la tatăl lor, trăiră fericiţi pân' la adânci bătrâneţi.
Vara, bat cărările-n căruţă, iarna, se-ntorc la colibă. Sunt teferi cu toţii, iar bătrâneţea nu ameninţă să le bată la uşă, căci, în clondirul albastru, mai este încă multă apă a vieţii...

Sursa poveştii: Jerzy Ficowski, Creanga din copacul soarelui. Basme ţigăneşti, editura Wallâda, Draguignan, 1990 (Basme ţigăneşti poloneze, tradiţie orală - pag. 202-209).