Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Afluenza


Oliver James, traducere de Ciprian Şiulea

08.07.2009
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oliver James
Afluenza
Editura Vellant, 2009


traducere din limba engleză de Ciprian Şiulea



*****

Intro
Un tratat despre nefericirea în creştere a lumii moderne, Afluenza descrie epidemia consumeristă care a infectat unele societăţi ale secolului XXI, producând depresii, anxietate şi dependenţe.

Psiholog de renume mondial, Oliver James analizează mintea reprezentanţilor avuţi ai clasei de mijloc în căutarea unui răspuns la întrebarea: e posibil să ai succes şi să rămâi sănătos la minte în acelaşi timp?

Într-o carte excelent argumentată, James ne dezvăluie cum variază în cadrul societăţilor actuale chestiuni precum consumerismul, febra proprietăţii şi bătălia sexelor. Şi ne conduce spre o concluzie inevitabilă, care s-ar putea să ne schimbe viziunea asupra lumii: pentru a ne păstra echilibrul mintal ar trebui să ne satisfacem nevoile, şi nu dorinţele.


"Nu am citit nicio carte care să surprindă cu atâta precizie cum suntem traşi pe sfoară de pretenţiile vieţii în secolul XXI. Oricare dintre cei care s-au hotărât să devină faimoşi, puternici sau pur şi simplu putred de bogaţi ar trebui să se mai gândească o dată şi să citească această carte înainte." (Jeremy Vine)

"Oliver James este cronicarul marilor noastre suferinţe. Cartea sa îşi livrează diagnosticul în mod elegant, autoritar şi devastator şi rezistă eroic în faţa leacurilor facile oferite de atâţia psihologi vorbăreţi. Afluenza ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toată lumea, dar în special pentru politicieni, oameni de afaceri şi pentru cei din media, care par hotărâţi să crească doza de toxicitate din societatea noastră." (Will Self)


Eşti contaminat cu Afluenza?

Virusul Afluenzei (termen intraductibil, produs prin combinarea cuvintelor englezeşti "affluence" (prosperitate, abundenţă) şi "influenza" (gripă) - n.t.) constă într-un set de valori care ne cresc vulnerabilitatea la tulburări emoţionale. Acesta produce supraestimarea dobândirii de bani şi bunuri, a faptului de a arăta bine în ochii celorlalţi şi a dorinţei de a fi celebru.

Aşa cum virusul HIV creează riscul apariţiei bolii fizice SIDA, contaminarea cu virusul Afluenza vă creşte expunerea la cele mai obişnuite tulburări emoţionale: depresie, anxietate, consum de droguri şi tulburări de personalitate (precum narcisismul de tip "eu, eu, eu", dispoziţiile febrile sau confuziile identitare).

Înainte de a citi această carte, faceţi cele două teste de mai jos, pentru a afla dacă aţi luat virusul şi dacă aveţi simptomele tulburărilor provocate de acesta.


Sunteţi contaminat cu virusul Afluenza?

Sunteţi de acord cu următoarele afirmaţii? (da/nu)

Aş vrea să fiu foarte bogat.
Aş vrea ca numele meu să fie cunoscut de foarte mulţi oameni.
Aş vrea să ascund semnele îmbătrânirii.
Aş vrea să fiu admirat de mulţi oameni.
Aş vrea ca oamenii să vorbească adesea despre cât de atrăgător arăt.
Îmi place să fiu în pas cu tendinţele din modă în materie de haine şi coafură.
Aş vrea ca numele meu să apară adesea în mass-media.
Compar adesea posesiunile mele cu cele ale celorlalţi.
Posesiunile pot fi la fel de importante ca oamenii.
Mă preocupă foarte mult cumpărăturile sau gândul la ele.
Dacă un prieten nu mă poate ajuta să evoluez în viaţă, de obicei pun capăt acelei prietenii.
Sunt mai puţin preocupat de tipul de muncă pe care îl fac decât de ceea ce primesc pentru asta.
Admir oamenii care au case, maşini şi haine scumpe.
Viaţa mea ar fi mai bună dacă aş avea anumite lucruri pe care acum nu le am.
Lucrurile pe care le voi avea vor spune mult despre cât de bine m-am descurcat în viaţă.
Vreau o viaţă plină de lux.

Scorul

Dacă aţi răspuns cu "da" la oricare din aceste întrebări, atunci aţi luat virusul, ca majoritatea oamenilor din ţările anglofone. Cu cât aţi dat mai multe răspunsuri de "da", cu atât mai contaminat sunteţi şi cu atât mai mare este posibilitatea de a ajunge la tulburări emoţionale.


Acum faceţi testul care vă arată cât de tulburat sunteţi.

Sunteţi afectat de tulburările Afluenzei?

1. Aţi fost, în ultimul timp, atât de deprimat încât nimic nu putea să vă înveselească?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

2. V-aţi simţit, în ultimul timp, îngrijorat fără motiv în legătură cu modul în care merg lucrurile?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

3. Aţi simţit, în ultimul timp, că sunteţi complet terminat şi că vă e foarte greu să mergeţi mai departe, dar că nu aveţi niciun motiv să vă simţiţi astfel?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

4. Aţi simţit, în ultimul timp, că sunteţi atât de nervos şi irascibil încât nu vă mai puteţi relaxa?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

5. Vi s-a părut, în ultimul timp, că nu mai vedeţi luminiţa de la capătul tunelului, că viitorul e sumbru?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

6. Aţi avut, în ultimul timp, senzaţia că nu puteţi sta în fotoliu mai mult de câteva secunde consecutive?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

7. Aţi simţit, în ultimul timp, că sunteţi penibil, incom petent sau inutil?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

8. Aţi avut, în ultimul timp, senzaţia că a vă trăi viaţa obişnuită e ceva epuizant, ca şi cum aţi merge printr-o mlaştină?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

9. V-aţi reproşat, în ultimul timp, că sunteţi prost, gras sau leneş, v-aţi autoînvinovăţit sau chiar v-aţi urât?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

10. Aţi fost, în ultimul timp, atât de nervos sau de tensionat încât nu vă puteaţi împiedica să bateţi din mână sau din picior sau nu vă puteaţi concentra la ceea ce făceaţi?
- Niciodată
- Ocazional
- Rar
- Destul de des
- Tot timpul

Scorul

Acordaţi-vă 5 puncte pentru fiecare răspuns "Tot timpul".
Acordaţi-vă 4 puncte pentru fiecare răspuns "Destul de des".
Acordaţi-vă 3 puncte pentru fiecare răspuns "Rar".
Acordaţi-vă 2 puncte pentru fiecare răspuns "Oca zional".
Acordaţi-vă 1 punct pentru fiecare răspuns "Niciodată".

Ce înseamnă scorul obţinut:
Dacă aveţi între 10 şi 19 puncte, nu suferiţi de tulburări.
Dacă aveţi între 20 şi 29, suferiţi de tulburări uşoare.
Dacă aveţi între 30 şi 50, suferiţi de tulburări grave.


Prolog
În septembrie 2003 am trimis unei edituri proiectul acestei cărţi. Ce a urmat apoi ilustrează teza ei principală.

Speram să mi se ofere un avans substanţial, deoarece ultima mea carte se vânduse destul de slab. Trăiam cu soţia mea şi cu fiica noastră de aproape doi ani într-o casă destul de modestă din Shepherd Bush şi, pe lângă drepturile de autor, sursele mele de venit erau jurnalismul şi apariţiile ocazionale la televizor. Suma pentru noua carte trebuia să fie una decentă, pentru că sarcina era de a vizita şapte ţări şi de a petrece trei săptămâni în fiecare, intervievând cetăţenii despre viaţa lor. Soţia şi fiica mea aveau să mă însoţească în Noua Zeelandă, Australia, Singapore, Shanghai, Moscova, Copenhaga şi New York, iar acest turneu al minţii avea, probabil, să ocupe cea mai mare parte a anului. Urma să cercetez în ce măsură aceste naţiuni diferite erau afectate de ceea ce eu numesc "virusul Afluenza": supraestimarea banilor, bunurilor, imaginii (fizice şi sociale) şi a faimei. Multe studii internaţionale au arătat că oamenii care au astfel de valori sunt mai expuşi la tulburări emoţionale - să fie deprimaţi, anxioşi, dependenţi de droguri sau cu tulburări de personalitate. Urma să folosesc, ca punct de plecare, studiile ştiinţifice existente asupra ratelor naţionale ale acestor probleme, apoi să văd cum evoluează Afluenza pe plan local, în întreaga lume. De asemenea, mă imaginam ca un fel de Marie Curie itinerant, care se întoarce triumfător ţinând strâns în mână acele vaccinuri care ne imunizează împotriva Virusului, fiole cu strategii de remediere, pe cât posibil, a lumii care ajunsese într-un asemenea hal. Dar ca să fac asta aveam nevoie de bani.

Bani să cumpăr un calculator, un telefon mobil mai bun, un modem internaţional pentru e-mailuri, un DVD portabil pentru a o linişti pe fiica noastră şi o diversitate de multe alte bunuri şi servicii esenţiale pentru intrepidul cercetător al răului produs de preocuparea excesivă pentru bani. Chiar dacă British Council a acceptat cu generozitate să ne ajute oferindu-ne cazare şi găsindu-ne interlocutori, era nevoie de mult timp iar călătoriile cu avionul aveau să fie costisitoare, deşi revista de business a British Airways (pentru care scriam) era pregătită să suporte o parte din costul biletelor mele.

Când editorul mi-a avansat o ofertă care era sub jumătate din suma plătită pentru ultima mea carte, un nor negru şi impenetrabil a coborât asupra casei mele. Agentului meu nu-i venea să creadă, soţia mea era disperată că va rata o vacanţă prelungită, departe de beatitudinea noastră obişnuită de suburbie, fiica mea se uita în continuare cu plăcere la desene animate, iar eu? Eu nu ştiam ce să cred. Poate că ideea nu avea nicio valoare, poate că proiectul meu fusese prost redactat. Dar, mai rău decât orice, era oare posibil ca evaluarea editorului să dezvăluie o prăpastie dintre o autoapreciere umflată şi Piaţă? Imposibil. Neabătut, am rescris proiectul şi l-am trimis din nou. Ah, da, de data aceasta aveau să înţeleagă. Am primit apoi o a doua ofertă derizorie.

Mărturisesc că am fost destul de uluit. Era adevărat că cioara din mână nu vede pădurea din cauza copacilor; pe de altă parte, poate că faptul că ceva e mai bun decât nimic însemna că lumea e la picioarele mele. Părea puţin bizar că mi se oferă mult mai puţin decât primisem pe ultima mea carte (de succes). Îmi plăcea să cred că părerea mea despre mine însumi, ca autor de cărţi de psihologie, nu depindea de estimarea mizerabilă a unui editor referitoare la cât ar câştiga publicând-o. Cu toate acestea, în ciuda sentinţelor mele că fiecare trebuie să caute în sinea lui autenticitatea şi identitatea, pe care le intonam frecvent prietenilor, cititorilor articolelor mele şi, de fapt, oricui era dispus să asculte, nu mă simţeam prea voios.

Dar acum citiţi această carte, iar noi am făcut acea călătorie, astfel că vă daţi seama că povestea nu s-a oprit acolo. Agentul meu a trimis proiectul altor editori, iar în scurtă vreme a urmat un război al ofertelor, care a fost câştigat de Vermilion. "Ei, hai, cât a fost suma finală?", poate mă întrebaţi. La care sunt tentat să răspund "Nu vă priveşte!" Dar să presupunem că ar fi 300.000 de lire sterline - cum ar fi? Dacă sunteţi bancher aţi putea gândi "Penibil! Ăştia sunt bani?" Dacă sunteţi asistentă, "Bună slujbă, dacă poţi să faci rost de ea"; dacă eşti vânzătoare la supermagazin, "Norocosul naibii!" Dar indiferent cum aţi răspunde, ceea ce simţiţi în acest moment faţă de mine este profund afectat de cuantumul acestei sume, aşa cum, mi-e ruşine s-o spun, ea a afectat felul în care mă vedeam eu însumi: viaţa mea interioară era dominată de preţul pus de piaţă pe opera mea. Dacă nu cumva sunteţi excentrici, nu vă puteţi abţine să comparaţi cât câştig eu cu cât câştigaţi voi, iar atitudinea voastră faţă de mine e afectată de asta, aşa cum e şi atitudinea mea.

De fapt, suma pe care v-am dat-o e fictivă. Voiam doar să subliniez un fapt foarte simplu şi fundamental despre vieţile noastre: am ajuns complet obsedaţi de evaluarea noastră şi a celorlalţi prin lentilele distorsionate ale Virusului Afluenzei.

Aceste valori nu sunt ceva nou. Ele existau şi în anul 10.000 î. H., când a fost introdusă proprietatea privată. Erau larg răspândite în rândul elitelor din Mesopotamia, Egipt şi Roma, ca să nu mai vorbim de curţile regilor europeni din secolele ulterioare. Ceea ce s-a schimbat fundamental este că, începând cu anii '70 ai secolului XX, ele au devenit omniprezente. Marea majoritate a oamenilor din naţiunile anglofone (Marea Britanie, America, Australia, Canada, Singapore) îşi definesc acum viaţa prin intermediul câştigului, bunurilor, aspectului şi faimei, iar aceste lucruri îi fac nefericiţi deoarece impietează asupra satisfacerii nevoilor noastre fundamentale.

Psihologii se ceartă referitor la lista acestor nevoi, dar de obicei cad de acord asupra unui număr de patru: avem nevoie să ne simţim în siguranţă, emoţional şi material; avem nevoie să facem parte dintr-o comunitate, să avem relaţii cu familia, vecinii şi prietenii; avem nevoie să simţim că suntem competenţi, că nu suntem inutili, că suntem eficienţi în ceea ce ne propunem să facem; şi avem nevoie să ne simţim autonomi şi autentici, stăpâni, într-o anumită măsură, ai destinului nostru şi neascunzându-ne în spatele unor măşti. Valorile Virusului ne dau peste cap, punând la un loc ceea ce ne dorim cu ceea ce avem într-adevăr nevoie, A avea cu A fi.

Cu aproape zece ani în urmă, am arătat, în cartea mea Marea Britanie la psihiatru, că un american de douăzeci şi cinci de ani este[1] (pe baza căror studii, credeţi?) de trei până la zece ori mai expus acum să sufere de depresie, faţă de 1950. După standardele anilor '50[2], un copil american normal de azi are un nivel patologic de anxietate. În cazul britanicilor[3], aproape un sfert dintre ei au suferit din cauza tulburărilor emoţionale (a unei "boli mintale" precum depresia, anxietatea sau psihoza) în ultimul an şi există probe solide[4] că încă un sfert dintre noi suntem pe punctul de a suferi din cauza acestora. Există motive puternice pentru a presupune[5] că a existat o creştere foarte reală a ratei tulburărilor, nu doar o disponibilitate mai mare în rândul generaţiilor tinere de a le semnala - nefericirea nu constă doar în lamentaţiile ipohondrilor prosperi care au văzut prea multe filme de Woody Allen. Mai mult, un număr important de probe[6] sugerează că o mare parte din creşterea acestei angoase s-a întâmplat după anii '70, în ţările anglofone.

După publicarea Marii Britanii la psihiatru, mulţi autori americani[7] - şi, mai recent, britanici[8] - m-au urmat pe acest teren îngrijorător, aproape toţi concentrându-se asupra fericirii[9]. Aş vrea să subliniez că ceea ce am de spus este destul de diferit. În mod tipic pentru perioada noastră istorică, în loc să privim în faţă faptul că suntem în plină criză din punct de vedere emoţional, datele disperării, frustrării şi furiei sunt cosmetizate, iar în locul unei analize a cauzelor ei reale apar tratate nesfârşite despre cum să avem o psihologie optimistă şi cum să fim fericiţi. Privesc fericirea ca pe ceva himeric şi temporar, înrudit cu plăcerea, şi înclin să fiu de acord cu zicala "nu am fost lăsaţi pe pământ pentru a fi fericiţi". Oricum, probele privind fericirea nu sunt prea solide, faţă de cele privind tulburările emoţionale. Vreau să înţeleg de ce suntem atât de daţi peste cap, nu să agit o falsă promisiune de fericire. Pe scurt, noua mea teorie e că forma urâtă a economiei politice pe care o numesc Capitalism Egocentric a provocat o epidemie de Afluenza, responsabilă pentru o bună parte a creşterii tulburărilor emoţionale, începând cu anii '70.

Prin Capitalism Egocentric înţeleg patru lucruri simple. Primul este acela că succesul afacerilor este judecat aproape exclusiv în funcţie de preţul acţiunilor. Al doilea este puternicul elan al privatizării utilităţilor publice precum apa, gazul şi electricitatea, sau, în cazul Americii, păstrarea lor în mâini private. Al treilea este acela că reglementarea afacerilor este menţinută la minim, impozitarea celor bogaţi şi foarte bogaţi fiind atât de redusă, încât faptul de a contribui la buget devine aproape o problemă de opţiune. Al patrulea este convingerea conform căreia consumul şi forţele pieţei pot satisface aproape orice tip de nevoi ale omului. America este apoteoza Capitalismului Egocentric, în timp ce Danemarca se apropie cel mai mult de opusul lui Neegocentric.

Cercetările pe care le-am făcut pentru această carte scot la iveală două lucruri fundamentale despre Capitalismul Egocentric şi tulburările emoţionale (din motive pe care le voi explica, în tot cuprinsul cărţii folosesc "tulburări emoţionale" sau doar "tulburări" atunci când mă refer la ceea ce psihiatrii numesc boli mintale). În primul rând, la o naţiune dezvoltată[10] rata tulburărilor emoţionale (afecţiuni precum depresia, anxietatea sau abuzul de alcool şi droguri) creşte direct proporţional cu inegalitatea veniturilor (vezi Anexa 1). De vreme ce Capitalismul Egocentric este cauza principală a inegalităţii la naţiunile dezvoltate, aceasta ne sugerează insistent că, dacă ne pasă de sănătatea emoţională a oamenilor, atunci nu ar trebui să mergem pe mâna Capitalismului Egocentric. În al doilea rând, rata aceasta este de cel puţin două ori mai mare la naţiunile anglofone, faţă de Europa Occidentală continentală (vezi Anexa 2). De vreme ce prima e mult mai Capitalist Egocentrică decât a doua, acesta e un motiv în plus pentru a-l evita, dacă nu vrem să avem o populaţie dată peste cap. Să luăm acest exemplu din turul minţii întreprins de mine.

Sam este un agent bursier de treizeci şi cinci de ani din New York, care câştigă douăzeci de milioane de lire sterline pe an şi care va moşteni aproximativ un miliard atunci când tatăl lui va muri. Locuieşte într-un apartament pe cinci etaje din centrul Manhattanului. Înainte era dependent de heroină, acum de sex cu adolescente. E paranoic, pesimist, singuratic, grav afectat de Afluenza şi nu este o persoană prea plăcută. În schimb, Chet, un şofer de taxi născut în Nigeria cu care am mers a doua zi, câştigă de o mie de ori mai puţin, are o căsnicie fericită, nu e deloc paranoic, deşi este agresat frecvent de pasageri, e plin de optimism şi o persoană foarte cumsecade. Credeţi-mă, dacă ar fi să ieşiţi în oraş cu unul din cei doi, l-aţi alege automat pe Chet.

Studiul definitiv al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra ratei tulburărilor emoţionale în cincisprezece ţări diferite (vezi Anexa 3) a arătat că peste un sfert dintre americani au suferit de o formă de tulburare emoţională în ultimul an, în timp ce aceeaşi rată este de doar o şesime la nigerieni. Deşi sunt pe locul doi la prosperitate în lume, de aproximativ patruzeci de ori mai bogaţi decât nigerienii, americanii sunt de departe naţiunea cea mai tulburată emoţional. Capitalismul Egocentric şi Afluenza nu sunt singurele motive ale acestei diferenţe, dar sunt cele principale.

Desigur, nu susţin că toate tulburările emoţionale sunt produse de Afluenza. Educaţia pe care o primim[11] în primii ani de viaţă influenţează mult vulnerabilitatea noastră faţă de presiunea socială şi adversităţile ulterioare. De asemenea, a fi membru al claselor inferioare[12], tânăr, femeie, minoritar etnic sau a trăi mai degrabă la oraş decât la ţară sporeşte vulnerabilitatea noastră. Deasupra tuturor acestora - şi subiectul principal al acestei cărţi - naţiunea căreia îi aparţii este foarte importantă. Este evident că dacă ţara ta suferă transformări sociale sau dezastre economice masive, probabilitatea ca oamenii să sufere de tulburări e mult mai mare. Dar teza mea principală este aceea că gradul în care o naţiune dezvoltată este Capitalist Egocentrică şi infectată cu Afluenza este esenţial pentru bunăstarea locuitorilor ei.

Lista de mai sus a cauzelor tulburărilor emoţionale este motivul pentru care am respins complet "bolile mintale" ca modalitate de descriere a acestor tulburări. Asemenea multor altora înaintea mea[13], am ajuns la concluzia că este foarte inexact să descrii depresia, anxietatea şi chiar schizofrenia şi alte psihoze ca boli somatice care necesită tratament medical. Deşi este totuşi posibil ca, în unele cazuri, genele să ne influenţeze, uneori, vulnerabilitatea faţă de aceste tulburări, diferenţele enorme care există între ratele lor în cadrul diferitelor naţiuni şi grupuri din interiorul naţiunilor sugerează că genele joacă un rol minim, în imensa majoritate a cazurilor. Ca să dăm cărţile pe faţă, susţin că majoritatea tulburărilor emoţionale pot fi cel mai bine înţelese ca reacţie raţională la o societate bolnavă. Ca să atenuăm aceste tulburări trebuie să schimbăm societatea.

Deşi o mare parte a acestei cărţi este dedicată interviurilor cu oamenii pe care i-am întâlnit, în cadrul ei pot fi întâlnite şi dovezi ştiinţifice de multe tipuri. Din nefericire, pur şi simplu nu există suficient spaţiu pentru a prezenta aici toate aceste dovezi, alături de descrierea călătoriilor mele şi a vaccinurilor. Acei cititori care tânjesc după întreg ansamblul dovezilor noii mele teorii vor trebui să consulte un volum care însoţeşte această carte, o monografie intitulată Originile Capitalist Egocentrice ale tulburărilor emoţionale, programată să apară în 2007. De fiecare dată când enunţ o stare de fapt, trimit printr-o notă la literatura de specialitate (notele apar la sfârşitul cărţii); cadrele medicale sau oamenii de ştiinţă care doresc mai mult vor trebui să aştepte al doilea volum.

În călătoriile mele, în timp ce căutam modalităţi de îmbunătăţire a destinului emoţional al individului, mi-am amintit tot timpul de modul în care şi-a descris viaţa un avocat pe care l-am cunoscut. "Scopul meu e să continui să câştig bani treizeci de ani, să îmi educ copiii, să plătesc pentru nunta fiicei mele şi apoi să mor." După standardele obişnuite era bogat, un bărbat cu simţul umorului şi o slujbă fascinantă, care trăia într-o perioadă de prosperitate şi rafinament tehnologic inimaginabile. Dar el se simţea ca "un hamster alergând pe roata lui." Nu avusese niciodată suficient timp pentru nimic şi părea că nu are niciodată suficienţi bani. În plus, aştepta o promovare care i se cuvenea şi asta, mai mult decât orice, era ceea ce îi marca ultimele gânduri dinainte de a se culca, după ce stingea lumina. În timp ce căutam vaccinuri împotriva Virusului, întrebarea mea era întotdeauna "de ce anume are nevoie această persoană pentru a trăi cu adevărat, o viaţă totală, nu una pe jumătate?" Nu am pretenţia că am descoperit secretul vieţii, însă îmi place să cred că vaccinurile descrise în Partea a doua a acestei cărţi l-ar ajuta mult pe acel avocat.

După ce, în cursul călătoriilor mele, am intervievat aproximativ 240 de oameni, am o anumită speranţă. Mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit depăşiseră obstacole serioase pentru a-şi putea crea nişe în care să se realizeze. Spunând poveştile lor şi ţesând în text dovezi ştiinţifice relevante, intenţionez în modul cel mai serios să ofer o bază speranţei.

După ce aceste observaţii preliminare v-au ajutat să vă puneţi centurile de siguranţă intelectuale, suntem pregătiţi acum să pornim în acest turneu al minţii. Dar înainte de decolare sunt câteva mesaje obligatorii pe care trebuie să le anunţ, ca să vă puteţi bucura de această călătorie.

În toate cazurile, cu excepţia unuia singur, am făcut toate eforturile să ascund identitatea oamenilor ale căror poveşti le relatez, deoarece anonimatul era garanţia de bază a interviurilor. În unele cazuri, aceasta a necesitat ca unii oameni scunzi să devină înalţi, unii oameni căsătoriţi, burlaci şi unii blonzi, bruneţi.

În câteva ocazii mă refer la părinţii mei, Martin şi Lydia James, ambii decedaţi, şi pentru a pune aceste remarci în context trebuie să ştiţi câteva lucruri despre ei. Tatăl meu a fost doctor, specializat în pshihanaliză. Mama a fost asistentă socială psihiatrică, specializată şi ea ca psihiatru, înainte de a renunţa la serviciu pentru a avea grijă de mine şi de cele trei surori ale mele.

Am plecat pe 12 ianuarie 2004. Soţia şi fiica mea m-au însoţit în Noua Zeelandă, Australia şi Singapore, după care s-au întors în Londra deoarece soţia mea rămăsese însărcinată cu al doilea copil al nostru, un băiat care s-a născut în ianuarie 2005. Am continuat cu Shanghai, Moscova, Copenhaga şi New York, în această ordine, încheindu-mi călătoria (dar, vai, nu şi cartea) în octombrie 2004.

Odată depăşite aceste preliminarii, nu îmi rămâne decât să vă urez călătorie plăcută. Masca de oxigen şi ieşirea voastră de urgenţă constau în ideea că viaţa trebuie savurată, nu suportată.

(Oliver James
noiembrie 2006
)

Partea întâi. Virusul

Capitolul 1. New York
Dacă HIV provine de la maimuţele africane, căutarea originii Afluenzei începe în New York.

Într-o seară, în timp ce mă aflam acolo, un prieten pe nume Tom m-a dus în vizită la Sam, un agent bursier de treizeci şi cinci de ani de pe Wall Street. Apartamentul lui Sam din Manhattan ocupă ultimele cinci etaje ale unui bloc rezidenţial din apropierea râului. Un designer a eliberat partea lui centrală şi a transformat apartamentul într-o locuinţă pe cinci nivele cu un singur dormitor, fără pereţi interiori, cu excepţia băilor. Un lift de sticlă ne duce spre biroul lui Sam, de unde avem o largă panoramă asupra atriumului central, un gol în inima casei. Până la urmă s-a dovedit că cea mai evidentă trăsătură a lui Sam e lipsa inimii.

"Şi, ce se mai întâmplă prin lume?", îl întreabă Tom. "Nu cine ştie ce", spune Sam. Îşi petrecuse ziua sortându-şi fotografiile; avea de gând să angajeze pe cineva să i le pună în albume. Ultima oară Tom făcuse asta pentru el; "tipul ăla se pricepe mult mai bine decât tine", îi spune Sam fără nicio urmă de umor. Sunt destul de sigur că a vrut ca această remarcă uşor crudă să fie răutăcioasă.

Sam ne arată sistemul de securitate al casei, un minicalculator care oferă imagini live din tot spaţiul. În timp ce trecem, pe monitor, de la o cameră la alta, Sam vede ceva mişcând. "E cineva acolo", spune el, apăsând butonul de zoom. Ne holbăm o vreme, apoi aparenţa unei mişcări în acest apartament gol şi super-protejat se dovedeşte a fi o reflecţie fantomatică a farurilor maşinilor de pe stradă. Sam continuă să privească suspicios monitorul, încă neconvins pe de-a-ntregul că nu e un intrus. Apoi ne duce pe terasa de pe acoperiş, unde ne petrecem timpul până la cină.

Înalt de 1,90 metri şi cu un fizic de boxer, Sam a moştenit deja o sumă enormă de bani şi va moşteni şi mai mult la moartea tatălui său - probabil un miliard de lire sterline. Dar el se străduia să facă bani pe cont propriu, câştigând aproximativ 20 de milioane de lire sterline pe an prin compania lui de investiţii, suficient ca să-şi poată cumpăra un avion personal şi multe locuinţe, în toată lumea, fără a cheltui din moştenire. Petrece destul de puţin timp aici, călătorind mereu, adesea în Rusia, de ale cărei femei pare foarte pasionat. Se pare că în New York poţi suna şi comanda un model adevărat aşa cum comanzi o pizza. "Bineînţeles - spune el - la sfârşitul serii sau dimineaţa le dai un «cadou», dar fetele astea sunt modele adevărate." În urmă cu puţin timp se întâlnise acolo cu principalul descoperitor de modele ruseşti, iar cu o seară în urmă îi fusese prezentată "o fată de optsprezece ani atât de perfectă, că pare că acum a ieşit din ou. Ştiţi ce e interesant? Vă dau cuvântul meu că, atunci când sunt tinere, chiar au alt gust." Acesta este exact modul în care cineva ar vorbi despre tapiţeria unei maşini scumpe sau despre un alt bun. Viziunea lui asupra femeilor ca mărfuri manipulabile e subliniată de următoarea remarcă: "Ce e atât de minunat la femeile din Rusia e că nu vor altceva decât să scape de acolo, să capete o viză sau puţin ajutor concret, asta e suficient să le facă fericite. Prietena mea din Londra a obţinut o viză de studii şi trăieşte în apartamentul meu de acolo. E tot ce-şi doreşte din partea mea." Tom e uimit să afle că Sam are o prietenă şi-l întrebă: "De ce spui că ea e prietena ta, spre deosebire de celelalte patru sau cinci fete pe care le ai tot timpul la dispoziţie?" Sam răspunde, puţin iritat, că "locuieşte în apartamentul meu, deci e prietena mea"; probabil că începe să se simtă puţin anormal, în comparaţie cu prietenii lui, şi vrea o posesiune socială de acest tip ca să arate că nu e ciudat.

În timp ce coborâm spre cină, Tom îşi zgârie degetul într-un panou prost finisat de lângă lift şi îi arată lui Sam. "Ar trebui să fii mai atent", îi spune Sam fără nicio urmă de empatie. Cina e servită de bucătarul lui ("L-am adus din Londra, pentru că acolo nu avea nimic de făcut") în splendoarea aristocratică şi singuratică a unei mese de marmură albă pentru douăzeci de persoane, de la etajul dedicat servirii mesei. Mă întreabă despre cartea mea, apoi remarcă: "Cred că fericirea e ceva la care nu merită să te gândeşti. Ştiu că depresia e ceva real; eu nu am suferit din cauza ei, dar o prietenă de-ale mele a fost deprimată. S-a sinucis recent, deşi era fericită în perioada aceea, din câte ştiu eu." Are o viziune destul de sumbră asupra vieţii pentru cineva care spune că nu e deprimat, tunând împotriva a diverse riscuri imaginare. Urăşte echipa de fotbal a Angliei - "Beckham e dezgustător" - şi vorbeşte dezgustat ("Chiar asta vreau să spun, că mi se pare dezgustător") despre un articol de ziar pe care îl citise recent, în timp ce se afla în Marea Britanie, conform căruia de-a lungul unei mile de drum de ţară se află şaizeci de semne de circulaţie. "Pe ele scrie «Nu traversaţi», «Limitatoare de viteză», «Limită de viteză» - englezii par să nu aibă habar cum să se descurce singuri, aşteaptă să li se spună." Deşi Sam consideră Anglia şi America la fel de dezgustătoare, remarcă totuşi că "America şi, într-o mai mică măsură, Anglia sunt în avangarda impunerii autonomiei individului, mai mult decât ţările socialiste din Europa care nu au înţeles că oamenii trebuie să-şi dea seama că nu vor primi ajutor de la stat dacă nu câştigă suficienţi bani ca să plătească pentru asistenţa lor medicală sau pensie. În ţările socialiste toată lumea e dependentă." Dependenţa este categoric dezgustătoare; de asemenea, se pare că e ceva de care el e îngrozit în viaţa amoroasă.

La acest punct al paranoiei, Sam e foarte montat de ameninţarea terorismului. "Mă îngrozeşte faptul că există zece milioane de musulmani în Franţa. UE a fost cucerită de musulmani", spune el. Îi cunoaşte bine pe "cei mai buni experţi în terorism din lume". Unul dintre ei i-a spus că problema nu e dacă, ci când teroriştii vor detona o valiză cu o bombă nucleară în New York sau Londra. După ce i se cer mai multe detalii, Sam spune că toate bombele din Rusia sunt controlate, astfel că pericolul real vine din ţări precum Coreea de Nord sau Pakistan, o ţară pauperă care deţine aparatură nucleară şi are nevoie de bani. "Cineva o să vândă una, pentru 10 miliarde de dolari, iar asta va fi gongul final al unui oraş mare. Se pare că va însemna sfârşitul Marii Londre sau al Five Boroughs; cele cinci mile pătrate din centrul exploziei vor ajunge plate ca un teren de fotbal, iar pe o rază de 25 de mile oamenii vor muri de cancer. Chiar cred că se va întâmpla, şi de aceea îmi construiesc în Pirinei o casă cu adăpost antiatomic." După ce mai vorbeşte puţin despre asta, spune pe un ton indiferent: "Hai să schimbăm subiectul. Există vreo fată drăguţă din Anglia care s-a mutat în ultimul timp în Manhattan?"

Mai târziu, în timp ce căutam un taxi, Tom (care e urban, atent şi politicos) îmi spune că Sam a fost un dependent fanatic de droguri în tinereţe, luând cantităţi enorme de heroină şi nefiind în stare să se relaxeze decât în aceste condiţii. După ce s-a lăsat "nimic nu îl mai animă sau interesează, spune Tom. Presupun că îl animă puţin să se culce cu o fată nouă sau să facă bani din acţiuni, dar în majoritatea timpului pare plictisit." Eu spun că trebuie să fie groaznic pentru el. Gândeşte-te cum e să fii plictisit şi nimic să nu te poată scoate din asta. Problema lui Sam pare a fi aceea că nu are o relaţie personală cu absolut nimeni. Nu are sentimente pentru ceilalţi - după cum dovedeşte ignorarea nonşalantă a durerii lui Tom, atunci când acesta îşi zgâriase degetul - şi este închis ermetic. Când o discuţie, o fată sau un loc începe să-l plictisească, vrea să le schimbe imediat. Nu poate sta liniştit prea mult timp, din punct de vedere sexual, geografic sau chiar fizic. E tot timpul în mişcare. Când se linişteşte puţin are o faţă impasibilă, cu ochii uşor sticloşi, părând neinteresat de ceea ce se spune. Aş presupune că acest fel de a fi se datorează faptului că, atunci când ajunge să stea calm, se expune riscului de a fi imediat copleşit de un amestec de paranoia (intruşi imaginari, valize cu bombe nucleare) şi disperare totală (o lume plină de oameni dependenţi care au nevoie ca un calculator să le spună să-şi încuie maşina).

Sam nu a fost în stare să analizeze cauzele Afluenzei, pe care o consideră plictisitoare ("probabil că prea mulţi oameni au mai mult timp şi mai mulţi bani decât sunt în stare să cheltuie", spune el tărăgănat), dar despre cauzele sinuciderii spune ceva interesant. I-am explicat că nimeni nu poate explica ce îi diferenţiază pe cei care o fac de sutele de mii care se gândesc la asta, dar nu o fac. "Poate că e din cauză că de multe ori e doar un impuls de moment, spune el. Prietena mea care s-a sinucis părea în regulă când am văzut-o ultima oară şi nimeni nu se aştepta la ce s-a întâmplat. Dacă ei decid brusc să se arunce de pe o clădire, poate că nu îi diferenţiază nimic în afara faptului că sunt impulsivi." Am avut o bănuială că ştia exact despre ce vorbeşte atunci când a spus asta, că simţise de mai multe ori o nevoie impulsivă de autodistrugere. Probabil că asta e cu atât mai înspăimântător în lumea lui ermetică, lipsită de oameni suficient de apropiaţi încât să-şi dea seama ce simte, să anticipeze pericolul şi să-l protejeze.

Îi explic lui Tom presupunerea mea că Sam trebuie să fi fost tratat cu cruzime în copilărie şi să fi suferit ca bebeluş de o groaznică privare afectivă. Deşi Tom nu ştie nimic despre perioada în care Sam era bebeluş, îmi confirmă că tatăl celebru (în cercurile de afaceri) al acestuia e un om foarte crud. Ajungem amândoi la concluzia că, în ciuda aroganţei lui grosolane, excentricitatea lui Sam nu poate să nu ni se pară incitantă şi că simţim compasiune faţă de el, deoarece e îngrozitor de singur. Tom spune: "Uneori, când citesc interviurile lui din reviste, am impresia că mă descrie pe mine ca cel mai bun prieten al lui. Dacă e adevărat, e incredibil. Dacă eu sunt persoana cea mai apropiată de el, atunci nimeni nu e."

Dacă ar fi să dăm crezare unui studiu amănunţit asupra agenţilor de bursă[1] din New York, Sam nu e singurul membru dat peste cap al acestei bresle. Cu toţii sunt insensibili: prezintă un nivel înalt de depersonalizare (simţindu-se detaşaţi de mediul lor). Aproape două treimi dintre ei sunt deprimaţi, afectaţi de gânduri negative, şi aproape toţi sunt de acord cu afirmaţia "Sunt nemulţumit de propriile mele slăbiciuni şi greşeli". De asemenea, se înregistrează niveluri mari de anxietate şi insomnie (aveau nevoie, în medie, de 38 de minute pentru a adormi). În mod interesant, cu cât câştigă mai mult, cu atât sunt mai expuşi acestor probleme. Petrec, în medie, 12 ore pe zi la muncă; fumează zilnic aproape două pachete de ţigări, consumând atât alcool, cât şi unele tipuri de substanţe ilegale (mai ales cocaină) de două ori pe zi. Pentru relaxare aleg ocupaţii solitare: joggingul, masturbarea şi pescuitul sunt mai obişnuite decât a lua masa cu prietenii sau a face sex cu alţii. Cel puţin în privinţa asta, Sam nu se încadra în tiparul colegilor lui de la bursă.

Deşi Sam este neobişnuit de bogat, patologia lui nu e deloc neobişnuită în industria serviciilor financiare din New York. O viziune asupra vieţii de la un nivel de prosperitate mai redus mi-a fost oferită de Jill, o secretară de treizeci şi opt de ani, cu o căsnicie fericită, care lucrase timp de cincisprezece ani în una dintre cele mai mari bănci de investiţii din lume. Câştigă în jur de 40.000 de lire sterline pe an (în funcţie de bonusuri) şi pretinde că e singura persoană pe care o cunoaşte în acest domeniu care să fie destul de mulţumită de soarta ei, cu excepţia altei femei care are aceeaşi slujbă de rang inferior la o altă bancă. Jill a făcut o şcoală de secretare în loc de facultate. Găteşte în fiecare seară pentru soţul ei şi crede că "asta o să fac tot restul vieţii mele, iar dacă iese bine cu planul de pensie, atunci o să fiu fericită". E un contrast profund faţă de bunăstarea şi traseul profesional al unui bancher obişnuit, cel puţin aşa cum le descrie Jill.

Totul începe prin a lucra ca analist timp de doi ani, fără concediu, 100 de ore pe săptămână. Pentru asta bancherul aspirant câştigă între 40.000 şi 45.000 de lire sterline pe an, din care mare parte este economisită, deoarece nu au timp să-i cheltuie. La început e posibil să aibă o iubită din copilărie sau facultate, dar relaţia se termină rapid, spune ea, deoarece "slujba e viaţa lor". Tensiunea este fenomenală. "Câştigă foarte bine, dar trebuie să se omoare pentru asta. Sunt tineri, poate doar de douăzeci şi doi de ani, dar unii dintre ei au probleme cu inima. Când unul dintre tinerii noştri analişti a murit acum câţiva ani, li s-a recomandat să nu mai lucreze atât de mult, dar nu a contat. Se grăbea să prindă avionul şi a leşinat. Chiar şi acum avem un analist care a leşinat de trei ori anul trecut din cauza muncii excesive."

Pentru cei care reuşesc să ajungă în jurul vârstei de treizeci de ani, următorul pas este să devină vicepreşedinţi, cu un câştig de 200.000 de lire sterline pe an plus bonusuri. Jill spune că aproape toţi dintre ei "reuşesc să se căsătorească sau să aibă o relaţie. Dacă se descurcă extraordinar de bine continuă prin a deveni directori executivi, iar apoi, la patruzeci şi ceva de ani, au şansa de a deveni asociaţi, ceea ce înseamnă că sunt aranjaţi din punct de vedere financiar. Deja la acel moment nu le mai trece prin cap să se retragă din afaceri şi să petreacă mai mult timp cu banii şi familia lor, pentru că nu mai ştiu cum e să nu muncească. Un asociat pe care îl cunosc continuă s-o facă pentru că are o soţie care nu lucrează şi trei copii mici, iar el nu vrea decât să scape de acasă. Probabil că îi face plăcere să stea cu copiii, însă i-a spus cuiva că «banii mei s-ar putea termina dacă nu lucrez», chiar dacă are câteva milioane bune. Nu asta e problema lui. Dar ce naiba ar face acasă? Asta e adevărata întrebare. Asta e viaţa lui."

Jill cunoaşte în detaliu materialismul insaţiabil al bancherilor din New York. "Toţi vor ceea ce nu au, pentru că trăiesc zi de zi în această cultură. Cea mai mare dezamăgire a lor e fie anularea vacanţei din cauza unei afaceri importante care se duce de râpă, fie faptul că nu primesc bonusul la care sperau. Iar când un bancher pleacă în vacanţă nu îi fac rezervare la Marriott, ci la Four Seasons, sau dacă e în Paris la Georges Cinques, şi au nevoie de un BMW sau un Jaguar. E vorba de: «Am nevoie de cele mai bune rezervări la cel mai bun hotel ca să-l impresionez pe X, Y sau Z.» În lumea aceasta există a avea şi a nu avea, şi mai există a avea mai mult." Pe măsură ce averea lor creşte, cheltuielile înghit venitul suplimentar. Li se pare imposibil să se retragă şi să trăiască din milioanele lor, deoarece "au nevoie să îşi păstreze casa din oraş şi menajera. Destul de mulţi au relaţii extraconjugale care pot fi costisitoare. Pot avea carduri de credit separate şi pot întreţine locuinţe separate despre care soţia nu ştie. Unii dintre ei au încercat cu mine, iar eu mă gândeam «Ai o relaţie stabilă, găseşte-ţi pe altcineva cu care să faci sex!»."

Într-un studiu asupra avocatelor[2] de corporaţie epuizate, între douăzeci şi nouă şi treizeci şi nouă de ani, Brenda Berger oferă o viziune şi mai profundă asupra modului în care corporaţiile exploatează nesiguranţa emoţională. Ea îşi prefaţează documentul cu un citat din avocatul şi romancierul Scott Turow despre casele mari de avocatură: "Singurele ingrediente sigure ale creşterii sunt noii clienţi, notele de plată mai mari şi - mai ales - mai mulţi oameni la bază, fiecare dintre ei un mic centru de profit care trudeşte la orele mici ale nopţii pentru a produce pentru asociaţi mai mult decât câştigă ei înşişi."

Berger prezintă cazul lui Meg, de douăzeci şi ceva de ani, care lucrează şaizeci de ore pe săptămână. La sfârşitul zilei grele de lucru se "destinde" în faţa televizorului. Deşi avusese şi alternative mai puţin ataviste, Meg a ales această firmă pentru că se simte mai "acasă." Provine dintr-un cămin în care mama ei era o femeie fragilă, centrată asupra ei însăşi, a cărei dragoste Meg o putea obţine doar cedând solicitărilor perfecţioniste, la care aceasta ajunsese deoarece propriile ambiţii fuseseră sfărâmate şi acum încerca să şi le realizeze indirect, prin fiica ei. Tatăl lui Meg nu era nici el mai bun, considerând orice semn de independenţă un afront personal. Berger descrie modul în care Meg şi-a cultivat nevoia masochistă de a repeta acest scenariu în viaţa ei profesională: "deviza firmei ei - «îţi dăm 100.000 de dolari pe an dacă nu o să spui niciodată că te simţi tensionată, epuizată, plictisită, lipsită de putere sau singură» - este remarcabil de coerentă cu ideea pe care simte că i-au transmis-o părinţii ei." Prin aspectul şi modul de viaţă, Meg este complet haotică, toate treburile gospodăreşti de pe vremea când locuia cu părinţii ei fiind făcute de mamă. În afara timpului în care îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu, Meg este neajutorată, furioasă şi incapabilă să gândească independent. Tipare asemănătoare au fost descoperite şi la alţi subiecţi ai lui Berger, care concluzionează că nevoia patologică de a face pe plac sau de a accepta un mediu profesional opresiv este exploatată de aceste corporaţii.

Ca şi Meg, colegii lui Sam şi Jill sunt cazuri de manual de Afluenza. Studii efectuate în paisprezece ţări[3] relevă faptul că oamenii care pun mare preţ pe valorile Virusului - bani, bunuri, imagini sociale sau fizice, celebritate - sunt mult mai expuşi tulburărilor emoţionale. Motivele pentru care aceste valori sunt dăunătoare bunăstării noastre au fost cel mai bine rezumate de Erich Fromm, un psiholog american[4] care a scris în anii '50 şi '60. El prezintă alegerea brutală pe care o oferă tipul american de capitalism ca A avea sau A fi.

A fi e o stare internă, activă şi dinamică, în care suntem capabili să vedem ce există cu adevărat în jurul nostru, în care putem relaţiona cu lumea fără să simţim nevoia de a o domina sau distruge. Când "este", o persoană nu are prejudecăţi despre experienţa ei. Aceasta este evident la copiii mici, care nu au fost încă infectaţi de A avea. Copiii privesc de sute de ori cum se rostogoleşte o minge, cu aceeaşi fascinaţie, pentru că ei văd "cu adevărat" mingea rostogolindu-se, îi observă învârtirea şi variaţiile de traiectorie, diferite de fiecare dată şi proaspete pentru ochiul copilului. Dacă senzaţia nu face decât să confirme aşteptări anterioare, aşa cum se întâmplă în cazul în care modul decerebralizat al lui A avea ne orientează percepţia, avem tendinţa să ne plictisim rapid. Putem fi hiperactivi şi ocupaţi în viaţa noastră de zi cu zi, dar inactivi în percepţia noastră, ca nişte zombi hipnotizaţi. O persoană hipnotizată poate să aibă ochii deschişi, să vorbească şi să se mişte, dar nu este decât receptaculul voinţei hipnotizatorului, nu al propriei voinţe. De asemenea, cei care au o obsesie compulsivă de a atinge podeaua de o sută de ori înainte de a ieşi din casă sunt persoane energice, dar prin aceste acţiuni nu îşi exprimă propria lor voinţă. Când sunt în modul A avea, oamenii sunt în aceeaşi măsură în ghearele unor forţe exterioare ca şi atunci când sunt hipnotizaţi sau când suferă de obsesii compulsive.

Fromm îi numeşte "Caractere de Marketing" pe oamenii A avea. Aceştia se consideră mărfuri, valoarea lor depinzând de succes, atractivitate comercială şi aprobarea celorlalţi. Vânzările directe sau prin telefon[5] au devenit o constantă a modului de viaţă american, numărul de angajaţi din comerţ crescând de la 4 la 12% în decursul ultimului secol. Importanţa structurală a vânzărilor în America este subliniată de faptul că, din anii '20 încoace, publicitatea constituie peste 2%[6] din economia americană, mai mult decât dublu faţă de oricare altă ţară şi de patru ori mai mult decât în Europa continentală. Caracterul de Marketing este foarte potrivit pentru acest gen de muncă. Studiile arată că ei se consideră[7] obiecte pe o "piaţă a personalităţii." Succesul în carieră depinde în mare măsură de cât de bine se vinde o persoană şi de cât de frumos e "pachetul" pe care ei îl constituie, de faptul că sunt sau nu "voioşi", "normali", "agresivi", "de încredere" sau "ambiţioşi". Cele mai multe corporaţii folosesc acum teste psihologice pentru a vedea dacă potenţialii lor angajaţi sunt tipul potrivit de marfă, dacă au atributele dezirabile. Gradul în care acest mod de a gândi este considerat de la sine înţeles se vede din numele dat departamentului corporatist responsabil cu testarea: Resurse Umane. Înainte se chema Personal. Noul nume indică modul în care oamenii care lucrează pentru companie sunt acelaşi lucru cu calculatoarele, gadgeturile sau serviciile financiare pe care compania le cumpără şi le vinde, o altă categorie de lucruri, o resursă. Emisiunile de Reality TV, precum Big Brother, sunt concluzia logică a societăţii marketingului: concursuri de popularitate în care concurenţii îşi expun în mod conştient cele mai intime aspecte, pentru a câştiga votul privitorilor.

A avea intelectualizează şi distanţează o persoană de ea însăşi. Intimitatea este distrusă atunci când o priveşti o altă persoană ca pe un obiect care poate fi manipulat pentru a-ţi servi interesele, fie la lucru, fie în timpul liber. Atunci când ne alegem prietenii suntem influenţaţi de ipotetica lor valoare pe piaţa personalităţii, de aspect, bogăţie şi carismă, mai degrabă decât de iubire. În acest fel rămânem singuri şi tânjind după contactul emoţional, vulberabili la depresie. Există întotdeauna un sentiment că ai putea avea un partener sau prieten "mai bun" sau o temere că valoarea ta ar putea scădea, ceea ce creează o anxietate acută. Sentimentul de inadecvare vă face, de asemenea, mai expuşi la tulburările de personalitate narcisiste, compensând astfel senzaţia că nu sunteţi nimic prin trecerea la extrema cealaltă, "Nu-i aşa că sunt minunat?", un neîncetat "eu, eu, eu" care solicită atenţia, deoarece vă simţiţi lipsit de valoare şi invizibil.

Depresia şi anxietatea larg răspândite create de Virus sunt esenţiale pentru Capitalismul Egocentric. Pentru a scăpa de pustietate şi singurătate şi pentru a pune altceva în locul nevoii noastre de relaţii intime şi autentice, recurgem la consum, care este esenţial pentru creştere economică şi profit. Cu cât suntem mai deprimaţi sau anxioşi, cu atât trebuie să consumăm mai mult, şi cu cât consumăm mai mult, cu atât devenim mai tulburaţi. Consumul oferă falsa promisiune că o lipsă internă poate fi rezolvată prin mijloace externe. Compensarea nefericirii personale este motivul pentru care oamenii cu Virus sunt mai expuşi abuzului de alcool sau droguri, dar, şi mai important, dependenţelor legale, cea de cumpărături (până când nu mai putem), de muncă, sex şi alte compulsii ale consumului de masă. Ne tratăm nefericirea prin cumpărarea de lucruri; furnizorii lor nu au pretins niciodată altceva.

Acest lucru a fost spus în 1957, anul apariţiei bestsellerului lui Vance Packard, The Hidden Persuaders (Convingătorii ascunşi), care scotea la lumină lumea publicităţii. Packard arăta, prin intermediul unor interviuri cu directori de marketing şi publicitate, cum, după al Doilea Război Mondial, afacerile din America şi-au mutat accentul de la producţie la marketing. El citează un director[8] care sintetizează acest raţionament: "Deja suntem atât de bogaţi, ca naţiune, încât consumatorii nu mai sunt sub presiunea unei nevoi imediate de a cumpăra o foarte mare parte - nu mai puţin de 40% - din ceea ce este produs, iar această presiune va scădea şi mai mult în următorii ani. Dar dacă aceşti cumpărători îşi vor exercita opţiunea de a nu cumpăra o mare parte din ceea ce este produs, atunci ne aşteaptă o mare depresiune [economică]." David Ogilvy, un director de publicitate englez[9], descria o altă problemă: "De fapt, nu există deosebiri semnificative între diversele mărci de whisky, ţigări sau bere. Toate sunt cam la fel. La fel şi prafurile pentru prăjituri, detergenţii sau maşinile." Oamenii nu mai cumpără săpun ca să se cureţe: cumpără promisiunea că îi va face frumoşi. În lumea virtuală a reclamelor, pasta de dinţi nu are rolul de a ucide bacteriile, ci de a face dinţii albi, maşinile sunt mai mult pentru prestigiu decât pentru deplasare, chiar şi alimentele, cum ar fi portocalele, sunt pentru vitalitate, nu pentru hrănire. Nevoile au fost înlocuite cu dorinţe artificiale pe care oamenii nu ştiau că le au. Un director de publicitate a spus următoarele[10]: "Ceea ce dă măreţia acestei ţări este crearea de dorinţe, crearea insatisfacţiei faţă de ceea ce e vechi şi demodat." Nimic nu s-a schimbat, cincizeci de ani mai târziu[11]; după cum spunea un director de astăzi[12], "În cel mai bun caz, publicitatea îi face pe oameni să simtă că, dacă nu au produse, sunt nişte rataţi... Creăm vulnerabilitate emoţională."

Publicitatea care alimentează, fără ruşine, nemulţumirea faţă de sine şi faţă de bunurile deţinute este acum considerată, cu nepăsare, ceva de la sine înţeles de către cei mai mulţi dintre noi. Când unele cărţi, articole de ziar sau emisiuni de televiziune ne sugerează că genele sunt cauzele tulburărilor emoţionale, puţine dintre ele amintesc de rolul publicităţii. Dar, departe ca genele să fie cauza esenţială, un studiu din 2004 al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii constituie o dovadă solidă că ceea ce contează este tipul de societate (vezi Anexa 3). Analiza mea (publicată împreună cu colegii mei, Kate Pickett şi Richard Wilkinson) a acestor rezultate arată că rata tulburărilor este cu atât mai mare cu cât inegalitatea distribuirii veniturilor în cadrul unei ţări dezvoltate este mai mare (vezi Anexa 1). De asemenea, arată că populaţia unei ţări dezvoltate este cu atât mai expusă tulburărilor emoţionale cu cât aceasta este mai bogată (vezi Anexa 1). Nu este deloc o coincidenţă că America este, de departe, cea mai expusă tulburărilor emoţionale, deoarece este ţara cea mai bogată şi cea mai inegală, ca şi cea în care Caracterul de Marketing şi nefericirea produsă de publicitate sunt cele mai răspândite. De mult timp, ţările Europei continentale cheltuie[13] de două ori mai puţin pe publicitate decât cele anglofone şi sunt mai puţin materialiste[14]. În Marea Britanie, din anii '80 încoace s-a produs o creştere constantă a ratei celor[15] care se folosesc de succes pentru a-şi potenţa respectul de sine. Într-adevăr, există acum probe categorice[16] că industrializarea este una din cauzele fundamentale ale tulburărilor. Venirea ei a fost acompaniată de creşteri dramatice ale ratelor depresiei, în timp ce recuperarea chiar şi după tulburări emoţionale grave, precum schizofrenia, era mai rapidă în societăţile pre-industriale. Mai simplu spus, cu cât o societate devine mai asemănătoare cu America, cu atât va avea o rată mai mare de tulburări emoţionale.

Desigur, este important să subliniem că nu orice formă de materialism este "ceva rău". Există diferenţe între materialismul supravieţuirii şi varianta lui relativă, Afluenza ţărilor bogate. Dacă sunteţi un african înfometat sau vă chinuiţi să supravieţuiţi într-un cartier părăginit din Los Angeles, materialismul este o reacţie sănătoasă, pentru că aveţi nevoie de bani ca să supravieţuiţi. Materialismul este mai pronunţat în rândul copiilor care provin din familii sărace[17], deoarece, atunci când creşti fără să ştii când o să mai ai ocazia să mănânci, este foarte posibil să te concentrezi asupra unor ţeluri materiale. În familiile sărace lupta pentru supravieţuire acordă mai multă valoare banilor. La fel, femeile sunt mai materialiste[18] atunci când îşi aleg partenerul - sunt mai predispuse să aleagă un bărbat bogat - dacă trăiesc în societăţi care le oferă şanse reduse de a face şcoală şi de a se descurca singure. Dorinţa puternică de a avea mai mulţi bani nu va produce neapărat tulburări emoţionale, dacă aceşti bani sunt cu adevărat o necesitate; problema apare atunci când[19] banii (sau bunurile, aparenţa şi faima) sunt o dorinţă artificială, nu o nevoie.


Note

Prolog

1 vezi James (1998, Anexa 1).
2 Twenge (2000).
3 Proporţia citată adesea pentru britanici, cea de 1 la 6, este greşită. O examinare atentă a celor două mari studii efectuate pe eşantioane reprezentative la nivel naţional dezvăluie cifra adevărată de 23%, îngropată la pagina 32, la "2.6 Incidenţa combinată a tulburărilor emoţionale", ONS (2000).
4 Andrews et al. (2005), Lewinsohn et al. (2004).
5 De exemplu, există o mare probabilitate ca oamenii care apelează din proprie iniţiativă la doctor să sufere de o boală mintală (Brown et al., 2005); este aproape sigur că oamenii mai în vârstă îşi amintesc mai greu, în cursul cercetărilor, dacă au suferit de depresie în tinereţe, din cauza perioadei de timp care a trecut de la criză şi, posibil, din cauză că sunt mai puţin contaminaţi de logoreea psihologică, dar este puţin probabil ca aceasta să explice în întregime incidenţa mult mai mare depistată la categoriile de vârstă inferioare (Patten, 2003, Wells et al, 2004). Investigaţii mai complexe ale sănătăţii mintale a populaţiei americane au fost făcute de Corey Keyes (de exemplu Keyes, 2005). Acesta a descoperit că doar 17% pot fi clar categorisiţi drept "complet sănătoşi mintal".
6 James (2007).
7 mai ales Frank (1999), Schor (1999), Lane (2000), Putnam (2000) şi Schwartz (2004).
8 de exemplu Layard (2005), Martin (2005).
9 de exemplu Layard (2005), Martin (2005). Cu toate acestea, principalul impuls al acestei explozii de fericire a fost oferit de doi americani, Seligman (1991) şi Diener et al (2000). Marea problemă cu cercetările asupra fericirii, mulţumirii în viaţă şi a stării de bine este că sunt foarte subţiri, bazate pe adresarea unor variante ale întrebării simple "Sunteţi foarte fericit, fericit, satisfăcut, nefericit, foarte nefericit?" unor eşantioane de oameni (chiar dacă uneori enorme). Aceasta lasă foarte mult loc pentru diferenţe în modul în care diverse popoare interpretează cuvântul "fericire". După cum se va vedea clar în Capitolul 3, în timp ce americanii trăiesc într-o cultură în care sunt puternic încurajaţi să se descrie ca fiind fericiţi, în cazul unei mari părţi a Orientului Îndepărtat e valabil contrariul. Încercările de a "dovedi" că cercetările asupra fericirii au un fundament solid (de exemplu Layard, 2005, p. 17), deoarece studiile asupra activităţii undelor cerebrale s-ar corela cu răspunsurile, nu rezolvă această problemă - ele se limitează la eşantioane americane (de exemplu Davidson et al., 2000). Chiar dacă e adevărat că partea stângă a creierului înregistrează o activitate electrică crescută atunci când oamenii spun că se simt fericiţi, acest fapt în sine nu ne spune deloc dacă ei chiar sunt astfel. Studiile asupra "reprimaţilor" (Myers, 2000) - care reprezintă 15% din populaţie - arată că aceştia vor pretinde că sunt fericiţi şi atunci când nu sunt.
O problemă şi mai mare a studiilor asupra fericirii este faptul că rezultatele lor nu se corelează deloc cu studiile comparative multinaţionale asupra "bolii mintale". Aceste studii din urmă pun mult mai multe întrebări şi sapă mai adânc pentru a explora starea mentală a unei persoane. Se pot spune multe despre psihiatri, dar un lucru e sigur, se pricep să măsoare depresia. Decenii de cercetare au condus la stabilirea a paisprezece criterii pentru a decide dacă o persoană e deprimată, inclusiv aspecte empirice, măsurabile, cum ar fi tipul de somn agitat. Dacă încercaţi să corelaţi cele cincisprezece ţări din cele mai de încredere studii multinaţionale asupra sănătăţii mintale (vezi Anexa 3) cu rezultatele cercetărilor asupra fericirii, mulţumirii în viaţă şi sănătăţii emoţionale din aceste ţări (acolo unde sunt disponibile), nu veţi găsi nicio legătură. De exemplu, în studiul OMS America este de departe cea mai bolnavă mintal naţiune, dar în cercetările asupra fericirii nu este deloc cea mai nefericită, cea mai puţin mulţumită şi cu cea mai precară sănătate emoţională. La fel de elocvent, studiile asupra sănătăţii emoţionale (de exemplu Blanchflower et al., 1999) susţin că aceasta este din ce în ce mai bună în rândurile tinerilor, însă studiile asupra bolilor mintale dovedesc contrariul (Robins et al., 1992, Rutter et al., 1995, Comisia Europeană, 2004), prezentând aspecte măsurabile cu precizie, cum ar fi rata sinuciderii şi consumul de alcool şi droguri.
Din aceste motive, aşa cum demonstrez în Capitolul 3, înclin să consider rezultatele studiilor internaţionale asupra fericirii ca simple reflectări ale diferenţelor dintre culturile naţionale şi dintre modalităţile de a vorbi despre mulţumire, nu ca reflectări reale ale calităţii vieţii emoţionale sau ale sănătăţii mintale ale diferitelor naţiuni. Economiştii consideră studiile asupra fericirii o bază de discuţie atrăgătoare deoarece acestea oferă statisticile foarte convenabile, bazate pe eşantioane mari, care pot fi corelate cu tot felul de date sociale şi economice. Dar lucrările lui Diener şi ale altor britanici care gândesc asemănător (de exemplu Gardner et al., 2001, Huppert et al., 2005) au să ne spună puţine sau chiar nimic despre adevăratele diferenţe dintre naţiuni în ce priveşte tulburările emoţionale.
10 Pickett et al. (2006).
11 James (2003a, 2003b).
12 pentru mai multe detalii vezi James (2007).
13 de exemplu Laing (1967), Szasz (1984), Smail (2005).


Capitolul 1: New York

1 Cass et al. (2000); există de asemenea dovezi semnificative că mulţi oameni de afaceri de succes prezintă niveluri înalte ale depresiei, anxietăţii (de exemplu Korman et al., 1981) şi tulburărilor de personalitate (de exemplu Board et al, 2005).
2 Berger (2000).
3 Kasser (2002).
4 Fromm (1976, 2002).
5 Offer (2006, p. 94).
6 Offer (2006, p. 122 şi figura 6.3, p. 123).
7 Saunders et al. (2000), Saunders (2001).
8 Packard (1956, p. 23).
9 citat de Packard (1956, p. 25).
10 citat de Packard (1956. pp. 24-5).
11 Kasser (2002. p. 91).
12 citat de Kasser (2002, p. 91).
13 Offer (2006, p. 123).
14 Ger (1996).
15 informaţie disponibilă la www.cultdyn.co.uk, accesat pe 9 oct. 2006.
16 Kleinman et al. (1997), James (2007).
17 Kasser (2002, p. 33).
18 Kasser et al. (1999).
19 Pentru o analiză magistrală a modului în care este alimentată obsesia de "a ţine pasul cu vecinii", care ne închide în cercul acestor dorinţe, vezi Hirsch (1977).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer