Cum se cercetează arhitectura perioadei comuniste?

Deja se poate face o istorie a receptării fenomenului comunist în general şi a arhitecturii edificate în această perioadă, în particular. Anii '90 erau marcaţi de interesul pentru arhivele deschise, pentru "noutatea" temei, precum şi a aparatului investigativ, a metodelor de cercetare, a conceptelor în curs. O primă etapă a constat în "devoalare", în căutarea sau chiar deschiderea arhivelor. Comunismul era urât în texte şi filme, era pedepsit simbolic. O făceau atât studiile, cât şi memoriile, vocea reprimată şi atât de mult timp absentă din spaţiul public autohton. Aveam atunci "privilegiul" prospeţimii temei, dar şi pe aceea a precarităţii mijloacelor de a o chestiona în chip fertil. Tonul era vindicativ. Violenţa de limbaj s-a diminuat cu timpul, în favoarea nuanţelor, asupra cărora voi reveni mai jos. Un electrizant schimb de informaţii (către cercetătorii occidentali) şi de metodologie (către cei din fostele ţări comuniste, care aveau "avantajul" experienţei directe, dar şi inabilitatea de a dialoga, altfel decât în registrul metaforic, cu trauma personală şi colectivă) a avut loc în circa zece ani.

Pe spaţiul autohton, contactul cu opera profesorului Tismăneanu a fost, pentru mulţi dintre cei ce începeam astfel de studii, extrem de fertil, pentru că domnia sa se afla în situaţia privilegiată de a avea atât instrumentarul metodologic la zi, cât şi priza la experienţa empirică, personală, a comunismului. Fireşte, nu era singurul, dar cred că, dintre toţi cercetătorii occidentali de origine din România, ai fenomenului comunist, domnia sa a concretizat cel mai bine şi cel mai timpuriu tipul de lectură interpretativă echilibrată, aflată în balans între răceala rigoristă a expertului situat în exteriorul absolut al fenomenului şi patima celui "trăit" de comunism. În plus, mai cu seamă pentru aceia dintre noi care priveam mai cu seamă la rezultatele comunismului (de felul edificiilor, oraşelor, mediului locuital în general), a importa un limbaj academic echilibrat, de fine tuning, dintr-o dublă depărtare "obiectivizantă" (disciplinară, prin politologie şi geopolitică, din SUA), a fost vital şi, desigur, am avut în profesorul Tismăneanu un model.

Acum, lucrurile s-au schimbat. Martorii dispar "mulţumită" vârstei şi, oricum, nu au dorit şi nu vor să vorbească nici acum. Puţinele excepţii, de felul cărţii dlui Ion Mircea Enescu (Arhitect sub comunism, Bucureşti: Paideia 2007), pe care mă bucur să o fi putut moşi, nu fac decât să pună în vinovată ruşine tăcerile celor care continuă să nu vrea să se spovedească. Cercetătorii devin din ce în ce mai tineri şi ies din bazinul celor care au trăit efectiv perioada pe care o investighează. Pentru diferite fenomenologii ale adolescenţelor sau copilăriilor, mai mult sau mai puţin nostalgice, desigur că avem contribuţii citabile. Avem, de asemenea, dimensiunea reprimată a vocilor încarcerate, a memoriilor absente ca voce publică până deunăzi. Dar raportul dintre fapt istoric şi timp trăit se distorsionează dramatic în "favoarea" investigaţiei din exteriorul timpului trăit. Comunismul devine şi el o poveste, ca toate celelalte. Pentru înţelegerea unor obiecte edificate în interiorul unor asemenea istorii, acest lucru se va dovedi în scurt timp amnezic. Am auzit deja interpretări, în registrul academic, fără componentă etică, a arhitecturii centrelor civice, bunăoară. E posibil ca din Casa Republicii să se exorcizeze răul făcut oraşului, pe care l-a devastat? Se pare că da, dacă asculţi textele inepte şi fals-patriotarde ale ghideselor care conduc grupurile de străini "mesmerizaţi" prin văgăunile neterminate ale "Palatului" "Parlamentului"?

Back to the things themselves

Proiectele de cercetare pe care le-am scris de-a lungul timpului, cu privire la arhitectura din perioada comunistă, au avut drept scop reconsiderarea unor porţiuni din istoria arhitecturii româneşti postbelice care, din motive diferite, nu au stat în atenţia imediată a cercetătorilor fenomenului. Acest motive pot fi succint enumerate: inapetenţa cercetătorilor pentru studiul unei arhitecturi care poartă pecetea indelebilă a unei perioade nu numai revolute, dar şi dezavuate social şi cultural; situarea într-un interregn temporal care nu face obiectul interesului imediat al istoricului de arhitectură, nici a criticului (între istorie şi actualitate, perioada postbelică pare condamnată la statul de istorie recentă, ambiguu din punctul de vedere al situării cercetătorului însuşi, pentru care, cu excepţia celui foarte tânăr, epoca surprinde şi o perioadă de biografie, de formare proprie cel puţin, dacă nu şi de practică. În această situaţie, atât implicarea biografică, cât şi contactul direct cu actorii importanţi ai perioadei, unii încă în viaţă, stânjenesc oarecum "obiectivitatea" investigaţiei istoricului.); un alt motiv de ambiguitate şi, deci, de inapetenţă pentru subiect este dificultatea metodologică: pentru a investiga o istorie cu o singură faţă (cea oficială), ale cărei lipsuri de veritate ştiinţifică sunt congenitale, este nevoie de apelat la o serie de metode alternative de investigaţie, ca de pildă istoria orală (dar prea puţini dintre "făptuitorii" epocii mai sunt în viaţă şi, dintre ei, prea puţini dintre cei cu adevărat interesanţi şi-au pus problema rectificării propriei imagini, a instituţiilor în care au lucrat), comparatismul trans-naţional (arhitectura "funcţionalismului liric" autohton nu poate fi înţeleasă fără a pricepe influenţa covârşitoare a lui Le Corbusier în epocă, nici arhitectura centrului civic ceauşist fără Complexul Antigone de la Montpellier al lui Ricardo Boffill) şi tehnicile "kremlinologiei", de lectură printre rânduri, aproape apofatică, a textelor care există totuşi.

Studiu de caz

Întorcându-mă acum la perioada mea de interes, va ofer un studiu de caz bazat, sper, pe nuanţe. În interiorul perioadei cercetate de mine, cea a ieşirii din stalinism a arhitecturii ţărilor lagărului comunist, există asemenea nuanţe. O serie de ipostaze ale acestei arhitecturi postbelice au căpătat mult mai rapid drept de cetate decât altele, situate de regulă în perioadele - minime - de tranziţie de la o stare a regimului politic la alta. Arhitectura stalinistă, oricât de scurt va fi fost intermezzo-ul ei în România, a interesat mai mult decât epoca - extrem de interesantă şi, totuşi, de puţin cunoscută - a anilor 1945-1952 (până la apariţia noii "uniuni de creaţie", UAR, şi a propriei publicaţii, Arhitectura RPR). De asemenea, mult mai interesantă pare perioada demolărilor şi edificărilor, deopotrivă de îngrozitoare, a anilor '80 decât cercetarea discursului post-modern, alternativ, care dublează, oricât de slab va fi fost ca sprijin politic şi consistenţă edificată, această istorie oficială tare, a Casei Republicii şi bulevardului Victoriei Socialismului. Nimeni nu şi-a propus încă să studieze zone delicate ale discursului arhitectural, de la prima istorie a litoralului, cea care cuprindea şi primul canal Dunăre-Marea Neagră, la arhitectura lagărelor de concentrare belice şi, mai ales, post-belice din România. Ceea ce este istorie comună în alte ţări la noi apare drept istorie reprimată. Nimeni, nici cercetător român, şi cu atât mai puţin vreun cercetător străin, nu îşi pune problema investigaţiei în zonele încă tulburi, sau oricum mai puţin impozante, ale istoriei propriu-zise, necum în istoriile de escortă ale "marii" istorii, aşa cum este istoria arhitecturii. Politologii nu au explicat încă nici mecanismele regimului comunist, nici etapele şi actorii lui de fundal (devreme ce mulţi sunt încă în viaţa, unii activi, câţiva în poziţii importante în stat); prin urmare, de ce s-ar simţi istoria arhitecturii mai vinovată de aceste pete albe ale istoriei României postbelice?

Propun în acest scurt text sugerarea direcţiilor de dezvoltare ale unei cercetări care să investigheze următoarele două teme care dau seama - parte pentru întreg - despre devenirea întregii epoci:
1. Demararea procesului de nouă gândire urbană, de rescriere a satelor în cheie socialistă şi de sistematizare a teritoriului naţional. Ele sunt de regulă plasate în perioada marilor demolări urbane şi rurale ale epocii Ceauşescu; or, dimpotrivă, ideile aparţin epocii antebelice, iar primele legi care definesc conceptele şi propun măsurile datează de la finele anilor '50 şi, respectiv, '60.
2. Reapariţia tradiţiei ca referinţă retorică, dar şi ca sursă de inspiraţie, geografia acestei tradiţii şi, mai interesant, discursul identitar amplasat pe fundaţia tradiţiei. În mod similar, formele îngroşate dedicate inventării unui "specific naţional", ale anilor '70 şi '80, ocultează ipostazele emergente ale sfârşitului de deceniu şase şi, mai ales, prima jumătate a celui următor (finalul de regim Dej) ca fiind cu adevărat nu doar primele promotoare ale acestui tip de discurs auto-justificator, identitar, dar şi al unei arhitecturi moderne care începuse să îşi pună inteligent şi, deocamdată, tatonant, problema referinţei folclorice locale.