Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Urania


J.M.G. Le Clézio, traducere de Mădălin Roşioru

15.07.2009
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
J.M.G. Le Clézio
Urania
Editura ART, 2009


Traducere din limba franceză de Mădălin Roşioru



*****

Urania
Conferinţa mea a avut loc într-o seară cruţată, ca prin minune, de ploaie. Thomas Moises mă aştepta la intrarea în Emporio. Când am sosit, era atât de emoţionat că m-a îmbrăţişat. Şi mi-a arătat afişul atârnat alături de uşă. Pe un fundal de câmpii şi de vulcani, titlul era scris cu litere albe, mari:

PEDOLOGÍA
El retrato de la tierra
Subtitlul puţin cam dramatic, "portretul pământului", era o sugestie a lui Menendez. Avea grijă să nu pună pe fugă publicul deja subţire al serilor de vineri. Oamenii soseau. Cercetători din echipa istoricilor, a sociologilor, şi naguatlato Uacus. Dar nici picior de antropolog. Subiectul discuţiei li se păruse pesemne subţirel, întărindu-le ideea că geografia e o disciplină nefolositoare.

Încetul cu încetul, curtea interioară din Emporio s-a umplut ochi. Scaunele erau aşezate în semicerc, în faţa mesei mele. Era un public convenţional. Femei din burghezia de pe Vale, pe care Menendez le saluta galant. Domni în guayaberas, notari, medici, funcţionari de bancă. Îi atrăsese "portretul pământului", deoarece proveneau cu toţii din acest pământ, fii, nepoţi de ţărani, adesea ţărani ei înşişi. Fuseseră hrăniţi de acest pământ, din el îşi trăseseră certitudinile şi puterea.

Mai erau acolo şi câţiva lucrători agricoli, mici fermieri, veniţi în oraş pentru o tranzacţie, sau pentru relaxare, care intraseră din curiozitate sau pentru că n-aveau nimic mai bun de făcut.

Menendez era în al nouălea cer. "Atâta amar de lume, e pentru prima oară când Emporio primeşte atâta lume, e un succes." S-a aplecat peste masa mea, prefăcându-se că aranjează carafa de apă şi paharul. "Priviţi, în spate, puţin la dreapta, e Aranzas, cu soţia şi fiica." Şoptea ca şi când ar fi spus un secret. "Don Aldaberto Aranzas, proprietarul tuturor pământurilor şi al plantaţiilor de avocado la vest de Vale, până la Ario. Un om important, finanţează revista La Jornada, şi unul dintre principalii noştri sus ţinători." Scrutând umbra din fundul curţii interioare, am zărit un om slab, uscăţiv, îmbrăcat în gri, cu faţa tot gri, cu vârful ţestei părăsit de păr. Două femei stăteau de-a stânga şi de-a dreapta lui, destul de drăguţe şi de proaspete. În pofida prezenţei familiei sale de-o parte şi de alta, am remarcat că are aerul sinistru al unui gangster de cinema.

Şi am zugrăvit portretul pământului.

Am vorbit despre această Vale, ca şi când ar fi fost cel mai important loc din lume.

Opintelile vulcanilor, scurgerile de lavă, ploile de cenuşă, vreme de secole. Locul acestui teren, în clasificarea solurilor, între laterit, stepă, sol eolian, tundră. Descoperirea geografului rus Dokuceaev, ideea lui de a zugrăvi portretul unui pământ mereu în mişcare. Alunecările, glaciaţiunile, şiroirea apelor şi, pe fundul Văii, acel căuş ce primea humusul gramineelor, ce favoriza fermentarea şi impregnarea bacteriilor.

Cuvintele mele răsunau în curtea interioară din Emporio precum cuvintele unei poezii. Numele ştiinţifice pe care le stâlceam cu pronunţia mea barbară, în traducerile mele aproximative. Vorbeam despre cernoziomul bogat, ce conţine peste zece la sută humus, şi despre cealaltă extremă, stepa şi pădurea joasă, stearpă, din Asia Centrală. Vorbeam despre soluri grele, gelatinoase, de culoarea cernelii negre, amestecuri de loess şi de humus, până la un metru adâncime. Am spus că erau negre cum e, pesemne, pământul din grădina Raiului. Am rostit adevăratele nume ale pământului din Rai, nume ce răsunau în curtea din Emporio: Cer noziom, Castanoziom şi Faeoziom.

Simţeam cum mi se urcă beţia la cap (recunosc că băusem mai multe cubitas înainte de a intra în scenă). Nu puteam să-mi desprind privirile de pe feţele întoarse către mine, acele chipuri impenetrabile, nepăsătoare, cu ochii ascunşi de umbra din orbite, mi se părea că îmi hotărau viaţa, soarta, că trebuia să păstrez acele spirite sub stăpânirea mea, să le împiedic să se desprindă, să se uite, să nu las acele priviri să se elibereze de privirile mele, fie şi doar pentru o clipă. Nu mai vorbeam despre humus, potasiu, nitrat, nici măcar despre ceea ce făcea ca pământul de pe această Vale să producă două recolte pe an, nici despre banii pe care îi produceau astfel proprietarii, comorile geologice ce se transformau în dolari în conturile lor din bancă.

Vorbeam despre naşterea ţării lor, despre vulcanii care îşi vomitaseră lava şi cenuşa, acei vulcani asemenea zeilor, Nevado de Colima, Tancitaro, Patamban, Xanoato Jucatzio, care acoperiseră cu sângele lor văile şi câmpiile până la ocean, despre calderas, movilele, conurile de cenuşă care ieşeau la suprafaţă din această lavă, despre izvoarele duble de apă fierbinte şi de apă îngheţată care ţâşneau, gheizerele cu ţâşniturile lor intermitente de pucioasă la Ixtlan, vorbeam despre marea falie care rupea continentul în două şi prin care curgea fluviul Tepalcatepec, despre cutremurele sub marine, în larg de Lázaro-Cárdenas, şi despre furtunile magnetice.

Le vorbeam despre lenta coborâre a gheţarilor, din Wisconsin, în nordul Statelor Unite, din Saskatchewan în Canada, care îmbrăţişaseră vulcanii după moartea lor şi le zdrobiseră crestele într-o pulbere fină, neagră, ce intrase adânc înăuntrul pământului. Apoi despre marea pădure de molizi şi de pini, o pădure atât de deasă că razele soarelui nu străbăteau până la pământ.

A fost epoca în care primii bărbaţi şi primele femei sosiseră în această Vale, nu bărbaţi şi femei cum sunt cei de azi, ci bărbaţi şi femei ca nişte cerbi şi ciute, lupi şi lupoaice, care dormeau ziua şi umblau noaptea, îşi alegeau drumul după gustul frunzelor şi al pietrelor, care-şi purtau într-un cuib de crengi zeul lor de foc, care-şi vedeau strămoşii în stânci şi-n apa lacurilor, în peşterile din coasta munţilor, pe vulcanul Curutaran, unde-şi trăseseră semnele cu cretă pe piatra neagră. Iar, când gheţarii se retrăseseră spre miazănoapte, pădurile se transformaseră în jăratic din pricina fulgerului şi a flăcărilor vulcanilor, arzând secole întregi, cenuşa se ridicase pe cer, întunecând soarele. Iar pe acest pământ pârjolit ierburile creşteau în voie şi odată cu ele soseau şi turme de bivoli şi de cai sălbatici, antilope şi leneşi uriaşi, lei şi elefanţi, iar oamenii îşi duceau viaţa cocoţaţi pe falezele arse şi-şi desenau pe trupuri şi pe stânci drumul stelelor, scolopendre şi păsări-tunet.

Am vorbit despre acele veacuri nenumărate în care Valea şi câmpiile din jurul ei alcătuiau un ocean de fâneţe peste care sufla crivăţul iarnă de iarnă, peste care şiroiau ploile vară de vară, iar văzduhul negru ca smoala îşi asmuţea vârtejurile, şi se iveau lacuri, lucind în soare aidoma unor oglinzi de argint, apoi piereau, şi viaţa se năştea în acele ape negre, printre rădăcini, şi impregna pământul cu bacterii şi spori.

Am vorbit despre evapotranspiraţie, despre rizosferă, despre depozite minerale, fier, potasiu, nitrat, şi despre mor, acel humus brut ce pătrunde în adâncimea solului. Am amintit de coridorul întunecat ce străbate continentul american de la nord la sud, de pământul cenuşiu boreal canadian, de stepa neagră, de la stâncile roşii de fier până la seroziomul clar al deşertului californian. Şi pe acest coridor au apucat-o oamenii, acum zece mii de ani, hrănindu-se cu ierburi şi rădăcini şi luându-şi partea cuvenită de pe oasele marilor rumegătoare. Şi tot de-a lungul acestui coridor au descoperit plantele care astăzi hrănesc întreaga lume, porumbul, roşia, fasolea, dovleacul, cartoful dulce şi chayote. Le semănau, iar ele înaintau împreună cu ei pe drumul acelui pământ negru, până în această vale. Şi, într-o bună zi, după mii şi mii de ani, de războaie şi de cuceriri, măceluri şi foamete, ei semănaseră o iarbă nouă, cu fructe roşii şi acide, venită din China, din Franţa şi din Germania, acea iarbă care mănâncă degetele copiilor şi care mănâncă şi pământul, nemailăsând loc pentru nimic altceva.

Am rostit încet numele varietăţilor de căpşune, ale răsadurilor, ale fabricilor de congelare, ale producătorilor de dulceţuri: Fragaria vesca, Alpina, Alafio, Virginia, Grandiflora, Marshall, Dollar, Klondike, Oregon, Dunlap, Brandy Wine, Jocunda, Chiloensi, Julhke, Hermosa Vienesa, Helvetica.

Oare locuitorii din Vale sunt sensibili la frumuseţea numelor? Şi-au numit oare astfel fiicele, în amintirea tuturor celor care se zoresc să umple cartoanele cu noaptea-n cap?

Am spus numele fabricilor de congelare, pentru care trudeşte jumătate din populaţia Văii, de la ţâncii care culeg la bătrânele care ambalează fructele în cutii de plastic. Iar aceste nume, în curtea din Emporio, răsunau într-o litanie acuzatoare şi monotonă, luau locul numelor pe care nu puteam să le pronunţ, numele proprietarilor funciari şi ale agenţilor comerciali care-şi extrăgeau aurul din ţărâna neagră, din sudoarea peonilor, din durerea degeţelelor de copii pe care acidul căpşunelor le roade până la sânge, până le cad unghiile.

M-am oprit pentru o clipă. Asistenţa era înmărmurită, agăţându-se de cuvintele mele. Chipurile, ochii erau îndreptaţi spre mine. Doar câteva secunde, cât să aud gâlgâitul fântânii electrice din mijlocul curţii interioare (o idee de-a lui Menendez, ca să dea un aer "colonial") şi, trecând pe deasupra zidurilor şi a acoperişurilor, vacarmul maşinilor 4 x 4 şi al SUV-urilor care continuau să se învârtească în jurul pieţei centrale. Cât să mă gândesc la Lili, prizonieră undeva prin Mahala, cât să-mi închipui că aud bubuiturile grele ale boxelor din grădinile interzise.

Când mi-am reluat cuvântarea, aveam vocea mai joasă, puţin răguşită. De oboseală, de emoţie, şi-mi simţeam mâinile, în care-mi ţineam foile de hârtie, tremurând. Aproape fără să mă opresc, fără să respir, am citit până la capăt:
"Doamnelor şi domnilor, pământul este pielea noastră. Asemenea pielii noastre, el se schimbă, îmbătrâneşte, devine mai fin sau se întăreşte, în funcţie de tratamentele primite, se crapă şi se răneşte. Acest pământ, pământul negru al grădinii Raiului pe care l-aţi primit moştenire voi, cei născuţi în Vale, sau imigranţii veniţi din alte părţi, acest pământ pe care v-aţi oprit, care vă hrăneşte, care vă ţine legaţi, nu cumva să credeţi că e veşnic. Pământul negru, cernoziomul sunt efemere, bogăţia lor nu durează decât o clipă. A fost nevoie de mii şi mii de secole pentru a-l fabrica, pentru a-l aduna în căuşul acestei Văi. Există în lume locuri la fel ca acesta, în Ucraina - ţara care a denumit cernoziomul -, în Rusia, în apropiere de Urali, în America de Nord, în statele Idaho şi Wisconsin. În fiecare dintre aceste locuri, procesul de fabricare a urmat aceiaşi paşi: a fost nevoie înainte de toate de acele păduri de nepătruns, pârjolite, nimicite până la rădăcini, apoi de ierburi, de praful vulcanic şi de îndelungata secetă ce asigură penetrarea mineralelor. Astăzi, când priviţi această Vale, ce vedeţi? Pământul negru este acoperit de case, de străzi, de centre comerciale, iar noile cartiere ale oraşului elimină în fiecare zi ape menajere, nitraţi, fosfor, pe care acest pământ nu mai are timp să le dizolve.

Solul este «nodul» ecosferei, doamnelor şi domnilor, solul pe care mergeţi, de pe urma căruia mâncaţi, solul este pielea, viaţa dumneavoastră. Dacă nu-l trataţi cum se cuvine, îl veţi pierde, pentru că un sol degradat nu se recuperează. Când se distruge, e nevoie de mii şi mii de ani ca pământul să inventeze unul nou.

Protejaţi-vă pielea, doamnelor şi domnilor, respectaţi-o, aerisiţi-o, drenaţi-o, interziceţi folosirea excesivă a îngrăşămintelor, construiţi rezervoare pentru a o adăpa, terase pentru a o consolida, plantaţi arbori cu rădăcini adânci, interziceţi construcţiile şi asfaltările, deturnaţi apele negre spre bazine de decantare.

Am zugrăvit pentru dumneavoastră, în cuvintele mele, portretul acestei Văi şi al pământurilor ei roditoare, de când s-au format din pădure şi până astăzi, în epoca monoculturii intensive. Făcând acest lucru, mi s-a părut că vă descriu un trup de femeie, un trup viu, cu pielea smeadă, impregnat de căldura vulcanilor şi de tandreţea ploilor, un trup de femeie amerindiană plin de forţă şi tinereţe. Aveţi grijă ca acest trup de femeie atât de frumos şi de darnic să nu ajungă, din cauza lăcomiei sau a inconştienţei dumneavoastră, un trup uscat şi sterp, de bătrână cu pielea cenuşie, descărnată, sortită morţii nu peste multă vreme."

M-am oprit, mi-am închis clasorul. A urmat o tăcere profundă.


***

Hoatu
"Ţi-am povestit despre noaptea în care Oodham m-a dus în susul satului şi am privit-o pe Hoatu cum face dragoste cu Christian, le-am ascultat răsuflarea, le-am respirat mirosul de sudoare.

Visam la ea. Era pe la începutul verii, pasărea-liră se vedea bine pe cer, cu aripile deschise, cu Vega la zenit, şi, aproape, în stânga sa, ochiul scăpărător al păsării, Altair. Desenasem pentru Jadi Calea Lactee care curge către miazăzi şi colţul lui Akrab, scorpionul, împlântat în corpul său alb. Sub carapace bate steaua roz, pe care grecii o numesc Antares, iar arabii Kalb, inimă. Vorbesc despre stelele care străluceau pe cer în acel moment, pentru că din ele mi s-a născut dorinţa.

O urmăresc pe Hoatu când lucrez pe câmpurile de porumb. Este îmbrăcată în rochia ei albă şi, ca să se apere de soare, poartă şalul albastru al indiencelor, care se confundă cu părul ei negru. Prima dată când am zărit-o, am crezut că e înaltă. Dar, când m-am apropiat de ea, am văzut că e mai mică decât mine. Este subţirică şi zveltă, are gesturi care lasă impresia că pluteşte pe deasupra pământului.

Mi-a vorbit în limba mamei sale (aşa cum se face în elmen). O limbă stranie, cu sunete blânde, r-uri şi l-uri, silabe lungi şi un mod de a se opri la capătul frazei cu o aspiraţie pe care n-o pot imita. Apoi mi-a vorbit în franceză: «Eşti de la miazănoapte, din Canada, o ţară unde iarna nu se zăreşte soarele.» Nu m-a întrebat nimic, a spus doar că vine de pe o insulă din Pacific, care se numeşte Raiatea, că tatăl ei era militar, că a luat-o cu el în California şi că a lucrat într-un salon de coafură. Şi-a trecut palma peste părul meu, tuns foarte scurt, şi a râs: «Ai un cap rotund de tot, ca un puişor», mi-a spus. E porecla pe care mi-a dat-o Jadi, cred că ţi-am scris deja, de la constelaţia Cloşca cu pui pe care mi-am ars-o pe încheietură. Hoatu are ochii verzi, aşa îmi închipui culoarea mării în jurul insulei pe care s-a născut. M-am îndrăgostit de ea din prima zi şi pentru toată viaţa. Poate că şi ea ştie. Pentru ea, iubirea nu e un sentiment exclusiv şi nici tragic. Spune că e ceva de toate zilele, care se schimbă, se transformă, revine. Spune că te poţi îndrăgosti de mai multe persoane în acelaşi timp, de un bărbat, de o femeie, chiar şi de un animal sau de o plantă. Că e uşor, şi uneori fără ieşire, că e ceva aievea, dar şi din lumea viselor, că e blând, dar şi dureros. Când mi-a vorbit prima dată, în susul satului, mi-a spus: «Ştii că nu există mistere?» Şi cu siguranţă păream uimit, deoarece a repetat: «Ştii bine, nu există secrete.» Era greu pentru mine, întotdeauna am crezut că lumea e, dimpotrivă, plină ochi de secrete. Că înţelegem un cuvânt, o vorbă, în vreme ce o mie de alte cuvinte ne rămân ascunse. Că fiinţele umane se folosesc de limbaj în principal pentru a minţi.

Ea e cea care mi-a deschis spiritul. I-am povestit atunci cum o pândisem, în casă, într-o seară, când făcea dragoste cu Christian. I-am spus acest lucru tremurând, pentru că m-am temut să nu-mi mai vorbească. Nu a râs şi nu s-a supărat. M-a întrebat doar dacă fusesem singur. Am spus că nu, dar nu l-am pomenit pe tovarăşul meu Oodham. Poate că oricum ştie adevărul.

Christian nu e ca ea. Este din Ciudad de Mexico. Era student la Universitatea Autonomă şi a părăsit totul pentru a trăi cu Hoatu.

Este gelos. Când a aflat că mergeam în susul satului ca să mă întâlnesc cu Hoatu, mi-a vorbit aspru şi m-a îmbrâncit. Dar asta o face să râdă pe Hoatu: faptul că un bărbat poate fi gelos pe un copil de cincisprezece ani. I-a şi spus, dar el s-a întunecat şi mai mult.

Ceea ce a schimbat totul a fost sosirea în sat a lui Efrain brazilianul. Iese adesea din Campos. Spune că merge la piaţă sau că trebuie să se vadă cu nişte prieteni. Dar Hoatu ştie că merge în Mahala, să bea şi să se culce cu fetele. Poate că e geloasă din cauza Adharei.

Într-o seară, Hoatu era singură. Christian ieşise încă o dată cu Efrain şi cu băieţii. Mergeau în Guadalajara să cumpere materiale.

Hoatu m-a dus pe munte. Purta rochia ei albă brodată şi şalul albastru, dar era desculţă. Lui Hoatu nu-i place încălţămintea, merge peste tot în picioarele goale, chiar şi pe stânci. Poate să se caţăre şi să sară fără să se rănească sau să se înţepe în tufişurile de spini.

Îmi amintesc cât de cald era. Stâncile negre încă erau fierbinţi. Cerul era senin, galben amestecat cu albastrul nopţii ce se lăsa. Hoatu m-a luat de mână ca să-mi arate apusul soarelui dincolo de vulcani. «Priveşte, puişor!»

S-a aşezat într-o scobitură, într-un loc unde crescuse iarba în pofida secetei. Mirosea a acru şi a dulce, iar când m-am aşezat alături de ea i-am simţit mireasma şi am început să tremur. M-am temut să nu mă vadă că tremur şi mi-am ascuns mâinile sub mine. Şi-a bătut joc de mine: "Ţi-e frică de mine? Sunt chiar aşa de groaznică?» N-am îndrăznit să-i mărturisesc că eram aşa pentru că eram îndrăgostit de ea. Mi-a vorbit despre Christian, mi-a spus că era violent, că era influenţat de Efrain, care este diavolul. A spus şi lucruri foarte blânde despre dragoste. Credeam că vorbea despre Christian şi, în ciuda a tot ce-mi explicase, nu simţeam decât dispreţ. Vorbea despre gelozie. A spus: «Vezi tu, sentimentele sunt uneori iarbă uscată.» Şi în acelaşi timp a smuls o mână de iarbă aspră de lângă ea. «Iarba uscată e numai bună de dat la vaci şi la cai.» Nu pricepeam prea bine unde bătea.

Îmi amintesc, e ceasul apusului. Aerul e uscat, iar norii de deasupra vulcanilor au o culoare vie şi violentă. E ceasul violet. Pentru prima oară văd acea culoare, ne umple ochii şi ne pătrunde-n trupuri. Pentru acea culoare m-a adus Hoatu până aici. O privesc fără să mă pot clinti, iar Hoatu îşi trece mâna prin părul meu, peste obrajii mei. «Ai barba moale, chiar că eşti un pipichu(Mi-a spus puişor în limba elmen, iar cuvântul m-ar fi supărat dacă ar fi venit de la altcineva.) Mă aplec şi-mi lipesc capul de şoldul ei, iar ea mă tot mângâie cu dosul degetelor, foarte blând. Îi simt căldura, amestecată cu căldura pietrelor negre, cu lumina violetă a cerului. Dintr-odată, mă opresc din tremurat. Rămânem strânşi unul în celălalt, până la lăsarea nopţii.

La un moment dat, mă apropii de faţa ei, cu ochii închişi, călăuzit de căldura răsuflării sale. Pe întuneric, văd cu mâinile, trupul, sânii, pântecele ei, îmi îndrumă sexul şi mă învaţă să fac dragoste, domol, s-a culcat pe iarba uscată şi pe pietriş, iar eu sunt în genunchi în faţa ei, încet, cu capul pe spate pentru a vedea noaptea, în licărirea lunii care soseşte la marginea vulcanilor, apoi mai repede, respirând, sorbindu-i răsuflarea, cu gura plină de părul ei şi cu ochii în ochii ei limpezi, căutând până-n străfundurile ei.

După ce am făcut dragoste, am coborât spre Campos. Lumina lunii ascundea stelele. Departe, Valea se luminase şi semăna cu cerul şi constelaţiile sale. Vedeam luminile galbene de-a lungul căii ferate, panglicile roşii ale maşinilor pe drumuri, marele glob lăptos care plutea deasupra clădirilor, bănci şi case de asigurări. Hoatu mergea repede, în ciuda întunericului, şi-mi era greu s-o urmez, mă clătinam pe terenul stâncos. La Campos totul adormise. Strălucea doar lampa lui Jadi, la lucru în turnul de observaţie.

Înainte să se întoarcă în casa ei, Hoatu mi-a pus mâna pe buze. Mi-a spus: «Trebuie să pleci, Raphaël. Trebuie să cauţi aventura.»

Nu m-am mai întors cu ea pe munte. Din acea zi, Hoatu nu mai e niciodată singură, fie că lucrează pe câmp, fie că are grijă de cei mici. Uneori o văd trecând împreună cu Christian. Ea-mi zâmbeşte, dar nu-mi vorbeşte.

La început, m-a durut, ca o trădare. Nu puteam înţelege. Când o zăream pe Hoatu, chiar departe, inima începea să-mi bată repede. N-am vorbit cu nimeni despre asta, eşti primul căruia îi spun adevărul. Hoatu mi-a arătat iarba geloziei. Asta aveam în inimă, în gâtlej.

Când am împlinit şaisprezece ani, am plecat din Campos, pentru a cunoaşte lumea, şi m-am vindecat de iarba care mă sufoca. N-a mai rămas decât iubirea pentru Hoatu.

Atunci te-am întâlnit pe tine, prietene Daniel."

***
Seara, Dahlia şi cu mine vorbim puţin, pe verandă, ascultând zarva oraşului. Cred că a avut amanţi şi amante şi că au alunecat deasupra ei fără să lase urme. Acţiunea pe care o întreprinsese pentru a-şi recuceri demnitatea şi pentru a-l smulge pe Fabio de sub puterea lui Hector devenise, puţin câte puţin, centrul vieţii sale, motivul pe care îl găsise pentru a-şi justifica trecerea pe acest pământ (ca să mă exprim oarecum grandilocvent, fiindcă de ce ar exista oare motive pentru un fenomen natural?).

Dahlia este o femeie bătrână. Dar timpul n-a uzat-o. Ea, care era slabă şi nervoasă ca o pisică maidaneză, a devenit o muiere trupeşă. Pe faţa ei s-a accentuat amestecul trăsăturilor. Are ceva din Marian Anderson, în fruntea ei bombată, privirea şi claia de păr strâns în coc. Dar are şi tenul arămiu din Caraibe sau profilul ascuţit andaluz. Ce nu s-a schimbat e dispreţul faţă de emblemele aşa-zisei feminităţi: tot nu poartă bijuterii sau cercei. Hainele sale sunt versiunea îmblânzită, altfel spus zilnică, a ţinutei de luptă: pantaloni din pânză groasă relax fit, o cămaşă cu mâneci lungi, cu buzunarele doldora de hârtii şi de pixuri. În picioare, şlapi.

Îmi vorbeşte despre copiii pe care i-a văzut crescând, despre fetele pe care le adună de pe trotuare, despre femeile alături de care e până când mor în spitale. Înţeleg că şi-a dat viaţa la schimb cu viaţa altora. Ea le ascultă, este mijlocitoarea lor în relaţia cu funcţionarii şi cu politicienii. Ea scrie scrisori, cere împrumuturi la bănci, moratorii pentru datoriile cu neputinţă de plătit. Cu siguranţă deranjează, îmi închipui că pentru multă lume ea este inamicul.

E zece seara, sunt cu ea, fetele încă vin să-i vorbească, îi sună telefonul, sunt decizii de luat. Dintr-odată, îmi dau seama că anii care ne despart n-au nici o importanţă. Pentru unele fiinţe, timpul nu se scurge la fel. Iubirea pe care am simţit-o pentru Dahlia s-a oprit undeva, acum foarte multă vreme, şi a rămas neschimbată.

Pesemne şi ea se gândeşte la acelaşi lucru, sau de vină e cubita pe care o bem în amintirea zilelor de odinioară, pentru că îmi spune cam râzând: "În alte vremuri, pe tine ar fi trebuit să te iau de bărbat."

Spre miezul nopţii, m-a însoţit până pe bulevardul unde se afla hotelul meu. Am rătăcit pe străzile cartierului, în mireasma cesalpinaceelor. Mă ţinea de mână ca odinioară, simţeam aceeaşi palmă largă, tendoanele degetelor, căldura trupului. Îmi dau seama că acest gest a mişcat ceva în străfundul meu, un lucru pe care-l credeam pierdut pentru totdeauna.

Acest lucru m-a transpus înapoi, atunci când eram pe drumul către Ario, asistând la plecarea în exil a poporului-curcubeu. Din ziua aceea, lumea s-a mişcat. Revoluţia atât de aşteptată nu va avea loc, nici erupţia anunţată de Consilier (deşi nu e întru totul imposibilă). Îmi amintesc de gluma pe care proful meu de geologie o servea fiecărei noi generaţii de studenţi: "Ce este un vulcan monoeruptiv? Un vulcan care încă n-a avut a doua erupţie."

Între timp, regiunile cele mai sărace ale planetei continuă să se scufunde în războaie mocnite şi în insolvabilitate. Nu mai există decât o mare mişcare de exod, un soi de val de fond ce se sparge întruna de faleza frontierei. N-avem motive să fim optimişti. Totuşi, ce ne uneşte încă, pe Dahlia şi pe mine, ceea ce ne îngăduie să nu ne pierdem speranţa este certitudinea că Urania a existat cu adevărat şi că noi i-am fost martori.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer