Scurtă istorie a gîndirii economice de la Aristotel pînă azi

Citiţi introducerea şi concluzia acestei cărţi.


De la cel de-al doilea război mondial pînă în zilele noastre

Fundalul istoric al perioadei se compune din trei elemente esenţiale. Primul este succesiunea, în ţările capitaliste dezvoltate, a două mari faze. Cea dintîi se întinde de la cel de-al doilea război mondial pînă la începutul anilor '70. Ea este marcată de o mare creştere economică, de 5-6% pe an, şi de crize conjuncturale, de amploare şi durată minore, ce se caracterizează prin simple încetiniri ale creşterii - niciodată manifeste în ansamblul ţărilor menţionate - şi un şomaj relativ redus - o sută de mii de şomeri în Franţa în anii '60. O a doua fază se deschide la începutul anilor '70. Ea se distinge, dimpotrivă, printr-o creştere mult mai mică, prin crize conjuncturale, precum cea din 1974-1975 sau din 1979-1982, mult mai grave, caracterizate prin scăderi în valoare absolută a producţiei - generalizate la ansamblul ţărilor capitaliste dezvoltate - şi un şomaj care redevine masiv. Al doilea element istoric al perioadei enunţate este menţinerea dictaturii staliniste în URSS, apoi criza acesteia, căderea sa şi dezvoltarea în această ţară a unui capitalism sălbatic. Iar cel de-al treilea element, în sfîrşit, este amplul proces de decolonizare şi, legat de el, interesul pe care-l vor manifesta unii economişti pentru economiile din ţările subdezvoltate.

În acest context istoric, ideile economice vor cunoaşte un avînt şi o diversificare apreciabile. Departe de a fi exhaustivi, vom încerca aici doar să explicăm filiaţiile şi condiţiile în care au apărut principalele concepţii economice. Majoritatea, dincolo de variatele aspecte pe care le îmbracă, îşi au originea în curentele de gîndire economică pe care le-am prezentat deja. Simplificînd, putem distinge "urmaşi" ai primilor neoclasici, ai lui Keynes şi ai lui Marx.

Există însă şi contribuţii dificil de clasat într-una din cele trei filiaţii - neoclasică, keynesiană şi marxistă. Printre ele, merită reţinută cea a economistului american de origine rusă W. Leontief. După ce a contribuit la elaborarea primelor planuri ale economiei sovietice şi a lucrat împreună cu Preobrajenski la începutul anilor '20, acesta a părăsit URSS în 1925. Profesor la Harvard, a publicat în 1941 o lucrare intitulată Structura economiei americane 1919-1939. Leontief înfăţişează acolo un model numit input-output, care îngăduie o analiză detaliată a sistemului productiv al unei ţări. Acesta se prezintă ca un ansamblu interdependent de ramuri care-şi livrează unele altora produse al căror consum, zis "intermediar" (input), permite să se obţină alte produse (output). El defineşte coeficienţii tehnici care reprezintă cantitatea de input necesar pentru a obţine o unitate de output. Instrumentul conceput de Leontief se va dovedi de mare utilitate în elaborarea politicilor economice şi, mai ales, în simularea efectelor pe care anumite măsuri le vor avea asupra sistemului productiv.


I. Filiaţia neoclasică

Respingerea mascată a lui Keynes

Între 1945 şi începutul anilor '70, în timp ce ratele profitului cresc, aşa cum am văzut, politica economică keynesiană de stimulare a cererii private şi publice garantează existenţa unor debuşee suficiente. Această perioadă coincide deci cu triumful gîndirii keynesiene. În acest context, autorii care se reclamă de la Şcoala neoclasică, de la liberalismul şi metoda ei, de la analiza valorii şi a veniturilor propuse de neoclasice trebuie să se exprime cu prudenţă. În loc să respingă pur şi simplu keynesianismul, mulţi dintre aceştia vor încerca să-l atenueze, integrîndu-l în ceea ce se prezintă ca o sinteză a analizelor neoclasice şi keynesiene. La originea acestei tentative de sinteză se găseşte economistul englez John Richard Hicks, care abordează chestiunea încă din 1937, în articolul său "M. Keynes şi "clasicii": propunere de interpretare", dar şi în 1939, în lucrarea sa Valoare şi capital; pe aceeaşi linie se află şi economistul american Alvin Hansen, în cartea sa din 1953, Introducere în gîndirea keynesiană. Această sinteză, pentru care autorii vor fi calificaţi drept "neokeynesieni", va deveni în anii 1945-1970 fundamentul economiei dominante şi baza unor lucrări de modelare. Ea va fi prezentată şi susţinută şi în manualul de economie cel mai răspîndit în întreaga lume, Economicul, datorat economistului american Paul Samuelson.

De fapt, este vorba de un model de tipul IE-CMOM, unde I = investiţie, E = economisire, CM = cerere de monedă şi OM = ofertă de monedă. Modelul se prezintă sub forma unui echilibru simultan pe piaţa de bunuri şi pe cea monetară. Această reprezentare permite adoptarea unor măsuri bugetare şi monetare susceptibile să conducă economia către o situaţie apropiată de deplina ocupare a forţei de muncă, situaţie în care, potrivit lui Samuelson, teoria neoclasică redevine validă. În acest model, cazul keynesian tipic, care este echilibrul durabil între subocuparea forţei de muncă şi şomajul involuntar, devine un simplu caz particular al universului neoclasic, considerat a fi cadrul general al analizei economice. Circuitul keynesian, bazat pe cauzalitate, care merge de la cheltuială pînă la nivelul de ocupare a forţei de muncă, este înlocuit cu o teorie a echilibrului general macroeconomic, care completează, în acelaşi spirit, echilibrul general microeconomic al lui Walras şi Pareto. Relaţiile de cauzalitate, specifice circuitului keynesian şi atît de originale, dispar, ca şi analizele lui Keynes despre efectele mediului de afaceri şi ale incertitudinii spaţiului natural asupra eficienţei marginale a capitalului sau asupra cererii de monedă.

Mesajul lui Keynes nu este doar diminuat, ci de-a dreptul trădat atunci cînd economistul american Don Patinkin, într-o lucrare apărută în 1956, Moneda, dobînda şi preţurile, introduce în model, pe lîngă pieţele de bunuri şi cele monetare, o piaţă a muncii funcţionînd după cea mai pură logică neoclasică. Pe această piaţă, salariul este fixat ca oricare alt preţ, în funcţie de o cerere şi o ofertă determinate după criteriile neoclasice, iar refuzul de a scădea salariile este făcut responsabil de şomaj. O asemenea abordare, aşa cum am văzut, merge în sensul opus teoriei lui Keynes, care sublinia că salariul nu este un preţ ca toate celelalte şi că scăderea salariilor poate provoca o insuficienţă a cererii globale, la rîndul ei sursă de agravare a subocupării forţei de muncă.

În spiritul acestor analize şi al logicii lor, o altă referinţă a economiei dominante a devenit studiul economistului american Alban Phillips. Într-un articol din 1958, intitulat "Relaţia dintre şomaj şi ratele de variaţie a salariilor nominale în Marea Britanie între 1861 şi 1957", el stabileşte un raport între şomaj şi variaţia salariilor, la care se va adăuga raportul dintre variaţia salariilor şi aceea a preţurilor. Şi în acest caz avem de-a face cu o abordare mecanicistă - de fapt, antikeynesiană - a analizei. Mecanicismul este manifest în studiul relaţiei şomaj-salarii. Phillips ignoră faptul că o scădere sau o creştere a şomajului nu acţionează mecanic asupra salariilor, ci apasă doar asupra raportului de forţe dintre grupurile sociale ce determină împărţeala salariu-profit. Mecanismul apare şi în relaţia salarii-preţuri, căci Phillips trece cu vederea faptul că o creştere a salariilor superioară creşterii productivităţii nu se traduce automat printr-o creştere a preţurilor, ci doar în cazul în care beneficiarii profitului reacţionează ca să-şi menţină partea la împărţeala salariu-profit.


Respingerea evidentă a lui Keynes: revenirea în forţă a liberalismului neoclasic

Deschiderea unei noi epoci la începutul anilor '70 este marcată de o scădere a ratei profitului. Politicile keynesiene de stimulare a cererii sînt denunţate explicit ca nefaste. Chiar atunci cînd politicile de austeritate menite să restabilească ratele profitului poartă greaua răspundere a încetinirii creşterii economice, a declanşării unor crize conjuncturale serioase şi a ratei ridicate a şomajului, politicile şi teoria lui Keynes ajung să fie făcute vinovate. În acest context se înfiripă două curente de gîndire.

Mai întîi apare o nouă - şi ultimă - încercare de a face o sinteză între analiza neoclasică şi cea keynesiană, sinteză realizată altfel decît cea pe care am înfăţişat-o deja. Ea se datorează economiştilor zişi "teoreticienii dezechilibrului", al căror principal reprezentant este francezul Edmond Malinvaud. Aceşti economişti admit ideea că dezechilibrele şi şomajul de durată sînt posibile într-o lume în care preţurile şi salariile nu sînt flexibile, dar găsesc că aceste fenomene au două cauze ce trebuie abordate diferit: o insuficienţă a cererii globale, care creează un şomaj numit "keynesian"; o insuficienţă a ofertei, datorată unei rentabilităţi sau unei economisiri prea slabe şi care generează un şomaj clasic. În primul caz trebuie aplicată o politică de susţinere a cererii, mai ales prin sporirea cheltuielilor publice; în cel de-al doilea, este necesară o politică de scădere a salariilor reale şi de stimulare a competitivităţii ofertei.

Contextul noii perioade generează mai ales respingerea netă a teoriei şi politicii keynesiene de către curente care deja existau şi care revin în forţă, sau din partea unor curente nou apărute. Toate au în comun o inspiraţie liberală radical antikeynesiană şi respingerea sintezei clasico-keynesiene. Vom cerceta aici trei exemple - ultraliberalismul, monetarismul şi economia ofertei -, fără pretenţii de exhaustivitate şi fără a-i lua în discuţie pe teoreticienii echilibrului general ca Maurice Allais, Kenneth Arrow şi Gérard Debreu.

Ultraliberalismul. Principalul său reprezentant este economistul austriac Friedrich Hayek, autor a numeroase lucrări, dintre care menţionăm doar Drumul către servitute, apărută în 1944, Individualism şi ordine economică, publicată în 1948, şi Lege, legislaţie, libertate, din 1973-1979.

După Hayek, tot ce contracarează reglarea vieţii sociale prin liberul schimb de pe piaţă este considerat nociv şi criticat ca o consecinţă a unui funest raţionalism constructivist care ne dă iluzia că este posibil să construim relaţiile sociale în mod colectiv şi deliberat. Este vorba deci de un liberalism care refuză orice idee de contract social şi în care rolul statului este acela de a elimina tot ce e susceptibil să tulbure ordinea spontană a pieţei. Mai exact, acest ultraliberalism este constituit din două teme principale.

Prima temă: piaţa joacă un rol determinant în constituirea societăţii. Ea asigură existenţa liantului social şi îl menţine pe acesta. Piaţa este manifestarea unei ordini spontane - rod natural al diferitelor comportamente ale indivizilor - şi are proprietăţi de autoreglare. Societatea fiind o ordine spontană şi autoreglată, statul nu trebuie să intervină în viaţa economică decît pentru a veghea la respectarea libertăţii economice. Refuzul intervenţiei merge foarte departe, căci, de pildă, Hayek se declară favorabil denaţionalizării monedei, adică eliminării băncilor centrale, precum şi unei creaţii monetare care ar cădea în sarcina unor bănci secundare, permiţînd jocul concurenţial între diversele monede private.

Respectarea esenţială a principiilor liberalismului economic poate fi ameninţată de democraţia politică, potenţial primejdioasă, căci ea este însoţită, sub presiunea intereselor particulare, de o cerere crescîndă a intervenţiei statului. Sindicatele introduc şi ele anumite rigidităţi pe piaţa muncii, care împiedică jocul concurenţei necesar alocării optime a resurselor. Date fiind aceste pericole, principiile liberalismului economic trebuie să capete prioritate absolută. Hayek, intervievat de un jurnalist chilian în timpul dictaturii generalului Pinochet, a declarat că preferă o dictatură politică ce pune în aplicare o politică de liberalism economic unei democraţii care practică o politică de intervenţionism economic etatist.

Concepţia lui Hayek, care tratează statul şi piaţa ca pe două entităţi independente, atribuindu-i celei de-a doua, care s-ar organiza în afara politicului, un rol determinant în constituirea şi evoluţia relaţiilor sociale fără legătură cu prima, pare o "poveste": o poveste istorică, dacă ne amintim de rolul statului în introducerea şi dezvoltarea raporturilor comerciale şi capitaliste, de modul în care statul a fost parte activă în crearea pieţei, a regulilor şi codurilor sale; o poveste teoretică, pentru că statul asigură perpetuarea relaţiilor de producţie capitaliste, şi deci nu poate fi dat la o parte, piaţa fiind, aşadar, concepută eronat ca instanţă unică şi capabilă de autoreglare.

A doua mare temă a ultraliberalismului lui Hayek este cea a inegalităţilor creatoare. Piaţa liberă duce spontan la o repartiţie a veniturilor care maximizează crearea avuţiei de care profită toţi. Fără îndoială, piaţa creează inegalităţi şi suferinţă pentru cei care pierd, dar aceste inegalităţi sînt necesare pentru a creşte capacitatea de adaptare a ordinii din piaţă. Veniturile cîştigate pe piaţă sînt mecanisme stimulative indispensabile eficienţei, iar cei ce pierd vor fi incitaţi să facă eforturi pentru a-şi ameliora condiţia şi a pătrunde în tabăra cîştigătorilor. Astfel - susţine Hayek -, inegalităţile sociale le permit tuturor, pe termen lung, să aibă o soartă mai bună, inclusiv celor mai dezavantajaţi. O politică deliberată de dreptate socială, patronată de stat, care procedează la redistribuirea veniturilor nu poate avea drept consecinţă decît blocarea, dacă nu chiar eliminarea eficienţei economice şi a dinamismului pieţei. Rezultatul unei asemenea politici ar fi degradarea condiţiilor de viaţă ale celor mai defavorizaţi. Argumentaţia ne duce, desigur, cu gîndul la Malthus.

Teza inegalităţilor creatoare este integral contestabilă. Bazîndu-se pe o concepţie discutabilă despre raţionalitatea individuală şi prosperitatea colectivă, ea neglijează mai întîi insuficienta cerere globală ce poate genera inegalitate în repartiţia veniturilor. De altfel, inegalităţile nu garantează nici profituri ridicate - căci salariile reale mici pot genera dezinteres pentru capacităţile de producţie, ceea ce determină creşterea costurilor - şi nici investirea productivă a profiturilor, căci capitalurile pot foarte bine face obiectul unor plasamente financiare mai rentabile.


Monetarismele. Monetarismele constituie un alt curent de inspiraţie liberală care adoptă ipotezele de lucru specifice analizei neoclasice: concurenţa perfectă, deplina ocupare a factorilor de producţie şi alocarea optimă a resurselor, producţia mereu determinată de ofertă, şi nu de cerere, caracterul voluntar al şomajului salariaţilor care refuză să se angajeze pe un salariu mai mic. Impactul acestui curent a crescut considerabil în anii '70.

Un prim monetarism se dezvoltă sub patronajul economistului american Milton Friedman - autor, printre altele, al lucrării Inflaţie şi sisteme monetare, apărută în 1968 - şi al Şcolii de la Chicago, dominată de el. Acest curent se sprijină pe trei teze majore:
1. Oferta de monedă este exogenă, adică rezultă dintr-o acţiune deliberată a autorităţilor monetare. Ea este independentă de cererea de monedă a agenţilor economici.
2. Emisiunea monetară dincolo de ceea ce este necesar pentru creşterea venitului real nu are efecte stimulatoare pe termen lung asupra creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă. Mai precis, pentru Friedman, dacă la un moment dat emisiunea monetară ia amploare, ea poate induce în imediat un fenomen de iluzie monetară - agenţii au iluzia că veniturile lor reale cresc - şi poate genera o sporire a cererii de bunuri favorabilă angajărilor. Dar, în paralel, emisiunea monetară provoacă ridicarea preţurilor. Salariaţii, constatînd această creştere, îşi corectează erorile şi integrează creşterea în previziunile lor - e vorba de un fenomen de anticipare adaptativă. Ei cer salarii nominale mai mari, ceea ce are ca efect creşterea costurilor şi, respectiv, diminuarea angajărilor. Ca urmare, şomajul, calificat drept "natural", nu va fi scăzut. Pe termen lung, producţia şi ocuparea forţei de muncă nu depind decît de cantitatea şi de combinarea factorilor de producţie. Emisiunea monetară nu are nici un efect asupra lor. Regăsim aici teza susţinută deja de Say şi Walras, potrivit căreia moneda nu acţionează asupra fenomenelor reale, ea nefiind decît un văl al realităţii. Emisiunea monetară are drept singură consecinţă inflaţia, analizată de monetarişti ca un pur fenomen monetar.
3. Obiectivul politicii monetare nu trebuie deci să fie ocuparea deplină a forţei de muncă - ceea ce ar fi iluzoriu -, ci stabilitatea preţurilor pe termen lung. În acest scop, politica monetară trebuie să fie "automată", adică masa monetară trebuie să crească la o rată fixă, corespunzătoare ratei de creştere a economiei şi unui nivel al preţurilor aproximativ stabil pe termen lung. În ceea ce priveşte bugetul, acesta trebuie să fie echilibrat, căci orice deficit poate afecta fie stabilitatea preţurilor, dacă este finanţat prin emisiune monetară, fie investiţiile private, dacă este finanţat prin împrumut.

Monetarismului lui Friedman i-a urmat o versiune care l-a radicalizat. Şcoala care l-a produs s-a intitulat Noua economie clasică, iar principalii săi reprezentanţi, de la începutul anilor '70, sînt economiştii americani Robert Lucas, Thomas Sargent şi Neil Wallace. Aceştia renunţă la ipoteza anticipărilor adaptative a lui Friedman, pentru a o adopta pe cea a anticipărilor raţionale.

Aşa cum am văzut, Friedman admite că pe termen scurt - şi numai pe termen scurt - emisiunea monetară poate stimula ocuparea forţei de muncă. Din punctul de vedere al noilor clasici, anticipările agenţilor economici nu sînt doar bazate pe trecut şi adaptative, ci permit şi previziuni exacte fondate pe modelul monetarist şi pe informaţiile aflate la dispoziţie. Acestea sînt anticipările raţionale. În caz de emisiune monetară, agenţii ştiu care vor fi consecinţele inflaţioniste şi acţiunea lor de adaptare nu le va permite nici măcar să obţină efectele favorabile pe termen scurt asupra ocupării forţei de muncă imaginate de Friedman. Pe ansamblu, politicile economice sînt global ineficiente.

Ne vom limita aici la a ne exprima perplexitatea la radicalizarea ipotezelor privind raţionalitatea agenţilor economici. Aceştia sînt apţi să prevadă raţional şi corect - formulîndu-şi anticipările pornind de la un model construit pe baza teoriei monetariste - efectele inflaţioniste ale emisiunii monetare. Omniscienţi şi monetarişti, ei anticipează corect creşterea preţurilor, adoptă un comportament conform acestor anticipări, iar consecinţa imediată este inflaţia - iată nişte ipoteze cam fanteziste pentru a fi acceptate!


Economia ofertei. Principalul reprezentant al economiei ofertei - cel de-al treilea curent cu care ilustrăm caracterul dominant al liberalismului în anii 1970-1980 - este economistul american Arthur Laffer, care a publicat în 1978 Economia revoltei fiscale. El încearcă să demonstreze, pe linia legii debuşeelor formulate de Say, că dificultăţile economice ale perioadei - slaba creştere economică şi şomajul ridicat - se datorează unei oferte insuficiente a factorilor de producţie, care se datorează, la rîndul ei, intervenţiilor nefaste ale statului. Mai exact, vinovate sînt impozitele şi cheltuielile publice, mai ales indemnizaţiile sociale. Impozitele ar trebui să facă munca mai puţin atractivă şi, prin urmare, să diminueze oferta de muncă. Ele ar reduce economisirea privată, aşadar, şi oferta de capital. Cît priveşte indemnizaţiile sociale, ele favorizează timpul liber în detrimentul muncii şi incită, la rîndul lor, la diminuarea ofertei de muncă. Pe ansamblu deci, crearea avuţiei este împiedicată, ceea ce sfîrşeşte prin a reduce chiar baza fiscală. Regăsim aici idei vechi, susţinute încă din 1925 de economistul francez Jacques Rueff, care pretindea că asigurarea de şomaj creează şomaj. Şi îl regăsim din nou pe Malthus: asistenţa destinată săracilor creează săraci. De aceea, după economiştii ofertei, ar trebui coborîte deopotrivă impozitele şi cheltuielile publice, ar trebui refuzate politicile de redistribuire, care au efecte perverse, şi suprimate toate reglementările etatiste care împiedică dezvoltarea ofertei, mai ales în ceea ce-i priveşte pe întreprinzătorii mici şi mijlocii.

Economia ofertei s-a bucurat de un anumit succes, legat în mare parte de modul în care Ronald Reagan, în Statele Unite, şi Margaret Thatcher, în Marea Britanie, au pretins că fac din această teorie baza politicii lor economice. În Franţa, ea a devenit discursul dominant al partizanilor liberalismului economic.

Totuşi, economia ofertei, îndeosebi ideea efectelor descurajante ale fiscalităţii, pare a se baza pe o viziune simplistă a raţionalităţii individuale, neglijînd extrema complexitate a factorilor care conduc sau nu la muncă. Mai ales, această teorie reduce dezvoltarea macroeconomică la o dimensiune microeconomică şi refuză să ia în considerare eficienţa cheltuielilor şi a serviciilor publice, ca şi marile beneficii de pe urma lor pentru agenţii economici.