Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Are vreo 70 de ani şi vorbeşte încet, destul de rar, ca şi cum ar avea tot timpul de pe pământ. Şi într-un fel, e îndreptăţit să se poarte astfel - la vârsta lui eşti destul de înţelept ca să nu te mai grăbeşti, căci dacă ajungi prea repede pe marginea aceea care desparte viaţa de moarte nu s-ar zice că eşti un om cu cap. Ce rost are să te duci repede spre moarte? Mai ales când îţi place aici, printre oamenii vii, ale căror probleme trebuie să le rezolvi? Ăsta e secretul unei vieţi longevive: să fii de folos celorlalţi. Or, domnul Costel e membru marcant al comunităţii noastre: e administratorul blocului cu zece etaje în care locuiesc.

O prezenţă discretă, în comparaţie cu alţi colegi de-ai lui, grăsani cu mâinile-n şold şi care te aşteaptă la intrarea blocului ca să-ţi spună că nu ai plătit întreţinerea. Nu, domnul Costel e slăbuţ, înăltuţ - de, atât cât a mai rămas, că a mai intrat şi el la apă odată cu vârsta şi ce voiam să spun în mod deosebit e că are mult bun simţ, uneori prea mult, de aceea a şi încasat-o odată de la unul din nu ştiu câţi golani care se mutaseră în apartamentul de sub mine.
- De ce ţineţi uşa liftului deschisă? a întrebat politicos administratorul, suflând greu din cauza efortului de a urca scările până la etajul trei, acolo unde era blocat liftul.
- Dar cine eşti tu, bă, să mă întrebi? a răspuns cel care ţinea uşa cu o mână, în timp ce vorbea cu cel aflat în pragul apartamentului.

Discuţie lungă cu colegul de apartament, după toate probabilităţile.

Agresorul a zis totuşi că nu, că nicidecum nu era vorba de o perioadă lungă, să fi fost două secunde, dar haideţi să facem un calcul scurt şi la îndemâna noastră: administratorul se află la parter, unde constată că liftul nu funcţionează (e aprins becul roşu, dovadă că undeva, pe traseu, e o uşă deschisă). Un element în plus care să-i susţină ipoteza e că se aud voci pe scară. Cât să dureze până se ajunge la concluzia asta? Două minute, să zicem. Urmează urcarea scărilor de către administrator. Ţinând cont de vârsta înaintată şi de eventualele boli (pe care nu i le ştim dar i le putem bănui - reumatism, tensiune), fiecare etaj e urcat în, să zicem, două minute. Două minute ori trei plus două de la parter fac opt minute pe puţin? Fac. Deci corect e dacă spunem că de cel puţin opt minute liftul nu funcţiona - presupunând că atunci, dar chiar atunci agresorul a deschis uşa liftului, blocându-i acestuia activitatea. Deci nu se explică graba cu care tânărul recent mutat în bloc - cu chirie, atenţie! - a reacţionat. Un impulsiv, o să ziceţi. Un golan cu personalitate agresivă care ia orice observaţie drept un atac personal. Fiindcă tinerelul nostru - folosim posesivul, deşi drept să vă spunem nu avem nici cea mai mică intenţie de a-l include în familia noastră care e o familie cumsecade şi cu mult bun simţ - a găsit de cuviinţă să-i răspundă onorabilului administrator cu un picior în gură, de i-a spart doi dinţi din faţă şi i-a umplut pieptul cămăşii de sânge, başca holul etajului trei, dar acesta să zicem că nu se mai pune la pagube, că oricum vine femeia de serviciu şi spală pe jos în fiecare zi.

A fost prima şi până acum singura dată când domnului administrator funcţia i-a pus în pericol viaţa. Căci dacă nu ar fi fost cine este, cu siguranţă că nu i-ar fi făcut acelui golan vreo observaţie. Spun asta pentru că de obicei oamenii-şi văd de treaba lor, nu se amestecă în a altora. Fiindcă şi domnul administrator, în ciuda funcţiei, are prea mult bun simţ. Dar să revin la incident. Se pare că dinţii şi onoarea domnului administrator au fost reparate, nu ştiu prin ce mijloace, că nu sunt o persoană curioasă, doar ce văd şi eu când intru şi când ies din bloc. Şi de data asta n-am văzut, n-am auzit.

Spuneam deci că domnul Costel e o persoană discretă şi săritoare. Bine, şi serviciul lui e de aşa natură, să sară în ajutorul celor care bat la uşa lui la ora 2 noaptea, ca să coboare repede la subsol să oprească apa caldă că s-a spart o ţeavă şi au inundat două etaje până când şi-au dat seama. E uimitor nu cum oamenii se agită în clipele de pericol ci cum ridică tonul, de parcă dacă vorbesc tare se rezolvă situaţia. Mie mi se pare că nu se rezolvă mai deloc, ba chiar din contră, omul căruia i te adresezi cu ton ridicat, panicat, poate avea impresia că îl faci cumva răspunzător pentru situaţia în care te afli, că îi faci un reproş. Mai ales dacă eşti administrator, e ca şi cum, venind să anunţi că ţi s-a spart ţeava de la baie, ridicând tonul îl acuzi pe acesta că nu a schimbat ţevile blocului. Numai că administratorul nostru are mult bun simţ, căci el nu se supără, ca alţii, când oamenii ţipă aproape, în situaţii de criză. Zâmbeşte politicos şi zice:
- Mă duc să opresc apa.

Un mic reproş, dar mic, l-aş putea trece sub tăcere, îl menţionez însă doar aşa, că să nu se creadă că sunt linguşitoare şi vreau să mă pun bine cu administratorul: se mişcă prea încet, dar asta e, nu poţi să fii perfect, şi apoi dacă te plângi de ceva şi nu vii cu o soluţie degeaba te plângi. Or, cine vrea să fie administratorul blocului în locul domnului Costel? Nimeni. Nimeni nu doreşte să fie deranjat la orice oră din zi şi din noapte cu problemele tehnice ale blocului. Aşa că eu zic că e foarte bine cum se descurcă domnul Costel. De pildă, are grijă să vină la ore când oamenii nici nu dorm nici nu mănâncă, asta pe la 6-7 seara. Apasă uşor pe sonerie, aşteaptă câteva secunde în faţa uşii - am văzut eu cum procedează la alte uşi, deci şi la a noastră trebuie că face la fel. Dacă deschizi uşa, şi numai câţiva nu deschid uşa, în paranteză fie spus, nişte nesimţiţi, căci domnul Costel întotdeauna deschide uşa, nu se face că nu aude - are chiar două sonerii şi cea mai recentă are un sunet tare să-l auzi şi din baie, cred că de-asta a şi pus-o, nu ştiu dacă funcţionează amândouă că mi-a fost jenă să apăs şi pe cealaltă, aş da dovadă de proastă creştere or, nu e cazul - atunci domnul Costel te salută politicos şi, cu tabelul în mâna stângă şi cu pixul în cea dreaptă îţi expune motivul pentru care a sunat la uşa ta: e şedinţă de bloc, te roagă să semnezi că ai luat la cunoştinţă de data şi problemele care se vor discuta. Niciodată domnul Costel nu mi-a bătut obrazul - şi iată, sunt vreo 17 ani de când stau în blocul ăsta - că n-am venit la şedinţele de bloc. O fi şi în folosul lui absenţa celor mai mulţi dintre locatari, că aşa nu se mai votează schimbarea lui, din lipsă de întrunire a majorităţii. O fi în folosul lui, deşi nu cred, căci, repet, cine să se lege la cap cu administrarea unui bloc cu trei scări? Iarnă, vară, cald, frig, noapte, zi, să fii oprit de toţi şi să le asculţi văicărelile?

Dar, repet, domnul Costel e foarte bine crescut. Îl aud cum aprobă, încet, ca un filozof, vorbele vecinilor.
- Aţi văzut? Aţi văzut că mi-au furat florile?
- Da, da...
Vecina continuă, indignată:
- Domnule, dar e posibil? Le pun pentru noi, pe hol, să fie frumos, chiar aşa am ajuns, mi-au furat gheţişoara, apoi muşcata...
- Da, da...
- Şi avem pretenţii, că am fost nu ştiu ce... Eu cred că şi dacă punem un poliţist la uşa blocului, tot degeaba îl punem. Nu? Ziceţi şi dumneavoastră, domnule Costel! Cine a mai pomenit aşa ceva în buricul Bucureştiului?
- Da, da....
- Eu cred că le vând la piaţă, că ce altceva să facă cu ele? Nu?

Vecina i se bagă în suflet cu fiecare vorbă, iar domnul Costel se trage spre perete până când rămâne răstignit aproape pe peretele din faţa liftului unde l-a încolţit vecina iubitoare de frumos.
- Da, da...
- Nu se mai poate, domnul Costel, trebuie să luăm măsuri. Eu zic să punem o cameră video, aşa cum au la şcoala lui nepotă-miu, pe hol. Nu că la ei ar avea vreun efect, bani daţi degeaba, am văzut eu că nu se întâmplă nimic la şcoală, ăştia nu mai ştiu pe nimeni de frică, dar măcar aşa, de principiu.
- Da, da...

E foarte calm, domnul Costel. Nu l-am auzit certându-se cu cineva anume. Dacă oamenii ar fi măcar pe jumătate aşa cum e el, atunci cu siguranţă că ar fi mai mult zâmbet în jurul nostru. E chiar exemplu de calm, domnul Costel. Şi de diplomaţie. Deunăzi numai ce l-am văzut mergând în faţa mea spre piaţă şi din incidentul ce-a urmat mi-am dat seama cât de înţelept este că nu-şi pune mintea cu orişicine, să se enerveze. Căci un nene tuciuriu l-a îmbiat să cumpere roşii de la el, băgându-i o roşie sub nas şi zicându-i:
- Hai, mânca-ţi-aş. Ia de la mine să-mi faci safteaua! Hai că sunt de grădină, din grădina mea, bre! Hai, conaşule!

Cred că domnul Costel era preocupat cu programarea vreunei ţevi care trebuie schimbată sau calcula fondul de rulment, căci n-a părut să-l bage în seamă pe negustor. Ceea ce l-a enervat cumplit pe acesta. A aruncat roşia pe tejghea şi, punându-şi mâinile-n şold, l-a apostrofat pe domnul Costel:
- Aşa, carevasăzică nu vrei să cumperi de la mine, da? Lasă că ne mai întâlnim noi!

Orice om s-ar fi întors spre negustorul ăsta tupeist şi i-ar fi zis vreo două vorbe, l-ar fi pus la punct cu orice preţ. Or, domnul Costel şi-a văzut liniştit de treabă, a mers înainte fără să întoarcă deloc capul, fără să se oprească o secundă măcar. Aşa stăpânire de sine mai rar. Şi nu cred că i-a fost teamă de o reacţie mai violentă a tuciuriului, asta dacă ar fi ripostat cumva. Nu. Cred că nu a vrut să-şi facă nervi, domnul Costel, şi cred că e o filosofie bună, să ignori ceea ce ţi-ar putea face rău. Înţeleaptă atitudine.

Dar că veni vorba de ignorare, trebuie să vă spun că sunt însă situaţii când nu te poţi face că nu vezi decât dacă eşti orb şi nu te poţi face că nu auzi decât dacă eşti surd. Şi să exemplific, ca să nu se creadă că vorbesc în dodii. De vreo săptămână, dinspre peretele dormitorului, comun cu peretele băii vecinilor, se aude un fâsâit enervant, de apă care curge încontinuu, mai precis în rezervorul veceului - ştiţi care, nu? cele vechi, din fontă. Concluzie la care am ajuns după ce zgomotele blocului se sting, unul câte unul (talk-show-urile televizorului, talk-show-urile din apartamente, buşiturile mobilelor şi ale altor obiecte) şi rămâne, în liniştea nopţii, numai acesta - ţârâitul, şuieratul enervant, monoton, al apei. Dacă ai nervii tari, îl ignori şi adormi. Dacă nu, te suceşti pe o parte şi pe alta a canapelei, sperând, zadarnic, ca vreo minune să oprească apa şi să se instaureze liniştea. Eu nu doresc nimănui o astfel de experienţă, şi acum înţeleg spaima celor torturaţi cu picătura chinezească. Eu n-am nervii tari. Aşa că m-am dus la uşa vecinilor.
- Bună ziua.
- Bună ziua.

Şi am plecat aşa cum am venit, doar ceva mai enervată. Nu, la ei nu curge apa. Nu, ei n-au nici o problemă la baie. Nu, n-am de ce să verific, de ce nu-i cred pe cuvânt? Nu, ei nu deranjează pe nimeni, niciodată, de ce trebuie să fie deranjaţi de alţii? De ce nu pot trăi liniştiţi, ce are lumea cu ei de îi invidiază? Nu, partea asta ultimă a propoziţiei n-am înţeles-o, dar redau textual ce au zis, ca să nu fiu acuzată mâine, poimâine, că mint.

Următorul pas, normal, dacă nu am găsit înţelegere la vecini, e să anunţ administraţia de neregula din bloc. Căci apa care curge continuu e plătită din banii noştri, ai tuturor, şi nimănui nu-i place să plătească în plus pentru că unii nu-şi repară instalaţia sanitară, nu? Aşa trebuie să prezint problema, să scot în faţă interesul comun, ca să suscit interesul administratorului şi astfel să-l determin să ia măsuri. Abia aştept clipa în care, odată televizorul închis, odată băgată în pat, nu voi mai auzi decât propria-mi respiraţie. Aşa că am apăsat pe soneria cea mai recentă de la uşa administratorului şi până să zic ceva, motanul cel mare şi neprietenos al domnului Costel mi s-a strecurat printre picioare, zbughind-o pe scări.
- Nu l-am scos de mult afară, s-a scuzat domnul Costel, zâmbind. Nu mai pot să-l ţin în braţe, are 7 kilograme, s-a îngrăşat.
Zâmbesc şi eu şi mă uit spre scări, după pisică.
- Ei, n-are unde să se ducă, vine înapoi, dădu domnul Costel din mână, a liniştire. Deşi l-am găsit şi pe la etajul unu, se luase după un copil.
Foarte calm, domnul Costel. Privirea mi-a căzut pe papucii pe care-i ţine mereu la uşă, pe preş, pregătiţi să o ia din loc, prin bloc, întru rezolvarea cât mai promptă a problemelor locatarilor.
- Ştiţi, am o problemă.

Şi, privindu-l, îi explic ce şi cum. Întotdeauna mă uit în ochii celui cu care vorbesc, mi se pare o chestie de respect. Nu-mi plac oamenii care se uită în altă parte când vorbesc cu tine. Mai ales când te duci la un interviu pentru o slujbă şi angajatorul răspunde e-mail-urilor sau îşi citeşte corespondenţa în timp ce te întreabă careţi sunt atuurile. E lipsă de consideraţie, aşa că eu privesc întotdeauna în ochii celui cu care discut. Aşa am făcut şi acum. Şi am încheiat:
- Dacă doriţi să veniţi să vedeţi, adică să ascultaţi cum curge apa, e destul de neplăcut. Mai ales noaptea.
- Vin acum, m-a asigurat el. Numai să-l bag în casă pe Motan.

Peste cinci minute, domnul Costel suna la uşa mea. A zâmbit politicos, şi-a lăsat papucii la uşă - întotdeauna face aşa, gândind probabil că nu e nimeni obligat să măture după el - şi s-a îndreptat spre colţul pe care i-l indicam. A stat un pic în poziţie încordată, în profil, cu urechea ciulită, apoi s-a întors spre mine:
- Nu se aude nimic.

Să vezi că ăştia au oprit apa, taman acum, l-or fi văzut intrând pe administrator la mine şi şi-or fi dat seama care e motivul vizitei! Aşa am gândit, păcătoasa de mine, că vecinii mei au oprit apa de la robinetul de jos, cel de urgenţă, de pe ţevile comune. Am ciulit şi eu urechea. Ţârâitul se auzea, clar şi al naibii de supărător.
- Mai aproape de perete, uitaţi aici se aude şi mai bine, am insistat eu.

Domnul Costel şi-a lipit urechea dreaptă de perete, a stat aşa un pic, apoi s-a răsucit şi, zâmbind stânjenit, şi-a lipit şi urechea stângă de perete. A mai stat aşa câteva secunde bune, să fi fost vreo jumătate de minut apoi, întorcându-se spre mine, a zis, învins, cu umerii căzuţi.
- Ştiţi, nu aud nimic.
- Cum nu? m-am mirat eu aproape indignată, şi o clipă mi-a trecut prin cap că vecinii mei s-or fi înţeles cumva cu domnul Costel. Gând alungat repede, căci nu, domnul Costel e corect. Uitaţi aici, aici se aude.

Domnul Costel a oftat, m-a privit cu ochii lui albaştri şi mi-a zis, rar:
- Ştiţi, nu aud nimic. Am fost artilerist în tinereţe.

Apoi s-a îndreptat spre uşă, şi-a pus papucii şi m-a salutat politicos.

Vecinul meu a murit. Cum ar spune bunica, ne ia moartea primprejur, căci anul trecut s-a mai stins un bărbat de pe palierul blocului unde locuim. Al doilea vecin a făcut tot infarct, dar spre deosebire de primul, nu avea familie. Era artist liric, la pensie.

L-au adus acasă într-o pătură, la 9 noaptea, de la scara cealaltă, unde s-a întâmplat să-i bage în bucluc pe nişte oameni cumsecade la care mersese în vizită. L-au adus acasă înfăşurat în pătură, cărat pe scări, până la etajul patru, aşa cum cari un televizor stricat. Asta, bineînţeles, după ce a fost chemată Salvarea, asistentul medical a constatat decesul şi a eliberat o adeverinţă pentru medicul de familie. Aşa e procedura, pentru rudele care vor/trebuie să-l îngroape pe artistul liric. L-au cărat în pătură, vecinii, flancaţi de administrator şi de asistentul medical şi n-a ieşit nimeni pe paliere, dar vizoarele uşilor s-au acoperit cu ochi curioşi.

Administratorul a descuiat uşa şi artistul liric a dispărut în apartamentul său cu două camere. L-au aşezat pe pat, apoi au încuiat uşa şi au plecat acasă, spre a împărtăşi şi celorlalţi membri ai familiilor lor mirarea şi sentimentul de deşertăciune a vieţii, "azi eşti, mâine nu mai eşti". Au plecat la familiile lor, dar artistul liric a rămas singur în ultima lui noapte în apartamentul său cu două camere.

Dimineaţa, câteva lumânări ardeau, tăcute şi umile, la uşa lui, unicul semn că moartea se instalase dincolo de lemnul aproape şubred. "Am rămas numai eu pe palier cu uşă din lemn, poate că ar trebui s-o schimb şi eu, să-mi pun dintr-asta metalică, dar ce să-mi ia hoţii dacă vin?", mi-aduc eu aminte că mi-a zis cândva, cu un zâmbet trist, lângă lift, singurul loc de semi-socializare a locatarilor.

Lângă clanţă, prins în uşă, un carton anunţa că la apartamentul X era cheia. Pentru rude. Cineva le sunase, bineînţeles, dar nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu dacă au fost anunţate de cu seara. Pentru a mai crede în oameni, sper din tot sufletul ca rudele artistului liric să locuiască în provincie sau să nu fi răspuns la telefon decât în zori.

Dimineaţa, în timp ce lumânările ardeau în faţa uşii, am vorbit cu o vecină despre întâmplare. M-am gândit că fiind uşă-n uşă, ştie mai multe. Într-adevăr, ştia, dar nu înţelegea nu moartea subită şi tot ce a decurs după aceea, ci nu înţelegea de ce administratorul a sunat la uşa ei, la 10 noaptea, cu rugămintea de a răspunde, de se va întâmpla ca vreo persoană să se intereseze de cheia de la apartamentul artistului liric. "Cum au putut să-mi facă mie aşa ceva? Să mă sune la ora aceea? N-am dormit toată noaptea!", mi s-a căinat ea, indignată.

Am privit-o rece, prea rece, cred, căci a schimbat vorba: "Am aprins şi eu nişte lumânări, acu', dimineaţa. Ce era să fac? Că a fost un om tare ciudat, singuratic, nu a fost însurat, lui nu i-a deschis nimeni uşa, el nu avea pe nimeni, de-atâtea ori i-am zis, că ne ştim de zeci de ani: "Nu e bine să fii singur", dar ţi-ai găsit! El era cu cântecul, asta era familia lui!"

Am aprins şi eu o lumânare, în faţa uşii. Dincolo de ea, se afla artistul liric, care nu va mai face niciodată vocalize şi nu va mai rosti niciodată, lângă lift, politicos şi ţinând uşa, să intru prima: "Sărut mânuşiţele! Şi domnişoara? (referire la fetiţa mea) Mai cântă la cor?". Întotdeauna aceeaşi întrebare, întotdeauna acelaşi răspuns care-l mulţumea şi-l făcea să zâmbească. Apoi, în tăcere, ascultam amândoi huruitul liftului, până la parter.

Vecinul meu, artistul liric, a murit. Era un singuratic. Fără familie. Căci familia lui a fost cântecul. A fost cărat pe scări, într-o pătură, ca un televizor stricat, pus în pat şi încuiat pe dinăuntru. În ultima lui noapte în apartamentul cu două camere, eu cred însă că n-a fost singur. S-a întâlnit cu familia lui: artiştii.