O impresionantă diversitate

Citiţi un fragment din această carte.

Cu Înconjurul lumii cu o poveste, descoperiţi cele mai cunoscute şi cele mai îndrăgite basme aşa cum nu le-aţi mai citit până acum! Fraţii Grimm şi Charles Perrault nu au fost primii care le-au istorisit... De veacuri întregi, sute de versiuni încântă oamenii din întreaga lume.

Vreme de secole, aceleaşi poveşti sunt istorisite în ţinuturi foarte îndepărtate unele de altele. Între nenumăratele basme adunate în mod sistematic, din toate colţurile lumii, de către etnologi şi folclorişti, începând cu secolul al XIX-lea, cercetătorii au descoperit că, într-adevăr, o mare parte dintre ele erau comparabile: acelaşi fir epic principal, aceeaşi funcţie simbolică, şi totuşi având diferenţe narative şi de sens de o impresionantă diversitate. Astfel, în funcţie de aria de provenienţă a basmului, Africa, Asia, America sau Europa, personajele, locurile, evenimentele sunt diferite, însă sensul profund al poveştii rămâne acelaşi.

Aceste poveşti au fost clasate în basme tip, numerotate: basmele supranaturale merg de la numărul 300 la numărul 749. Albă-ca-Zăpada, Tom Degeţel, Barbă Albastră, Piele de Măgar, Cenuşăreasa, Frumoasa şi bestia... există în sute sau chiar mii de variante, puse în umbră, e drept, de cele ale lui Charles Perrault şi ale fraţilor Grimm, doar pentru că acestea din urmă au fost tipărite. Aceste poveşti sunt adesea foarte frumoase, câteodată crude, dar mereu emoţionante!

Tom Degeţel este un basm foarte bine cunoscut în Franţa, datorită variantei lui Charles Perrault. Povestea face parte dintr-o categorie mai largă, intitulată Copiii părăsiţi în pădure. Există trei basme tradiţionale cuprinse sub acest titlu general: varianta Tom Degeţel. cu mai mulţi fraţi conduşi de cel mai mic şi mai isteţ dintre toţi; forma Hänsel şi Gretel (numită astfel după varianta fraţilor Grimm), în care este vorba despre un frate şi o soră, precum şi despre o casă "comestibilă"; şi, în fine, versiunea Copilul din sac, în care un băiat înfruntă singur un personaj primejdios (căpcăun sau uriaş) [2]. O a patra poveste (T 328) arată cum, graţie vicleniei sale, mezinul între doi sau trei fraţi reuşeşte să fure comorile unui căpcăun sau uriaş.

Varianta Hänsel şi Gretel este cunoscută în întreaga Europă, ba chiar şi în India. Călătorii europeni au dus-o cu ei în Africa, în Japonia, în Antile şi la indienii din cele două Americi. Un tată sau o mamă îşi părăsesc în pădure fiul şi fiica, iar copiii ajung la casa unui căpcăun şi a soţiei sale. Aceştia îi iau prizonieri, fata devine servitoare, iar băiatul e pus la îngrăşat asemeni unui purcel. Băiatul reuşeşte să scape datorită unui plan; se preface că nu ştie cum să intre în cuptor pentru a fi prăjit, soţia căpcăunului îi arată cum se face, însă moare arsă (ca în "Căsuţa căpcăunilor cu acoperişul din cârnaţi").

Varianta Tom Degeţel, poate mai puţin frecventă în Europa, prezintă anumite schimbări faţă de basmul tradiţional, dând eroului principal dimensiuni minuscule. Fără îndoială, Charles Perrault a preluat numele şi înfăţişarea acestui personaj de la un alt basm foarte răspândit, însă diferit, Degeţica (T 700), basm care pune în lumină aspectul său plăpând: e mezinul familiei, batjocorit de toată lumea, dar, de fapt, este cel mai isteţ. Pe parcursul poveştii, Perrault pare a ignora acest aspect, care nu mai joacă nici un rol în structura sa narativă. Mai puţin frecvent în comparaţie cu tradiţia orală, Tom Degeţel este, fără îndoială, basmul care s-a bucurat de cea mai mare răspândire în versiunea tipărită. A fost reprodus în cărticelele de vulgarizare, în stampele de Épinal, în cărţile ilustrate, ajungând până la a influenţa, după spusele lui Paul Delarue, însăşi tradiţia orală. Însă versiunile franceze ale subtipului Tom Degeţel nu sunt niciodată copii fidele ale acestuia. Motivul caracteristic formei Copii părăsiţi este schimbul între bonetele fetelor căpcăunului şi cele ale fraţilor, căci mezinul îl aude pe Căpcăun spunând că îi va omorî pe băieţi în timpul nopţii, ca să-i mănânce [3]. Povestea, inclusiv cea a lui Perrault, nu pregetă să descrie această crimă colectivă şi involuntară, cu atât mai odioasă, cu cât este vorba despre un tată care îşi ucide propriii copii.

Se poate face, astfel, o distincţie între diversele subtipuri ale poveştii Copii părăsiţi. Cu toate acestea, remarcăm împrumuturi de la o variantă la alta, în asemenea măsură, încât putem considera ansamblul ca pe un soi de depozitar de episoade şi motive, pe care povestitorul le îmbină, în funcţie de amintirile sale şi de tradiţia orală. Acest aspect se poate observa în versiunea ţigănească, Copiii izgoniţi, şi în cea care provine din folclorul indienilor algonquin, Jack şi canibalul. La acestea, trebuie adăugată povestea furtului comorilor căpcăunului, de către un erou sfrijit, dar foarte şiret.

Poveştile care aparţin categoriei Copii părăsiţi în pădure par a fi foarte cunoscute în Europa Centrală şi de Nord. Ele au fost aduse din Franţa în America de Nord, în timpul colonizării Canadei (începând cu secolul al XVI-lea), apoi transmise amerindienilor, din Noua Scoţie până în Columbia Britanică. Jack şi canibalul este o dovadă a acestei expansiuni. Fiind o variantă sincretică, basmul înglobează aproape toate motivele prezente în acest ciclu de poveşti, asimilate în mod remarcabil de această cultură amerindiană, foarte permeabilă la poveştile traficanţii de blănuri francezi [4].

Revenind în spaţiul francez, remarcăm caracterul inedit a poveştii corsicane Magul. Deşi, în prima parte, urmăreşte structura clasică a fratelui şi surorii părăsiţi în pădure, mai apoi, basmul urmează altă direcţie, deoarece cei doi fraţi izbutesc să-şi ducă singuri traiul o bucată de vreme. Băiatul devine vânător, aşadar mâncarea e asigurată, apoi construieşte un adăpost improvizat, până în momentul în care priceperea băiatului e recunoscută de un om care face negoţ cu el. Circumstanţele confruntării cu personajul negativ sunt inversate: nu copiii cer adăpost, ci Magul este cel care încearcă să pătrundă în casa lor. Sora este ţinta vrăjilor lui. Fratele, însă, îl răpune pe mag şi îi ia în stăpânire castelul şi bogăţiile aflate înăuntru.

Varianta canadiană Roza-Pădurii este povestea a trei surori, dintre care mezina este cea mai isteaţă. Fetele nu ajung la casa unui căpcăun sau a unui canibal, ci la casa unei bătrâne sărmane pe care o îngrijesc, regăsind aici prezenţa mamei, sau a bunicii, de care fetele nu au avut parte până atunci. Această poveste îndulceşte brutalitatea celorlalte.

Dacă este să citim cuvânt cu cuvânt aceste basme care, trebuie amintit, în societatea tradiţională [5], se adresau mai ales copiilor, observăm, pe bună dreptate, un caracter dur şi violent, începând cu hotărârea părinţilor de a-şi părăsi copiii, ştiind că aceştia îşi riscă viaţa. Dacă micuţii scapă din ghearele fiarelor pădurii, aceasta se întâmplă doar pentru ca ei să cadă în mâinile unui căpcăun, ale unui canibal sau ale unei vrăjitoare care plănuieşte de îndată să-i mănânce. Fără îndoială, discursul narativ este presărat cu numeroase motive ale oralităţii (în sensul psihanalitic al termenului) şi ale ideii de devorare, sub diverse forme, în special cea a foametei din casa părinţilor care nu mai au cu ce-şi hrăni odraslele. Motivele legate de hrană abundă de-a lungul întregii povestiri: fiertura pe care părinţii regretă c-o mănâncă singuri, pericolul de a fi mâncaţi de fiarele sălbatice, casa cu acoperişul făcut din prăjituri sau din cârnaţi, planul căpcăunului de a-i mânca pe copii (copiii lipsiţi de hrană devin ei înşişi hrană), băiatul pus la îngrăşat precum un purcel, fără a uita carnea muflonului, de care face rost personajul basmului corsican.


O despărţire necesară

Acest motiv mai sus amintit este inversat în varianta corsicană, căci băieţii sunt mari mâncăi, înfometându-şi, astfel, părinţii. Această răsturnare a structurii clasice este în măsură să releve cititorului o semnificaţie ascunsă a basmului. Relaţia dintre părinţi şi copii ar fi, deci, influenţată în mod inconştient de mânia primilor în faţa lăcomiei nesăţioase a odraslelor lor. Trebuie, de asemenea, amintit că Freud numeşte primul stadiu al dezvoltării copilului "oral sau canibalic".

Cruzimea părinţilor care vor să-şi piardă copiii în codru e diminuată atunci când mama vitregă este cea care stăruieşte, din cauza urii ei pentru această progenitură născută dintr-o legătură anterioară. Acest gest este şocant, dacă îl citim textual, însă semnificaţia profundă a basmului este, fără îndoială, aceea că o educaţie corectă duce, în mod firesc, la despărţirea necesară dintre părinţi şi copii. Aceştia din urmă nu-şi pot dobândi altfel propria libertate şi identitate. Actul nemilos al abandonului traduce, în acelaşi timp, necesitatea şi suferinţa acestei etape indispensabile.

Pe situl www.syros.fr/tourdumonde/, povestitorii Gilles Bizouerne şi Fabienne Morel vă propun să descoperiţi şi alte variante ale lui Tom Degeţel. Veţi găsi, de asemenea, şi alte îndrumări de lectură, bibliografii complete în legătură cu fiecare categorie de basme, interviuri, fişe pedagogice, jocuri etc.

Note:
[1] Noţiunea de basme tip a fost introdusă, la începutul secolului al XX-lea, de folcloristul finlandez Annti Aarne, iniţiatorul clasificării lor. Americanul Stith Thompson a întregit acest studiu. Lucrarea a apărut sub titlul The Types of the Folktale (Tipologiile basmului popular) şi a fost publicată în mai multe ediţii (în 1927, 1961, 1973, etc.). Clasificarea Aarne-Thompson (AT), care a devenit internaţională, deosebeşte 2340 de poveşti repertoriate. În 2004, această clasificare a fost revizuită de Hans-Jörg Uther.
[2] Tipologia internaţională le cataloghează sub numărul 327 şi, apoi, în trei subtipuri, A pentru forma Hänsel şi Gretel, B pentru forma Tom Degeţel şi C pentru forma Copilul din sac. Această culegere este o selecţie de poveşti ce aparţin tipurilor A sau B.
[3] Bonete albe în loc de bonete roşii, şi nu în loc de coroniţe de aur. Sau, uneori, schimb de inele, de coliere, de locuri în pat şi chiar de pături.
[4] În acea perioadă, traficanţii de blănuri călătoreau pretutindeni în interiorul continentului american, încurajându-i pe amerindieni să facă negoţ cu ei.
[5] Majoritatea basmelor supranaturale se adresau întregii comunităţi, dar câteva poveşti erau destinate unui auditoriu format exclusiv din copii.