Teach me read

Citiţi un fragment din această carte.

"Viaţa e alcătuită din amănunte, domnule procuror. Nu din esenţă. În realitate, esenţa-i hăt departe." - afirmă personajul lui Răzvan Petrescu din povestirea Farsa (Eclipsa, 1993) şi din varianta ei dramatizată (1994). La o distanţă de cincisprezece ani scriitorul revine asupra acestei condiţii a realităţii adăugându-i nuanţe: "vedem zilnic o lume alcătuită doar din detalii agresive, nu din esenţă, în realitate esenţa-i hăt departe, la mama dracului, ori pe Himalaya, munţi formaţi prin orogeneză alpină, n-o mai zăreşte nimeni pe înălţimile alea înzăpezite, explicaţia invizibilităţii ei, de la un timp chiar şi pentru creator, fiind aceea că Dumnezeu nu-i alpinist, ci mai degrabă paraşutist...".

În cea mai recentă carte a sa, Foxtrot XX (Cartea Românească, 2008) definită doar ca: "un mixaj din orice poate fi considerat text", Răzvan Petrescu descrie detaliile realului în ritmul surprinzător şi atât de incitant al foxtrotului. După experienţa Grădinii de vară - via Eclipsa şi Într-o după-amiază de vineri - prozatorul descinde în bâlciul lumii contemporane şi îi prezintă grotescul poleit prin intermediul unor fragmente de jurnal, atipice comentarii de film (@ roll), lecturi în răspăr ale "presei scârbavnice" sau doar "cu fundă", demascări critice ale unor pretinse cărţi "de noapte", eseuri, un fragment de jurnal de călătorie, un mic chestionar, un interviu.

Jucând rolul unui provocator compère (a se vedea sarcasticele captări ale bunăvoinţei preaiubitelor, preasfioaselor, neasemuitelor, preadelicatelor, şăgalnicelor sale cititoare) scriitorul arată cu insistenţă uşa întredeschisă dintre scena marelui bâlci şi deziluzionantele sale culise. Textele din Foxtrot XX alternează nu doar ritmurile, ci şi unghiurile din care sunt privite amănuntele tragi-comicului spectacol. La Banchetul dansant, extrem de lucidul amfitrion invită filosofi, scriitori, regizori, paiaţe politice, infatuaţi măscărici ai mondenităţii, jurnalişti, iar opiniile lor sunt completate în contrapunct de fascinanta înţelepciune a unor copii de cinci-şase ani ("Timpul este atunci când trece vremea", Andreea, 6 ani), de mirările unei babe din Crângaşi ("Lumea a ajuns atât de rea, încât mă mir că se mai luminează de ziuă.") sau pur şi simplu de fata din lift.

Scrise din "năpraznică dragoste de semeni" şi din disperare, dar nu de pe orgolioasele culmi cioraniene, ci adesea de la modesta înălţime a "omului de la blocuri", secvenţele acestei cărţi îşi vrăjesc şi, în acelaşi timp, şochează cititorul printr-o aproape incredibilă combinaţie de tandreţe, umor şi cinism.

Undeva la mijlocul ineditei culegeri de texte Răzvan Petrescu face un comentariu, deloc elogios, filmului Stanley şi Iris al lui Martin Ritt, selectând ca interesantă o singură replică, rostită de personajul - analfabet - interpretat de Robert de Niro: "Teach me read!". Miza întregii cărţi ar putea fi aceasta: a învăţa să citeşti printre rânduri - printre amănunte dacă vrem - pentru a surprinde "abisul" dintre ele, "vietatea ce încă respiră înăuntru", esenţa ce-i hăt departe, fie şi la mama dracului. Pentru aceasta autorul e dispus a indica "reguli de circulaţie pe potecuţa meditaţiei, instrucţiuni de folosire a scoarţei cerebrale", mijloace de "a face praf limitele prin muzică sau orice altceva", de-a întreţine speranţa oricât de temperată ar fi ea. Intransigenta cernere a filmelor şi cărţilor, selecţia făcută cu cel mai sigur simţ al valorii şi cu argumentele cele mai variate şi de necontestat schiţează o rară hartă a bunului gust şi a artei cu miez şi miză.

Într-o lume asfixiată de kitsch, de reţetare exhaustive ale menţinerii vitalităţii şi de reflexe de câine pavlovian, neuroromanticul Răzvan Petrescu se încăpăţânează să scrie - fără tonuri apocaliptice - "întotdeauna numai despre moarte", despre "existenţă ca un atroce tobogan spre moarte", despre idei şi idealuri, miză în artă, limbaj care mor sau... se meurent. Descriind o mie şi unul de contexte nămoloase, fostul medic - care nu înţelege "de ce-i necesar să fim sănătoşi fizic, când suntem atât de ridicoli" - aplică inedite tehnici de reanimare muribundelor esenţe.

Sinceritatea totală, dezarmantă este una din binefăcătoarele terapii de şoc. Paginile de jurnal din cele şase succesive deschideri ale cărţii (efect al bolii de tunel, probabil) sunt cu adevărat 4 X 4 prin intensitatea extraordinară a trăirilor, dar şi prin neaşteptatele "frânări" autoironice. Dezbrăcat de fast şi găunoase teoretizări mult discutatul proces de creaţie devine simplă, umană şi tulburătoare nelinişte: scrii ca să scapi de ţintirim, scrisul e o treabă foarte tristă, încerci să surprinzi lucruri importante, cauţi armonii, faci tot ce se poate face stilistic, şi nu numai, pentru ca o idee, un personaj să-ţi iasă şi apoi te întrebi dacă avea vreun rost să-ţi iasă...

Cărţi şi filme, bune sau proaste, publicaţii, timpuri şi locuri sunt parcurse în căutarea firescului pierdut sau niciodată avut. Adept al lucrurilor "care nu pot fi tratate decât scurt. Rapid. Prin knock-out", scriitorul travestit în jurnalist (şi diarist) îşi exersează în lumea cuvintelor altora veleităţile de boxer. E capabil, de exemplu, a epuiza terminologia savantă a criticii de film pentru a descrie o penibilă secvenţă dintr-o producţie porno, aşa cum e capabil a trimite la podea surprizele limbii de lemn, strigăturile de pupăză beată ale cutărui jurnalist, frazele din clasa cioc gramatical ale altora. Loviturile verbale sunt atât de ingenioase încât, la numărare, arbitrul se poate opri la cifra doi. Iată doar două exemple: 1. "Ziarele pe care mă silesc Radu Călin Cristea, Ţeposu şi Buduca să le citesc, sub ameninţare cu cazna demascării sau depunctare la salariu, se împletesc în linişte (motivul liniştii) cu andrelele, şi iese un ciorap de lână purtat. Tema ciorapului: una antimaghiară pe faţă, două comuniste tot pe faţă că n-are dos." şi 2. "Ieri, la Palatul Cotroceni, într-o atmosferă destinsă, de înţelegere, preşedintele Ion Iliescu s-a întâlnit cu Albano şi Romina Pauker. Un corector, doi corectori. Ku-Klux-Klan".

Cu glanda mirării dilatată şi cu o vervă nestăvilită acest necruţător comentator înregistrează şi sancţionează aberaţiile prea multor "pofticioşi la verb". Coboară şi el printre bubele mucegaiurile şi noroiul gândirii interlope, nu în căutarea unui nou lirism, ci doar în căutarea unui limbaj viu, eliberat din nămolul ce-l adusese în pragul sucombării. E aici ceva din tehnica argheziană de a face resorturi pentru cuvinte ca să poată sări, ceva din voluptatea pamfletarului interbelic de a urmări cum "un cuvânt fuge ca o găină şi deodată se opreşte-n drum şi se întoarce cocoş". (Scrisori unei fetiţe - 1927). Schimbările imprevizibile de sens, ideile care vin buluc şi modifică albia discursului, cuvintele care se cheamă unele pe altele în maniera improvizaţiei în jazz, frazele în zig-zag, perspectivele alternate (implicare/detaşare), toate acestea contribuie la farmecul unei cărţi atât de stenice, născute din exasperare şi cinism extrem.

Fiind una din foarte rarele cărţi ce pot provoca la lectură un râs spontan şi sănătos pornind, paradoxal, de la angoase autentice, Foxtrot XX e şi o pledoarie pentru nonconformismul şi libertatea umorului. Râsul este o strictă necesitate: "În literatura sau viaţă o asemenea absenţă poate deveni catastrofală". În analiza nemiloasă a românităţii, se distinge tocmai un elogiu umorului (iată, nu nebuniei), ca atitudine defensivă a unui popor "care mai amendează cu un leu drumul idioţilor spre cupola siciliană" şi zeflemelei "ce ne mai colorează puţin în oameni".

O ultimă manevră de resuscitare a unor valori tot mai anemiate ar fi o specială virilitatea a atitudinii şi a scrisului, excelent pusă în scenă de prozator. Ea merge de la alegerea între două femei fatale - medicina şi literatura - a celei din urmă, cea "cu bustul mai mare" la scrierea exclusivistă despre "femininele viaţă şi moarte" şi până la credinţa următoare: "Ca scriitor n-ai nevoie de nimeni prin preajmă care să te ajute ori să te-ncurce - aşadar rămâi singur cu hârtia feminină-n faţă, căreia-i poţi face ce vrei." - Şi bine-i face!

După ce, în primul său volum de proză scurtă, Răzvan Petrescu a experimentat condiţia de vânzător de pantofi eşuând în încercarea de a găsi o pereche de cizme potrivite pentru piciorul prea mare al istoriei (care a crescut cam mult în ultimele secole), în cartea ce tentează să contureze o identitate secolului XX, el alege să invite istoria la dans călcând-o uneori pe picioarele ei mari şi desculţe.

Deci: Teach me read! ori Teach me how to dance!