Iulia a găsit o cale alternativă - şi foarte simpatică - de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Şi nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinţii ei. Un text simplu şi frumos despre copilărie, maturizare şi colecţia de casete. (Cristian Lupşa)
Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică
Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu faţa la uşă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Ştiam puţine cuvinte, pentru că abia terminasem grădiniţa de engleză, dar cântam cu încredere. Din Dancing Queen, prima melodie de pe casetă, înţelegeam Friday night, music, dance, chance... şi cam atât. Fernando mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, datorită începutului cu flaut şi tobe şi tensiunii care creştea. Făcusem o coregrafie şi câteodată îl puneam pe tata să participe. Mamma mia era preferata mea, datorită ritmului şi a refrenului. Era a patra de pe partea A.
Prima mea casetă cu muzică - o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câştigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele Happy Nation şi All That She Wants, Ricchi e Poveri - preferata mamei, şi una cu Bee Gees.
Azi, pe raftul din stânga de pe peretele alb cu tentă de roz din camera mea stau înghesuite casete audio strânse ani de zile. Sunt cam 130 - coloana sonoră a copilăriei mele. Pe mare parte le-am cumpărat singură, dar părinţii sunt de vină pentru ele.
Tata m-a învăţat numele mari din muzică, mama muzica de suflet, şi amândoi muzica vremurilor lor. Fără nostalgie exagerată şi fără îmbătrânitul "pe vremea mea era muzică adevărată". Dimpotrivă, dacă la radio în maşină se aude acum LDN a lui Lily Allen, tata dă mai tare şi fredonează aiurea.
Fredonatul lui prin casă - de multe ori însoţit de "la-la-la-uri" de la mama - a fost modalitatea prin care am aflat de mulţi dintre artiştii lor preferaţi. Degeaba mi-ar fi ţinut tata lecţia despre Bee Gees - "ăştia au rupt topurile în '78" - pe care mi-o repetă şi azi, dacă nu ar fi fost însoţită de un Ah, ah, ah, ah, stayin alive, stayin alive cântat foarte sus şi puţin sugrumat, dar corect, în încercarea de a-l imita pe acel Gibb cu cea mai subţire voce. La fel cu I Can't Dance de la Genesis - mereu însoţit, spre distracţia mea, de dansul în stil tribal din videoclip, câteva de la Queen - "cum cântă ăsta... voce ca Freddie Mercury nu o sa mai aibă nimeni niciodată", multe de la Boney M - "şi ăştia au dominat tare de tot topurile prin '74-'75".
Tata povesteşte cam o dată pe an cum boala cu muzica a început în liceu la Sinaia când "s-a deşteptat". "Stăteam seara în gazdă... aveam un radio Gloria, negru, împrumutat de la unu' , şi ascultam topurile de la Europa Liberă." Memora clasamentele şi a doua zi la şcoală le comenta cu colegii. "Jumătate din engleza pe care o ştiu am învăţat-o de la Andrei Voiculescu pentru că spunea titlurile melodiilor şi în engleză şi în română şi eu le notam."
Pe măsură ce creşteam şi descopeream radioul, MTV-ul, VH1, îmi plăcea când auzeam melodii din tinereţea lor pe care le cântau prin casă.
Playlistul copilăriei mele a fost însă ocupat în mare parte de muzica celor de la Pasărea Colibri. Era formaţia care ne-a reprezentat familia - tata fusese fan Phoenix când era mic, îl ascultase pe Mircea Baniciu în concerte, şi împreună îi văzuseră pe fiecare din formaţie la Cenaclul Flacăra. Ştiau mare parte din melodii şi le cântau prin casă când eu întorceam casetele de pe o parte pe alta.
Pasărea Colibri au fost cei care m-au dus înspre folk, Phoenix, apoi Bob Dylan. Primul album a venit de la ai mei când aveam 8 ani. De la al doilea, apărut un an mai târziu, am ştiut singură să îi caut în magazine.
Pe partea B de la a doua casetă era o melodie care începe aşa... "Locuinţa mea de vară, e la ţară, acolo aş vrea să mor." "Aia e cea mai tare melodie al lui Baniciu, " am auzit de câteva ori de-a lungul anilor de la tata. Nimic nu se compara cu Vara la ţară. A devenit repede melodia cea mai cântată în familie, melodia care primea cea mai puternică reacţie când se auzea undeva.
Mama mi-a cumpărat primul meu CD. Selection of Joan Baez era un dublu-CD original pe care mi l-a luat de la librăria de la parterul blocului, care avea o vitrină micuţă cu geam unde aduceau CD-uri mai deosebite. Nu-şi aminteşte exact de unde ştia de Joan, dar pentru mine a fost încă o uşă mare către nişte vremuri muzicale care, redescoperite acum, au o mult mai mare valoare decât aveau în serile când ascultam la nesfârşit Three Fishers şi plângeam fără să înţeleg mare lucru.
Tot de la mama am şi casetele cu Adriano Celentano şi Toto Cutugno. Spre deosebire de tata, care e cu 7 ani mai mare decât ea şi care a prins cele două decenii de muzică exact în cei mai frumoşi ani ai săi, mama a ales să-mi prezinte muzica mai uşoară, în mare parte italiană sau românească, pentru că, obligată să înveţe rusa la un liceu de fete, nu a reuşit să se apropie la fel de mult de melodiile în engleză.
Astăzi dacă ascult Rivers of Babylon de la Boney M sau Wake Me Up Before You Go Go de la Wham! mi-i pot imagina pe ai mei dansând în Vox Maris la Costineşti. Tata, roşu în obraji, deşirat şi cu toate melodiile pe buze, şi mama, îmbrăcată cu o fustă scurtă bleu cu cerculeţe colorate, care i se ridica când se învârtea, cu părul negru prins în şapte codiţe împletite şi un breton care îi acoperea toată fruntea, ţopăind împreună ţinându-se de mâini.
Trecerea de la micuţul Goldstar la CD-player s-a produs la 10 ani, de Crăciun. De atunci s-au strâns ceva CD-uri, dar nu multe, pentru că am trecut repede la mp3-urile de pe calculator şi cele câteva purtate după mine într-un mp3 player de 512 mega. Puţine dintre melodiile copilăriei au intrat din liceu încoace în memoria player-ului agăţat de gât, dar între punk, girly rock şi Paraziţii găseam loc şi pentru muzica aceea pe care am crescut, gândindu-mă cu drag că datorită alor mei ştiu de ea.
Recent am fost la un concert al lui Mircea Baniciu. Nu am mers atât eu fata de 20 de ani, cât mai ales copilul care întorcea de pe o parte pe alta casetele cu Colibri. Lucru care mi-a prins bine la concert pentru că am cântat fără probleme - în sfârşit nu în camera mea în faţa uşii, ci în primul rând, la mai puţin de un metru în faţa lui - Tristeţi provinciale sau La porţile orientului.
La Locuinţa mea de vară e la ţară, acolo era să mor... am zâmbit fericită şi am scos telefonul din buzunar. Am căutat "Tata" în agendă şi am apăsat pe butonul verde. Urlând cu toată lumea Beat de soare, şi pârlit îngrozitor!, am întins telefonul înspre Baniciu şi l-am ţinut aşa preţ de un minut şi vreo 10 secunde - cât să intre refrenul de două ori.
A fost în loc de mulţumesc.
Un dialog cu Iulia:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Iulia Roşca: Iniţial alesesem altă idee, dar asta m-a lovit pur şi simplu când mergeam pe stradă şi mi-a fost foarte dragă pentru că am văzut-o scrisă. Aveam momente, detalii şi, cel mai important, aveam sentimentul acela plăcut că am găsit ceva personal despre care aş vrea să încerc să povestesc frumos. Am vrut să transmit exact ideea din titlu: părinţii m-au învăţat să ascult muzică. În copilărie a existat muzică în casă, ai mei îmi explicau cum era cu muzica din tinereţea lor şi atunci am învăţat despre mulţi artişti şi, prin asta, să îndrăgesc muzica.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
I.R.: Cred că toată lumea are o doză de nemulţumire când lasă un text să plece. Eu sunt destul de mulţumită, la ultima lectură mi-a fost drag, dar am avut momente pe parcurs când mi s-a părut că nu pot transmite ce am vrut iniţial şi că mai rău am stricat ce făcusem în draftul unu. Aş fi putut alege alte unghiuri din care să-l privesc, sunt lucruri faine pe care aş fi putut să le povestesc şi la care am renunţat (şi din cauza spaţiului), dar până la urmă sunt fericită cu ce am ales să păstrez şi mă străduiesc să nu mă gândesc la toate lucrurile pe care le-aş fi schimbat.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
I.R.: Să renunţ la anumite paragrafe şi să îl fac să curgă ca o poveste.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
I.R.: Am scris patru drafturi. Cred că al doilea, pentru că e cel la care chiar am muncit. Primul l-am scris în mai puţin de 2 ore, fără pauze, parcă s-ar fi scris singur, dar apoi a fost nevoie de aşezare, structură, alegerea celor mai bune momente.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
I.R.: Nu mă simt expusă. Povestesc despre copilăria mea şi relaţia cu muzica părinţilor, aşa că nu este chiar atât de personal. Am lăsat să se vadă atât cât era nevoie pentru acest eseu, şi evident că muzica vorbeşte până la urmă despre oamenii care o ascultă.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.