Vox Artisti

Pe 1 martie 2009 am devenit parte din echipa Mariei. Maria, ale cărei voce şi atitudine mi-au plăcut din prima. Rubrica în care intervin eu e Estrada cum laudae. La Radio România Cultural, în fiecare joi, o rubrică plasată cîndva între 9.05 şi 10, în cadrul emisiunii absolut speciale a Mariei Balabas, Dimineaţa crossover, pe care v-o recomand în fiecare dimineaţă de luni pînă vineri, de la 9.05 la 10, cum spuneam - http://www.dimineatacrossover.radiocultura.ro/. O rubrică despre artă, despre artă contemporană, o artă povestită cu vocea mea, cu vocea artiştilor, cu vocea performance-urilor lor sonore, alături de multă muzică. Mărturisesc că Sindromul Stendhal, rubrica mea de aici, de la LiterNet, s-a născut tocmai din această rubrică la radio, din dorinţa de a pune pe hîrtie cele spuse, din dorinţa de a vedea şi a verifica dacă eterul şi hîrtia funcţionează similar. Dacă scrisul îmi poate oferi suportul vizual, vorbitul nu... Dacă asupra frazelor scrise cititorul se poate întoarce, cele rostite la radio zboară subit... Iar atunci cînd e vorba de lucrări de artă, cum faci să le proiectezi în faţa ascultătorului cu ajutorul exclusiv al sunetelor? Pînă la urmă, e ca un tur ghidat printr-o expoziţie virtuală, imaginară.

Cum poţi să descrii cu ajutorul vocii o operă de artă? Evident, cuvintele trebuie să fie foarte cuprinzătoare, să reuşească să se mişte în spaţiul de expoziţie virtual, să jongleze cu acesta, să-l dramatizeze la maximum, să poată înlocui "arătatul cu degetul". În aşa fel încît potenţialul vizitator-ascultător să-şi poată imagina cît mai bine cadrul descris şi opera de artă. Pe de altă parte, atunci cînd vorbeşti la radio despre arta contemporană, poţi să te bucuri la maximum de tot ceea ce înseamnă piesă sonoră. În spaţiul unei expoziţii, operele de artă strict auditive de multe ori sînt mai greu de captat, căci într-un asemenea mediu vizitatorul vine pregătit mental pentru a vedea. La radio, omul are din start urechea pregătită, aude.

Piesele sonore pot face o istorie amplă a artei... Şi iată aici o nouă surpriză, perfectă de ascultat în zilele noastre: http://ubu.artmob.ca/sound/dali_salvador/Dali-Salvador_Apoth-du-dollar_1967.mp3. L'apoth du dollar, 1967... Auziţi cum accentuează Dalí anumite cuvinte, anumite silabe? "Vedeţi" ce voce sigură pe ea, uşor amuzată are? Mărturisesc, acum cînd v-o descriu, nu o reascult, mi-a rămas imprimată în minte pe vecie. Avida dollarsssss...

Ce îmi place mai mult şi mai mult la radio e că îmi pot face arhiva mea vie de voci de artişti, o colecţie personală. Arhiva vizuală de fotografii de la expoziţii e în creştere, cea audio e în facere. Până la urmă, la radio poţi face lecţii de mediere şi educaţie artistică aproape perfecte: vizualului şi prezenţei tale concrete - cu tot ceea ce implică aceasta, mimică, gestică, întrebări care aşteaptă un răspuns spontan - între opera de artă şi spectator îi iau locul pe de-o parte operele de artă sonoră, pe de alta - vocile artiştilor şi o discuţie cu aceştia. Forţa cuvintelor este uriaşă. Fie citite de pe hîrtie, fie ascultate.

Curatorul şi criticul de artă francez Guillaume Désanges a fost prezent în octombrie 2008 la cea de-a opta ediţie a bienalei de artă contemporană Periferic din Iaşi, cu un proiect de mediere despre care vom vorbi cu o altă ocazie - şi prezent chiar acum în The Bijlmer Spinoza Festival, proiectul lui Thomas Hirschhorn în desfăşurare în suburbia oraşului Amsterdam, între 2 mai şi 28 iunie 2009 (iată cam ce face cu copiii aici: http://www.thebijlmerspinozafestival.nl/09child/child0.html). În 2007, la Bruxelles, a susţinut o conferinţă intitulată Vox Artisti: His Masters' Voices.

O conferinţă cu totul specială, dacă luăm în calcul faptul că Désanges nu a scos nici un cuvînt, a lăsat camera în întuneric şi a dat voce numai artiştilor. În timp ce se derula propria sa selecţie din istoria artei secolului XX, prin intermediul vocilor şi operelor de artă auditive, pe un ecran de computer, proiectate pe un perete, apăreau observaţiile şi comentariile sale. Vocea lui Désanges e tăiată, dată la minimum, în timp ce vox artisti umplu spaţiul. În statement-ul său, criticul de artă francez face analiza vocii ca material, ca textură - ca martor al operelor de artă şi ecou al personalităţii, energiei şi contextului unei practici artistice. Apoi, un asemenea corpus de voci înregistrate este foarte relevant pentru evoluţia artei ultimului secol. Şi asta pentru că fiecare voce este unică, inconfundabilă.

Arta se dematerializează şi devine corp sonor, mesajul prin excelenţă, rostit, destinat urechilor, substitut al imaginilor sau, din contră, suport pentru acestea.