"Nimic nu e mai puternic decât spectacolul pe care ţi-l imaginezi în mintea ta" (Al Ries - The Battle for your mind)
Nu-mi place să merg la teatru. Mă plictisesc. Am şi o explicaţie - teorie: actorii nu pot susţine o partitură la aceeaşi intensitate timp de o oră şi ceva şi, de aceea, apar "burţi", momente mai slabe, în care mă foiesc în scaun, mă uit la ceas şi mă gândesc la ce mai am de făcut în ziua respectivă.
Probabil că nu e reală teoria mea. Probabil că nu sunt suficient de educată şi nu ştiu să mă uit la teatru. Probabil că nu intru în sala de spectacol cu suficient respect pentru actorii de pe scenă şi pentru efortul lor. Probabil că n-am găsit încă "decodorul" potrivit.
De aceea, merg rar la teatru, dusă cu forţa de prieteni, după ce solicit păreri avizate despre spectacolul pe care urmează să îl văd.
Întâmplarea (pura întâmplare pentru că am stabilit cu câteva săptămâni înainte subiectul din această duminică, iar invitaţia a venit recent) face ca în această săptămână să fi văzut Creatorul de teatru la Teatru ACT.
Mi-au rămas în minte câteva vorbe ale lui Iureş (el e creatorul de teatru, la figurat - căci îl interpretează pe scenă, dar şi la propriu pentru că se luptă să creeze în România un teatru altfel). Personajul lui Iureş spune că de sute de ani oamenii merg la teatru pentru că le plac iluziile. Aşa o fi?!
***
Cât din ce pun pe hârtie scriitorii e ficţiune sau e parte din experienţa lor?! Dacă în spatele uneia dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale tuturor timpurilor - Romeo şi Julieta - se află experienţa tristă a lui Shakespeare?!
Shakespeare in love este o comedie romantică, dar în acelaşi timp e un omagiu adus marelui scriitor. Şi mai e o "propagandă" frumoasă şi convingătoare al cărei efect este să te reîntorci la rândurile lui Shakespeare, să vezi cât de multă ficţiune / realitate e în film.
***
"Am fost foarte prost distribuit. Poate că eram făcut să fiu spectator. În loc să fiu spectator, am fost pus să joc în piesă. Nici măcar rolul principal. Nici măcar un rol oarecare. Sunt o siluetă, un mic figurant. Figurantul nu poate să vadă totalitatea spectacolului, el zăreşte câteva sfori, reversul câtorva decoruri, pe regizorul care-l tiranizează, propria uniformă de bătrân halebardier, un metru pătrat de platou. Sunt unul dintre numeroşii figuranţi care fac pe ocnaşii. Nu am de spus decât o replică".
Aşa scrie despre el şi despre teatru personajul meu de astăzi. Va fi uşor să-i ghiciţi numele după rândurile de mai jos. Ca şi Shakespeare e un nume de referinţă în teatru, dar aceasta nu e singura asemănare între ei.
Filmul Shakespeare in love e un amestec de ficţiune şi realitate. Eu vreau sa încep cu puţină "realitate".
O primă coincidenţă între Shakespeare şi personajul meu este contradicţia legată de data naşterii. E cunoscut faptul că data naşterii lui Shakespeare a rămas un mister absolut. Istoricii spun că s-ar fi născut în aprilie, dar ziua nu a putut fi stabilită exact. Personajul meu apare în biografii cu două date de naştere, la intervale de 3 ani distanţă. În cazul său, există şi o explicaţie: vanitatea! La începutul anilor '50, personajul meu s-a declarat singur cu trei ani mai tânăr pentru a putea intra într-o antologie a tinerilor autori, alături de Beckett.
Filmul Shakespeare in love reuşeşte să adauge puţină culoare portretului unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Ca spectator, e liniştitor să ştii că textele pe care le-ai învăţat din (cu) greu la şcoală, au fost scrise uneori mai dificil, alteori mai uşor, plus că şi Shakespeare, cât era el de Shakespeare, avea momente în care nu era inspirat. În plus, ai de-a face cu un Shakespeare romantic, simpatic şi sexy. (Ştiu un domn care seamănă teribil de tare cu Fiennes din filmul ăsta. Îl cheamă Dragoş Vasile şi lucrează la Academia Caţavencu. Dar să ştiţi că e însurat! Apropo, La mulţi ani Dragoş, că e ziua ta !)
În film, Will scrie Romeo şi Julieta în continuarea experienţei pe care o trăieşte alături de actriţa cu care joacă într-o piesă. Shakespeare a fost el însuşi actor, a debutat în trupa oraşului natal pentru ca mai apoi să plece la Londra.
Şi personajul meu a jucat teatru, pe scenă, poate şi în viaţă. Spre exemplu, în 1950 a jucat în Demonii lui Dostoievski.
Shakespeare a scris King John după moartea fiului său Hamnet care avea 11 ani. Personajul meu a scris Regele Moare pentru a "cădea la pace" cu moartea.
Istoria Angliei văzută de Shakespeare este un lung şir de crime sângeroase; istoria României văzută de personajul meu e o adunătură de rinoceri, fanatici imbecilizaţi care pentru vindecare trebuie să citească Gustav le Bon, Psihologia mulţimilor.
Destinul personajului meu este unul romanesc. S-a născut la Slatina, iar la 4 ani a plecat în Franţa cu mama şi sora sa. După o vreme tatăl a intentat divorţ, a câştigat procesul (era şeful poliţiei) şi a obţinut custodia celor doi copii care s-au reîntors în ţară. Şi-a continuat studiile, a terminat facultatea, a plecat cu o bursă în Franţa, s-a reîntors, a fost profesor la liceul Sf Sava. S-a îndrăgostit, s-a căsătorit şi s-a chinuit multă vreme să părăsească o Românie condusă de nazişti, o Românie săracă în plin război. În Franţa a trăit o vreme de pe o zi pe alta cu o rentă de la o rudă apropiată. Succesul internaţional a venit târziu, odată cu o piesă de teatru: Cântăreaţa Cheală.
În general, când te gândeşti la teatrul britanic te duci repede cu gândul la Shakespeare. Teoretic, graţie popularităţii sale extraordinare, când te gândeşti la teatrul românesc, ar trebui să te gândeşti (şi) la personajul meu de astăzi. Şi experimentul ar trebui să fie valabil fie că eşti român, englez, austriac sau mai ştiu eu ce naţie. Din păcate, numele personajului meu - un nume foarte popular în România - a fost franţuzit, astăzi are terminaţia "o", iar mulţi dintre spectatori îl percep drept francez.
Şi uite şi o coincidenţă legată de nume. În secolul 16 existau foarte multe familii cu numele Shakespeare, pronunţat în diferite variante de la Shagspere până la Chacsper. Aşa cum în România zilelor noastre există foarte multe familii cu numele personajului meu de astăzi.
Să recapitulăm: personajul meu scrie teatru, e celebru în toată lumea, are un nume foarte des întâlnit la români, dar acum e mai cunoscut în varianta francofonă a numelui său. Ştiţi despre cine este vorba ?
Pe personajul meu de astăzi îl asociez mereu cu furia, cu spiritul rebel, cu critica acidă. Uneori când mă apucă furia faţă de imbecilitatea, delăsarea, ignoranţa unor semeni de-ai mei, mă identific cu el.
Cred că are câţiva urmaşi de seamă în generaţia de astăzi: Mircea Dinescu, Andrei Gheorghe - furioşii cu un "background" cultural solid.
Dacă ar fi să aleg eu replica aceea - singura - pe care ar fi trebuit să o rostească personajul meu, în piesa în care a fost distribuit deşi i-ar fi plăcut să fie spectator, aş alege: "NU".
NU - de la cartea de adolescent furios în care i-a tocat mărunt pe Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu; NU - de la nesupunerea sa; NU - de la "nu-i acordăm atenţia pe care o merită" (dar ce lui Brâncuşi i-o acordăm?!)
NU - negaţia din gândurile sale: "Cum să te admiţi pe tine însuţi? Dacă NU poţi, atunci ar trebui să ieşi din tine. Cum să faci? Poate încercând să priveşti."
NU - negaţia din rândurile de mai jos, care se potrivesc teribil de tare cu vremurile noastre literare: "Nimic nu este mai uşor decât să reuşeşti în literatură şi, mai ales, în literatura românească. Am văzut militari rataţi, politicieni rataţi, profesori rataţi, avocaţi rataţi, oameni scoşi la pensie, copişti după o funcţionare de patru decenii, comercianţi bancrutari; nu am văzut nici un literat ratat, ci unii literaţi înţeleşi de public şi alţii neînţeleşi."
Credeţi că n-are dreptate?! Am fost şocată (ştiu, sunt naivă, dar ... ) când am aflat că în România de astăzi poţi să publici o carte plătind unei edituri costurile aferente (care nici nu sunt foarte mari), fără să existe un editor care să dea un gir de calitate rândurilor tale. Am realizat brusc că mulţi dintre noii scriitori / scriitoare / poeţi / poetese despre care citesc adesea prin ziare (n-am cum - şi nici n-aş vrea - să le citesc tuturor creaţiile, adesea inspirate din viaţa şi frustrările personale) sunt apă de ploaie.
NU ?