Vidul: o retrospectivă

Cum arată pentru tine o expoziţie în care pătrunzi şi dai de nişte pereţi albi şi atît? O iei ca pe o păcăleală, îl acuzi pe artist de lipsă de inspiraţie şi consideri actul lui de lăsare a spaţiului gol drept un act disperat pentru că nu avea nimic mai bun să arate la vernisaj? Îţi spui că "bineînţeles, asta-i arta contemporană, o mare, mare farsă", te strîmbi a dezgust şi pleci? (Pleci şi, eventual, ca să te vindeci, te duci la un muzeu serios şi nu mai calci într-o galerie de artă pentru o bună perioadă de timp - te-ai lămurit tu cum stau lucrurile).

La Centre Pompidou în martie 2009, la etajul patru, în camerele de la numărul 18 la 31, aveai ocazia să te strîmbi cît vrei. 13 săli perfect curate, impecabile, o expoziţie realizată de 6 curatori, cu 9 artişti. Sălile împărţite corect, etichete mici, negru pe alb, îţi spuneau numele fiecăruia: ce gol umple cu... gol fiecare. Vizitatorii aveau atitudini din cele mai diferite: ori vedeau prima sală şi plecau din expoziţie, ori intrau în joc, şi dădeau cîte o tură în fiecare cotlon gol, stăteau pe loc, aşteptau ceva încremeniţi, ascultau, de parcă vidul i-ar fi făcut să audă ceva nemaiauzit, le-ar fi ascuţit simţul auzului, amputîndu-le oricare altul...

Despre ce e vorba? Expoziţia ce a avut loc la Centre George Pompidou între 25 februarie şi 23 martie 2009 s-a numit Vides - une retrospective. Aşadar - o retrospectivă a expunerii vidului, o expoziţie cronologică privind arta conceptuală a ultimilor 50 de ani. La intrare, pe cîţiva pereţi e scris argumentul şi sînt prezentaţi artiştii. Centrul Pompidou nu face altceva decît să le dea tuturor loc împreună şi să spună povestea şi miezul conceptual ale fiecăruia dintre proiecte, aşa cum au apărut ele la momentul respectiv.

Retrospectiva nu selecţionează decît acele manifestări care nu au arătat decît un spaţiu, o galerie sau un muzeu total gol. Pereţi goi şi săli pe care să le bîntui cum şi cît vrei, spaţii cărora să fii liber să le dai tu sens.

A lăsat în urmă un catalog imens. Vizitatorii, cînd îl vedeau, rămîneau impresionaţi şi erau convinşi că e o carte cu file albe. Din contră, cartea e un solid corpus de texte - care documentează, cronologic, fiecare proiect artistic prezent în expoziţie.

Totul începe cu Yves Klein, care expune la Galeria Iris Clert din Paris, în 1958, nimicul: "M-am străduit să reduc intervenţia mea ca pictor la minimum. Aceste puţine cuvinte pe care le pronunţ sînt deja prea mult. Nu ar fi trebuit să vin deloc, şi numele meu nu trebuia să apară în catalog". Istoricul grup fondator al artei conceptuale, "Art & Language", în 1966-1967, creează "The Air-Conditioning Show"; Robert Barry, în 1970, la Torino, pune spaţiul galeriei pe primul loc, nu pentru ceea ce e sau ceea ce are de arătat, ci ca loc de reflecţie: Some places to which we can come, and for a while "be free to think about what we are going to do". Opera se materializează instantaneu, în mintea fiecărui vizitator, niciodată la fel, unicat, expoziţie cu display mental, în mişcare continuă, deşi atît de albă şi goală...

Artistul american Robert Irwin decide la sfîrşitul anilor '50 să abandoneze expresionismul abstract, refuză cu totul să mai picteze; în 1972 îşi abandonează şi atelierul. De-acum se interesează doar de spaţiu (dispunerea în spaţiu... a spaţiului) şi de lumina din spaţiu. În 1970, la Ace Gallery din Los Angeles lasă spaţiul gol şi revine în mod constant în acel loc pentru a reflecta asupra a ceea ce ar putea face. Arta nu gata făcută acasă şi, eventual, trimisă prin poştă cu indicaţii de montare destinate asistenţilor sau angajaţilor muzeului, ci arta ca proces în desfăşurare, arta născută într-un loc şi din el. Reconsiderarea spaţiului - ca loc viu, care respiră, trăieşte şi gîndeşte, are ce da "la schimb".

În 1990, artista americană Laurie Parsons a scris pe invitaţia la expoziţia ei personală din Laurence-Monk Gallery din New York doar adresa galeriei, fără să menţioneze numele artistului sau alte date. Cîţiva ani mai tîrziu, artista îşi retrage această expoziţie din CV, iar acest gest încununează invizibilitatea lucrării ei artistice. Pentru a-i respecta decizia, nici Centrul Pompidou nu i-a marcat spaţiul gol în vreun fel - nici o etichetă nu o menţionează şi nu ne atenţionează că sala în care ne aflăm îi e destinată.

În 1989, la Riversides Studios, în Londra, artistul Bethan Huws înalţă solul galeriei şi creează un al doilea nivel, copie fidelă a primului. Dublîndu-l, el marchează condiţiile fizice ale spaţiului galeriei, devenită brusc ready-made. Iar prin Haus Esters Piece - expoziţie pe care o are în 1993 la Museum Haus Esters din Krefeld - el reiterează prezenţa a priori a artei: lasă, evident, spaţiul gol şi pune un text la dispoziţia vizitatorilor. Clădirea celebrului arhitect Mies van der Rohe e opera în sine, adăugarea unui alt element peste e ne-necesară. Să nu uităm că van der Rohe este şi cel care a creat Neue Nationalgalerie din Berlin, în 1967 - o clădire-hală pentru arta secolului XX, deschisă, nu întîmplător, spre sfîrşitul anilor '60, în timpul Războiului Rece. Neue Nationalgalerie a apărut ca răspuns al Berlinului de Vest la Nationalgalerie a Estului, ea s-a născut foarte aproape de Potsdamer Platz, acolo unde pînă acum 20 de ani, Zidul Berlinului împărţea oraşul în două.

Artista germană Maria Eichhorn îşi intitulează proiectul artistic pe care este invitată să îl facă în 2001 la Kunsthalle Berna - "Bani la Kunsthalle Berna", preferînd să investească bugetul alocat expoziţiei sale renovării clădirii. Ea lucrează cu vidul din necesitate, îndreaptă atenţia publicului către realităţile acelei instituţii, către producţia artistică şi parametrii economici inerenţi oricărei lucrări de artă. O critică instituţională perfectă.

Slovacul Roman Ondák propune în 2003 guvernului slovac să susţină intenţia sa de a crea un muzeu virtual de artă contemporană, un muzeu fără ziduri şi fără loc, un muzeu cu cheltuieli invizibile. În 2006, la gb agency din Paris îşi realizează proiectul More silent than ever. Mai tăcut ca oricînd. O instalaţie în care anunţă că spaţiul vid ar fi echipat cu un sistem ascuns de ascultare. Dispozitivul montat înăuntru l-ar determina pe vizitator să creadă că există ceva invizibil care îi scapă şi cineva care îl ascultă, aşa că trebuie să fie mai tăcut ca oricînd. Filmul Conversaţia din 1974, al lui Coppola, îmi vine imediat în minte: scena finală, în care Gene Hackman îşi despoaie, distruge întreg apartamentul, îl goleşte, în căutarea microfonului care l-ar asculta şi urmări, este memorabilă. Ascultaţi cu atenţie şi muzica absolut minunată compusă de David Shire.

Cel de-al nouălea artist din Retrospectiva vidului este Stanley Brouwn are Un espace vide dans le Centre George Pompidou, 2009. Şi-atît. Sîntem suprasaturaţi de statement-uri, cuvintele nu mai sînt necesare, trăim un post-post-conceptualism, un hiperconceptualism.

Golul umple spaţiul cu reflecţia ta, cu sunetele şi ecoul pe care le auzi doar acum, venite din mintea ta. De parcă vidul, nimicul ţi-ar ascuţi simţul auditiv în interiorul tău şi te-ar transforma într-o fiinţă reflexivă.

Posibile "Related Links":
Yves Klein, 10 minute de Symphonie "Monoton-Silence" (1947-1961)
Einsturzende Neubauten, Silence is Sexy (2000)