Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Arte  Sageata  Sindromul Stendhal

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stolperstein pentru Settela. Cum am regăsit Berlinul - Scrisoare pentru Iulia (II)


Daria Ghiu

26.06.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima scrisoare pentru Iulia aici.


Dragă Iulia,

Sunt la Berlin. Şi sunt fericită. Cum l-am regăsit? Ei bine, cuprins de grevele unora dintre studenţii de la Humboldt, greve care i-au făcut pe aceştia să-l îmbrace pe Humboldt (statuia!) în pancarte şi cearşafuri înroşite de tot felul. Şi să ceară dreptul la educaţie şi la un serviciu la terminarea facultăţii, o grevă pragmatică, totuşi cam paşnică şi a-politică.

Apoi, am aflat de la ştirile ce se dau în U-bahn pe televizoare mici, că aeroportul Tempelhof - ce a fost închis în urmă cu cîteva luni - a fost squatat de către 1000 de oameni care nu se lasă, iar zilele trecute, la Rosenthaler Platz, chiar cum intri la staţia de metrou, am găsit mesaje scrise cu creta pe jos, de tipul: "Squat the World". Total anarhic şi în spiritul berlinez, nu-i aşa?

Tot acum cîteva zile mi-am vizitat o prietenă, pe Natalia, în casa-proiect în care locuieşte. Ce-i o casă proiect? Ei bine, promit că îţi voi povesti cînd mă întorc. Între timp voi mai fi făcut poze şi voi mai fi discutat cu proprietarii săi. E un model în mic de societate perfectă, cu regulile ei interne. Cine ajunge să fie unul dintre locuitorii ei, devine automat şi proprietar. Sînt 11 proprietari, care se "conduc" singuri, împart (aproape) totul, au un spaţiu imens comun, destinat proiectelor pe care ei înşişi pe propun, au vîrste între 24 şi 45 de ani. Mîine au petrecerea de vară tradiţională, la care voi merge şi eu, prilej cu care am să-i cunosc mai bine. Case-proiect în Berlin, VG-uri (vohngemeinschaft - comunitate de locuire), cam 30 la număr în tot oraşul, născute în urma - din nou - a squatărilor, ocupărilor din anii '80.

Uite, cum mă întorc, am să mă ocup de un mic jurnal în poze, aşa cum am regăsit Berlinul. Acum nu le simt încă locul aici, poate pentru că nu am părăsit încă Berlinul şi pentru că azi vreau să închei povestea Settelei şi a lui Rudolf Breslauer, prin ochii artistului Harun.

Am mai regăsit Berlinul într-un mod. Într-unul care m-a purtat iar atît de mult cu gîndul la povestea Settelei şi a lui Breslauer şi la Harun, locuitor şi el de ani de zile al Berlinului. Un Berlin invizibil, aproape subpămîntean, al urmelor lăsate discret de tăcerea celor deportaţi. E un Berlin ce te invită să priveşti atent locul pe unde calci, apoi să-ţi ridicii ochii şi să te uiţi în jur şi să vezi golul lăsat. E Berlinul Stolpersteine-urilor, al micilor obstacole aurii, ce ies din asfalt şi-ţi amintesc istoria recentă, micile pietre funerare, discrete. Stolpersteine sînt creaţia artistului Günter Demnig. Ideea lui, pe care a avut-o pentru prima oară în 1993 şi apoi a dezvoltat-o încet-încet, a fost aceea de a marca în oraşele germane (şi apoi proiectul a luat amploare şi a fost extins şi în alte ţări precum Austria şi Ungaria), locurile de unde au fost deportaţi cei persecutaţi de către nazişti. De a-i ţine vii în memoria colectivă pe cei deportaţi şi ucişi. De a nu le uita niciodată istoria tragică şi de a nu şterge niciodată trecutul unui oraş. Pietrele aurii amintesc oamenilor numele celor deportaţi, stau în drumul tău, dar sînt atît de mici (un mic cub de 10 cm pătraţi), încît nu sînt cu nimic agresive. Odată ce strada devine curată şi măturată, ele nu pier, ci devin şi mai strălucitoare.

Pe fiecare Stolperstein stă scris "Aici locuia"... apoi numele, anul naşterii, locul şi data deportării, şi a morţii. Ridici capul şi priveşti casa şi-ţi imaginezi ultimul drum. Uneori, nu a rămas altceva decît un cîmp gol.

Şi aşa mă gîndesc la Settela Steinbach şi la Rudolf Breslauer şi la ultimul lor tren ce a plecat de pe peronul din Westerbork, lagărul de tranzit olandez, unde erau deportaţi. Îţi promisesem acum cîteva săptămîni că în următoarea mea scrisoare îţi voi povesti despre cum operează artistul Harun Farocki, în filmul său Respite, pe filmările făcute de către Breslauer în lagăr. Harun Farocki desface montajul manipulator (acela ordonat de comandantul SS, care să dea impresia de bine despre lagărul ce nu omoară pe nimeni, dar trimite-la-moarte) al filmului şi îi aplică un nou montaj. Modul în care el operează este cel al decojirii unui palimpsest, căruia, de fapt îi adaugă el însuşi un nou strat. Nu adaugă noi cadre, ci alege să întrerupă filmul în momente-cheie şi să introducă text. Apelează la tehnica filmului mut, adăugînd "replicile" (intertitluri) care reuşesc să contextualizeze filmul lui Breslauer. Continuă ceea ce prizonierul evreu a început şi ceea ce mintea sa gîndea şi şi-ar fi dorit să facă. Anulează cenzura, se plasează în contemporaneitate, dar lucrînd cu instrumentele pe care şi Breslauer le-ar fi putut folosi. Dă naştere aşa-ziselor afterimages, imaginile "de după", care descompun filmul, cele care nu pot lua naştere decît în zilele noastre şi care se nasc din imboldul de o secundă al lui Breslauer - prim-planul pe capul speriat al Settelei din uşa întredeschisă a trenului. Pe de-o parte, repetă anumite cadre, le aşază în alt loc, în aşa fel încît să ne facă să înţelegem în mod critic realitatea lagărului. Identifică persoane, ne face conştienţi de faptul că ele vor muri curînd. Pe de altă parte, repetă şi încetineşte imaginea care îi arată pe oameni extrăgînd firele de cupru din conductele electrice: pentru crearea viitoarei muniţii de război. Un lagăr harnic, care produce pentru război. Apoi, odată cu schema pe care naziştii o creaseră pentru a ne determina să înţelegem mai bine rolul acestul lagăr de tranzit - faptul că el era locul de trecere către Auschwitz, Bergen-Belsen etc. -, Farocki ne explică, prin intermediul cifrelor, modul de repartizare a evreilor şi soarta lor finală.

Textele completează filmul mut cu nume, cifre, atenţie concentrată asupra unor detalii, orientarea privirii către altceva, care, din cauza planului lărgit, scapă la prima vedere. Munca de recontextualizare este similară criticului vizual contemporan. Fiecare cadru devine "obiect de lucru" şi analiză pentru Harun Farocki, iar artistul se transformă într-un iconolog al contemporaneităţii. Dacă ne amintim ce spunea critic Walter Benjamin despre viitorul cinematografului (faptul că imaginile se succed cu rapiditate, iar privirea "nu se poate fixa niciodată"), înţelegem şi mai bine felul în care Farocki oferă privirii tocmai răgazul de a putea percepe ceea ce altfel scapă ochiului.

Supra-montajul lui Harun Farocki îl transformă pe acesta într-un artist-arheolog, artist-cercetător. Artistul de origine cehă pătrunde în prezentul timpului, intervine pe suprafaţa imaginii filmului lui Rudolf Breslauer tocmai cu instrumentele acestuia din urmă: nu face altceva decît să respire, pentru câteva minute, acelaşi aer pe care evreul prizonier l-a respirat. Şi să audă aceleaşi voci ca şi el. Pentru o clipă, Harun Farocki devine pupila eliberată pentru totdeauna a lui Rudolf Breslauer.

Iar pe peronul gării din Westerbork - lagărul olandez de tranzit - ar trebui să existe cel puţin două Stolpersteine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dan Perjovschi S.A.* (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Pentru un muzeu al fotografiei în România (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cvartet pentru o lavalieră, din stradă (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Radioul e spaţiu public (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Bucureşti-Berlin după 20 de ani (4.9/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Atelier grafic
Sageata Déjà vu
Sageata Poveşti pentru ceilalţi


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer